Kyan

Deschid ușa casei mele, și imediat ce îmi arunc cheile pe suprafața dulapului pentru pantofi, mă prăbușesc obosit pe canapeaua din sufragerie, ațintindu-mi ochii pe tavan. Încă nu-mi vine să cred cât de dobitoc am fost și că am acționat ca un mitocan. Decizia a fost deja luată, chiar dacă mă doare să o recunosc. Nu am fost suficient de puternic ca să-i spun asta și ei, dar sunt convins că ea știe deja.

Ar fi în zadar să-i spun că mă doare sufletul pentru toate cuvintele pe care le-am spus în ultima oră, dar n-aș face decât să înrăutățesc lucrurile, și să fac despărțirea mult mai grea și mai dureroasă. Și la naiba, fata asta a mărturisit ce simte pentru mine! Iar eu ce am făcut? I-am întors spatele și am plecat, fără să-i spun cât de mult înseamnă pentru mine și cât de mult mi-a schimbat viața atunci când a decis să pășească încet dar sigur în lumea mea gri și plină de neprevăzut.

Ochii mi se umplu din nou de lacrimi, iar dacă nu m-ar durea sufletul, aș putea spune că pentru mine despărțirea asta va fi mult mai ușoară. Dar nu e. Și nu va fi niciodată. Pentru că ceva din mine s-a rupt atunci când i-am spus că relația noastră e toxică și că trebuie să stea departe de mine de acum înainte. Nu m-am gândit bine înainte de a spune aceste cuvinte. N-am vrut niciodată să sune așa...

Uneori nu e atât de simplu să spunem anumite cuvinte, pentru că știm că acestea o să doară foarte tare, iar durerea nu trece ca și cum ai pocni din degete. Durerea se răspândește în tine, consumându-te până la ultima picătură de viață. Și uneori ai vrea să poți face ceva pentru ca aceasta să nu se răspândească, însă de cele mai multe ori, nu-ți rămâne nimic de făcut. Nimeni nu te poate salva din propria-ți durere și suferință.

Îmi dau seama că plâng cu adevărat abia atunci când îmi simt obrajii uzi de lacrimi. Aș vrea să fie simplu și să pot pleca din viața ei, așa cum am intrat, dar adevărul e că nu pot. Am nevoie de ea și de iubirea ei, mai mult ca niciodată. Pentru că numai ea mă poate salva de toți demonii din mine. O știe și ea, și o știu și eu.

Îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, chiar în clipa în care cineva sună la ușă. Prima persoană care îmi trece prin cap în momentul ăsta e Ayla. Numai ea ar putea veni la ușa mea, chiar dacă eu i-am spus că ar fi bine sa nu vină. Ma ridic greoi de pe canapea, și nici măcar nu apuc să fac doi pași mai în față căci amețesc imediat. Caut cu disperare un punct de sprijin cât mai aproape de mine, încercând să-mi revin. "Nu poate fi nimic grav", îmi spun în timp ce încerc să fac câțiva pași spre ușă, "totul e pe baza stresului din ultimele ore."

Cu mare efort ajung în cele din urmă în fața ușii și o deschid fără să mă uit pe vizor. Mă aștept într-un fel să fie ea, și cumva sper să fie ea, pentru că am atâtea să-i spun.... Însă atunci când ușa se deschide, în fața mea apare James, cu un zâmbet malițios întipărit pe față. Nu-mi vine să cred că după tot ce a făcut mai are tupeul să apară în fața mea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Îl privesc câteva clipe în tăcere, fără să-i spun măcar un "Bună, unchiule!". Nu prea am starea necesară să mă cert cu el, dar faptul că e aici, demonstrează că a câștigat din nou. Îl urăsc. Niciodată n-am urât pe nimeni așa cum o fac acum cu el. Nu-mi vine să cred ca acest om îmi e rudă, și că îmi poate face una ca asta.

Trec așa câteva minute bune, timp în care ne privim fără să ne spunem ceva. El știe că a câștigat, iar eu știu ca am pierdut o altă șansă la fericire. Și poate ultima. Iar în clipa asta, îmi vin din nou în minte cuvintele Aylei, legate de fericire: " Oricine merită să fie fericit și să întâlnească iubirea măcar o dată în viață." Și chiar acum, realizez cu adevărat cât de mult o iubesc și cât de multe am pierdut. Dar decid să nu-i spun asta lui James, atunci când mă întreabă în batjocură dacă mă simt bine. Știe mult prea bine că nu sunt bine și ca nu voi fi mult timp de acum înainte.

— Spune sincer, James ce dracu' cauti aici? îl întreb fiind deja enervat de prezența sa în fața ușii mele.

— Kyan.... Nu e ceea ce crezi, îmi spune acesta pe un ton extrem de calm. Mă enervează calmul lui,însă nu i-o spun. Crede-mă, ai luat cea mai bună decizie.

— De unde știi tu că e o decizie corectă sau nu? Nu te-ai pus în locul meu nici măcar o secundă, așa că te rog scutește-mă cu toate chestiile astea de fațadă pe care încerci să le afișezi. Știi ceva, James, spun de-a dreptul nervos, într-o bună zi am să mă întorc la ea. Indiferent ce vei spune sau vei face. Poți să mă tai în bucăți, să mă zdrobești și să mă arzi de viu, dar niciodată nu o vei putea lua de lângă mine! Nu tu ești cel care decide pe cine să iubesc, pentru că nu ai niciun drept asupra mea! Bagă-ți asta în cap o dată pentru totdeauna! Niciodată nu vei înțelege ce înseamnă iubirea, pentru că un om ca tine nu va fi iubit niciodată. Ești mult prea hain ca să iubești și să fi iubit, James!

Și spunând toate astea intru înapoi în casă, trântind ușa în urma mea. Sunt prea obosit ca să mă cert și cu James. Tot nu înțeleg ce mai vrea de la mine? A câștigat și știe și el asta. Din momentul ăsta, ar trebui să-și vadă de viața lui și eu de a mea.

Sunt pe punctul de a mă îndrepta spre dormitory, când se aude din nou o bătaie în ușă urmată de sunetul mult prea cunoscut al soneriei. Dacă e din nou James, jur că o să izbucnesc în fața lui. Deja se bagă prea mult în viața mea!

N-am nicio tragere de inimă să deschid ușa, știind că de partea cealaltă a acesteia s-ar putea afla persoana pe care o urăsc cel mai mult pe lumea asta. În cele din urmă, după mai multe minute în care n-am făcut altceva decât să mă uit în direcția ușii, o deschid, rămânând cumva surprins. Spre uimirea mea, în prag nu e James, ci Damien și Maddison. Nu mă așteptam să apară acum, dar mă bucur că sunt aici. Chiar aveam nevoie de cineva care să stea să mă asculte sau să-mi ofere un sfat, oricât de mic. Orice de care să mă agăț în aceste clipe. De cum mă vede, Maddison îmi sare în brațe, cuprinzându-mă într-o îmbrățișare strânsă.

‒ Mă bucur să te văd, Kyan, spune aceasta depărtându-se de mine ca să mă privească mai cu atenție.

‒ Ce faci, amice? Mă întreabă Damien, bătându-mă peste umăr.

‒ N-ai mai dat vreun semn de viață de mult timp, se plânge Maddison, intrând în casă. Damien mi-a zis ce s-a întâmplat aseară la spitalul unde lucrează Ayla. Totul e OK? Ea e bine?

Privirea mea se intersectează imediat cu cea a lui Damien, care îmi ridică din umeri ca și cum mi-ar zice: " M-a interogat până am fost nevoit să-i spun."

‒ Da, totul e în regulă, răspund evitând să o privesc.

‒ Ai mâncat? Continuă blonda cu întrebările.

‒ Nu, Madd, n-am apucat.

‒ Nici eu n-am mâncat, intervine Damien, afișând acel rânjet pe care Maddison îl urăște la el.

‒ Ce mă fac cu voi, băieți? Nici să mâncați nu sunteți în stare...Sper că nu ți-ai luat medicamentele pe stomacul gol, mi se adresează blonda privindu-mă mustrător.

‒ Nu...

De fapt nu le-am mai luat de câteva zile, dar nu-i spun asta lui Maddison, pentru că sunt sigur că și-ar ieși din minți dacă ar afla asta. Ea a fost cu mine de la începutul bolii, și s-a asigurat încă de atunci că am toate medicamentele, și mai ales că mi le iau așa cum mi le-a prescris medicul. Așa că nu pot veni în fața ei și să-i spun că nu le-am luat sau că nu mai are rost să le iau.

‒ Haideți să ne așezăm, le spun prietenilor mei în cele din urmă.

‒ Nu stau la povești cu voi, răspunde rapid Maddison. Trebuie să fac de mâncare unor leneși, care nici aia nu pot face. Mă mir că mai stați pe picioare, continuă blonda ieșind nemulțumită din sufragerie.

O putem auzi bombănind imediat ce deschide ușa frigiderului, strigându-mă vizibil nemulțumită.

‒ Cum naiba trăiești fără mâncare în frigider? țipă Maddison din ușa bucătăriei.

‒ Nu știu, spun încercând să nu izbucnesc în râs.

‒ Tu de ce râzi, Damien? Pun pariu că dacă vin acum la tine acasă, bate vântul și în frigiderul tău. Dumnezeule, ce enervanți puteți fi uneori!

‒ Relaxează-te, Madd, spune Damien apropiindu-se de ea și cuprinzând-o în brațe. Nu e nevoie să-ți faci nervi pe noi. La urma urmei suntem băieți. Eu, de exemplu, n-am timp să-mi fac de mâncare, iar Kyan umblă după o oarecare roșcată îmbrăcată în halat de asistentă medicală, continuă Damien rânjind de parcă a spus cel mai firesc lucru cu putință.

Simt cum întreg cerul mi se prăbușește la picioare, atunci când aud ultima frază a prietenului meu. N-am mai vorbit cu el despre femeile din viața mea, și cu toate astea lui Damien nu-i scapă nimic.

‒ Mai taci, Damien! spun pe un ton puțin cam ridicat.

Privirile prietenilor mei se întorc automat în direcția mea, iar în ochii lor pot citi nedumerirea. Fir-ar să fie! Am dat de înțeles prea multe.

‒ Amice, ce-ai pățit? întreabă Damien când revine pe canapea lângă mine.

‒ Nimic, spun privind în altă parte.

‒ Kyan!

‒ Ce? mă răstesc eu din nou.

‒ S-a întâmplat ceva cu Ayla?

‒ S-a întâmplat ca James să fie un nenorocit, un nemernic care vrea să-mi distrugă și ultimul gram de fericire.

‒ Tot nu înțeleg...

‒ Îmi cere să plec de lângă Ayla, spun pe o voce joasă, astfel încât Maddison să nu ne poată auzi.

‒ De ce Dumnezeu ți-ar cere James așa ceva?

‒ Pentru că mă urăște și știe că nu o să fac niciodată parte din firma familiei.

‒ Și ce legătură are Ayla cu asta? întreabă Damien tot mai confuz.

‒ Dacă nu plec o va face să sufere de două ori mai mult.

‒ Ce? Dar Kyan... asta e o aberație! exclamă prietenul meu, dându-și ochii peste cap. Sper că n-ai de gând să faci asta.

‒ N-am încotro, răspund punându-mi capul în mâini, m-a amenințat cu viața ei.

‒ Dumnezeule, Kyan! De ce nu mi-ai spus asta până acum? Poate am fi putut găsi o soluție împreună.

‒ De aseară tot încerc să caut soluția cea mai bună. Nu vreau s-o părăsesc, Damien! O iubesc mult prea mult, iar ea nu merită finalul ăsta. Povestea noastră nu merită un așa final, dar siguranța ei contează cel mai mult.

‒ Ascultă-mă, Kyan, James nu-i poate face nimic Aylei atâta timp cât e cu tine...

‒ Nu e în siguranță cu mine, Damien! țip eu atât de tare încât Maddison apare din nou în sufragerie.

‒ Ce se întâmplă, băieți? întreabă aceasta

‒ Nimic, spun repede, așezându-mă înapoi la locul meu.

‒ Dar ai țipat, Kyan. Nu-mi spune că nu s-a întâmplat nimic, când eu te-am auzit țipând cu câteva minute în urmă.

‒ Vino cu mine, Madd, spune Damien trăgând-o pe blondă după el în bucătărie. Acesta părăsește încăperea, aruncându-mi o ultimă privire înainte să dispară pe ușă. Imediat totul se cufundă în liniște, și deși ar trebui să mă simt mai bine pentru că m-am descărcat în fața prietenului meu, încă mă urăsc pentru tot ce mi se întâmplă acum. E numai vina mea, și știu deja că nu mai pot face nimic ca să repar ce am frânt.

‒ Ai de gând să răspunzi la ușă? întreabă Maddison din bucătărie.

Eram mult prea prins în gânduri, încât nici nu mi-am dat seama când cineva sună la ușă. Sunt de-a dreptul surprins când în fața mea apare Hailey. De fapt o Hailey mult prea furioasă, deduc imediat, după tonul pe care îmi vorbește.

‒ Cum ai putut să-i faci una ca asta Aylei? Ce fel de om ești, Kyan? Tu chiar n-ai suflet absolut deloc?

‒ Nu știi nimic, Hailey, spun încercând să par cât se poate de calm.

‒ Nu, nu știu, și nici nu vreau să aflu. Ești un mare nemernic, Kyan, și nu vreau să te mai văd lângă prietena mea. În clipa asta îmi pare extrem de rău că te-am lăsat în acea noapte să stai cu ea. Foarte rău îmi pare! Trebuia să-mi fi dat seama încă de la bun început ce fel de om ești!

‒ Nu-ți face griji, nu voi mai fi mult timp pe aici, spun mai mult pentru mine.

‒ Poftim?

Se pare că n-am vorbit suficient de încet, naiba să mă ia!

‒ Cât de idiot să fii, încât să pleci de lângă cineva care te iubește? Tu-ți dai seama cât suflet a pus Ayla în relația asta? Poate că nu știi sau nu te interesează, dar sunt aici ca să-ți spun ce greșeală faci. Ai făcut-o pe Ayla să sufere, și jur că n-am mai văzut-o atât de tristă și dezamăgită de când a murit Liam. Nu știu ce naiba e în capul tău, dar nu e în regulă ce faci.

Mi se strânge stomacul când aud ultimele cuvinte ale lui Hailey. În clipa asta îmi doresc să n-o fi cunoscut vreodată pe Ayla, și să nu o fi făcut să sufere în așa hal. Dar mai apoi îmi aduc aminte cât de mult o iubesc, și cât de mult contează ea pentru mine. O iubesc atât de mult încât aș fi în stare să mă sacrific pentru ea, și chiar să plec din preajma ei, numai să o știu în siguranță.

‒ Ayla nu vrea ca eu să fiu aici, dar am venit să te avertizez, că dacă o mai faci să sufere, o să ai de-a face cu mine. Nu vreau să o văd suferind, și cred că nici tu, așa că cel mai bine ar fi să nu te mai apropii de ea și să n-o mai zăpăcești atât. Las-o Kyan să-și vadă de viața ei. Dacă ții atât de mult la ea, dă-i drumul.

‒ Într-o zi am să-ți explic motivul pentru care sunt nevoit să plec, și atunci sper să mă urăști mai puțin. Sunt conștient că nu trebuia să se ajungă aici, dar n-am avut de ales, Hailey. Într-o bună zi vei înțelege și tu asta.

Mi-aș dori să fie foarte simplu să-i explic lui Hailey tot ce trebuia să-i spun și Aylei dimineață. Mi-aș fi dorit să nu se ajungă niciodată în punctul ăsta, și să nu trebuiască să plec de lângă singura persoană care îmi mai aduce zâmbetul pe buze. Singura persoană pentru care încă respir.

Și, la naiba! Încă nu i-am spus că sunt bolnav, și că s-ar putea să nu mai am mult de trăit. Aș fi vrut să o fac de atâtea ori, dar n-am putut niciodată. O priveam în ochii aceia frumoși, iar toate cuvintele îmi rămâneau în gât. De fiecare dată când o priveam nu mai puteam să dau glas tuturor lucrurilor care-mi stăteau pe limbă. Poate că sunt un nenorocit, și poate ea acum mă urăște din tot sufletul, dar nimeni niciodată n-o să mă poată urî la fel de mult cum mă urăsc eu în clipa asta.

Imediat ce Hailey pleacă, intru în casă, iar privirile pe care mi le aruncă Maddison, sunt încărate cu milă și regret. Deja știu că Damien i-a spus totul, și nu are rost să mai ascund nimic față de ea. La urma urmei avea să afle într-un final. Maddison e acea persoană căreia nu-i scapă nimic în jurul ei.

‒ Masa e gata, spune aceasta atât de încet încât am nevoie de câteva secunde pentru a înțelege pe deplin ceea ce îmi spune. E în regulă dacă nu vrei să...

‒ O să mănânc, Madd, spun și trec pe lângă ea fără să o privesc.

Mâncarea gătită de prietena mea arată de-a dreptul delicios, însă niciunul dintre noi nu prea are poftă de ea. Între noi se lasă o tăcere apăsătoare, în care fiecare înceracă să-și dea seama de ce s-a ajuns în punctul ăsta, și cine e devină pentru toate astea.

‒ Unde ai de gând să pleci, Kyan? întreabă Maddison în cele din urmă, spărgând tăcerea. Vocea ei sună extrem de ciudat, și nu-mi ia mult să înțeleg că de fapt plânge.

‒ Nu știu, Madd. Tot ce vreau în momentul ăsta e să îmi iau la revedere de la Ayla, și apoi să plec astfel încât ea să fie în siguranță, spun și iau o lingură din supa aburindă.

Imediat ce lichidul fierbinte îmi ajunge în stomac, simt cum mi se face rău, și trebuie să mă ridic rapid de la masă pentru a ajunge la toaletă. Mă prăbușesc imediat pe gresia rece, și deși n-am mâncat mare lucru în ultimele ore, vomit până când aproape că rămân fără aer. Mi se face extrem de cald, iar răcoarea gresiei nu mă prea ajută. Am impresia că sunt în mijlocul unui incendiu, iar acum, pentru prima dată de când am plecat de la Ayla îmi permit să plâng cu adevărat, și să-mi vărs nefericirea. Aș vrea să nu simt toate astea, aș vrea să nu mă doară atât și să pot trece peste, fără să rămân cu răni sufletești.

Mă ridic cu greu de jos, apropiindu-mă de chiuvetă, sprijinindu-mi palmele de marginea rece a acesteia. Îmi privesc reflexia din oglindă, și de-o dată îmi vine să plâng. Și până azi îmi aduc aminte cum acum câteva luni am spart oglinda asta, ca mai apoi Ayla să apară la ușa mea și să mă roage să o primesc înăuntru. Da, e aceeași fată de care azi sunt iremediabil și irevocabil îndrăgostit. Da, e aceeași fată pe care în urmă cu câteva ore am rănit-o și am făcut-o să sufere.

Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri. Îmi amintesc cat de pierdut eram, și cum ea m-a scos la suprafață. Încă îmi amintesc că și atunci eram pe picior de plecare din acest oraș, dar o pereche de ochi verzi și un coc roșu ca focul, m-au făcut să rămân și să trăiesc, poate cele mai frunoase clipe ale vieții mele. Și nu regret că am rămas, dar regret că voi pleca acum și că ea va fi mai singură ca niciodată.

Reușesc după aproape zece minute să mă adun cât de cât și să ies din baie. Încremenesc atunci când închid ușa și în spatele acesteia îi găsesc pe Damien și Maddison. Fețele lor spun mai mult decât aș vrea eu să aud în aceste momente, și e evident faptul că Maddison a plâns imediat după ce eu am plecat de la masă. Până acum câteva clipe credeam că singura persoană care va fi afectată de plecarea mea va fi Ayla, însă acum privindu-mi prietenii îmi dau seama că nu numai o inimă va fi frântă, ci și altele două. Sunt responsabil acum pentru toată durerea din jurul meu, și mi-aș dori să dispar de tot, în loc să văd cum cei din jurul meu au sufletele făcute praf din cauza mea.

‒ Nu rezolvăm nimic dacă tot stăm aici și ne plângem de milă, se aude vocea lui Maddison. Kyan, nu poți să pleci așa fără să-ți iei rămas-bun de la Ayla. Chiar dacă nu știe adevărul, ea nu merită o astfel de despărțire. Cine știe când o să vă mai revedeți. Las-o să vadă frumosul din tine, și să-și amintească frumos de tine, spune Maddison începând din nou să plângă.

‒ Maddison, are dreptate intervine și Damien, dar dacă ai de gând să te vezi cu ea, mai bine te-ai odihni puțin. Ești obosit, și sunt sigur că ai nevoie de somn.

‒ N-o să pot dorimi, Damien. Chiar dacă o să mă așez în pat, nu voi putea dormi.

‒ Noi vom fi aici dacă vei avea nevoie,spune Maddison, îmbrățișându-mă. Odihnește-te puțin, Ky. Vorbim după ce te trezești.

***

Nu-mi amintesc când am adormit, și dacă am visat ceva, dar atunci când mă trezesc e deja ora șase, iar soarele e pe cale să apună dincolo de linia orizontului. Pentru o clipă zâmbesc, dar apoi îmi reamintesc că nu e nimic amuzant, că de fapt sunt un nenorocit, care crează doar durere pe unde trece.

Apusul de soare se vede perfect de la geamul camerei mele, și tot ce trebuie să fac pentru a-l admira este să mă ridic în capul oaselor și să mă apropii de fereastră. Întreaga încăpere este scăldată într-o lumină portocalie, caldă și plăcută. Deși soarele e pe cale să apună curând, atmosfera orașului nu a intrat încă în ritmul de noapte. Aglomerația de pe stradă e amețitoare, chiar copleșitoare, aș putea spune, însă faptul că pot vedea apusul de soare, mă liniștete cumva. Nu-mi amintesc excat când am dormit bine ultima data, sau chiar când am zâmbit. Am impresia că a trecut o veșnicie de atunci și că toate astea s-au întâmplat într-un timp extrem de îndepărtat. Deși afară e aglomerație și mult zgomot, în camera e o liniște copleșitoare. Gândurile îmi năvălesc în minte din toate părțile, și pentru a mă liniști, trebuie să fac ceea ce simt cu adevărat. Dar pentru asta trebuie să-mi adun tot curajul din lume. Pentru a putea da ochii cu Ayla, trebuie să mă iert mai întâi pe mine.

O bătaie în ușa camerei mă face să-mi întorc spatele din direcția geamului, spre sursa sunetului. La scurt timp, Maddison intră în încăpere, oferindu-mi un zâmbet cald, care îmi oferă puțin curaj.

‒ Te-ai odihnit bine?

‒ Destul de bine, spun încercând să-i răspund la zâmbet.

‒ Ky, hai să ne așezăm puțin, pentru că vreau să-ți vorbesc ceva.

Simt cum mi se pune un nod în gât numai când mă gândesc la ce are să-mi spună Maddison, dar acum nu mai pot da înapoi. Dacă am ales să merg pe drumul ăsta trebuie să merg mai departe.

‒ Știu că probabil te gândești deja cum să-ți ceri scuze față de noi, dar mai ales față de Ayla. Eu nu am să te judec pentru decizia pe care o iei, sau poate ai luat-o, dar nu sunt pe deplin de-acord cu ea. Aș vrea să te pot ajuta cumva, pentru că la fel ca și ție, Ayla îmi e foarte dragă, pentru că a făcut pentru tine lucruri pe care nici familia ta nu le-a făcut. N-am să-i pot mulțumi vreodată pentru tot ceea ce a făcut încă din ziua acelui accident. Știu că o iubești, Ky, și de aceea o să te rog să ai grijă ce-i vei spune atunci când vă veți revedea. Poate cuvintele tale nu vor valora nimic acum, dar o să-și amintească mai târziu de ele, și le va înțelege atunci.

‒ Nu cred că voi putea face față la asta, Madd. Am intrat singur în toată treaba asta, și mă urăsc pentru faptul că nu am știut să mă impun în fața lui James și să-i spun de la bun început că nu are niciun drept să se atingă de ceea ce iubesc.

‒ Nu are rost să te condamni acum pentru ce n-ai putut face. Trecutul e trecut, Ky. Mai bine gândește-te la ce poți face în present, pentru a putea îndrepta puțin lucrurile. Nu poți continua să trăiești în trecut, îngropat în vinovăție, pentru că viața e despre a merge mai departe oricât de îngenuncheat ai fi. Ascultă-ți inima și nu-i lăsa pe cei ca James să-ți dicteze destinul. Ai încredere în tine, Kyan.

‒ Promite-mi Madd că atunci când voi pleca, tu și Damien veți avea grijă de Ayla. Nu suport să o știu singură și fără ajutor. Te rog, Madd.

‒ Nu-ți face griji,Ky. Ayla e pe mâini bune, îmi spune prietena mea, zâmbindu-mi. O să-mi fie dor de tine, Ky. Te rog sună-mă din când în când, și nu mă lăsa să mor de grija ta.

‒ Așa voi face, Madd.

‒ Acum, du-te și fă un duș. Ar fi timpul să mergi să discuți cu Ayla. Nu lăsa ca timpul să treacă pe lânga voi. Spune-i tot ce simți, înainte să fie prea târziu.

Zece minute mai târziu termin dușul, care mi-a prins bine, și sunt aproape gata pentru a merge la Ayla. Nu știu cum vor decurge lucrurile în seara asta, dar știu că Maddison avea dreptate: n-am să mai irosesc nicio secundă din viața asta ca să o am pe Ayla lângă mine. Chiar dacă astea ar putea fi ultimele secunde din viața mea.

Drumul până la casa ei mi se pare lung și interminabil, iar atunci când ajung în fața ușii sale, simt cum tot aerul din plămâni refuză să iasă, îngreunându-mi astfel respirația. Poate că nu a fost cea mai bună decizie să vin aici, dar altă soluție nu am avut. Nu vreau să plec fără să o mai văd măcar o data. Și iată-mă în fața ușii sale, așteptând ca ea să-mi deschidă după ce am bătut de două ori. Sunt agitat, și simt că aerul e îngreunat deși nu e foarte cald afară. Sunt pe punctul de a mai bate o dată la ușă, însă spre surprinderea mea aceasta se deschide, iar în pragul ei apare o Ayla extrem de obosită și tristă. Atunci când mă vede își întoarce privirea imediat, ca și cum s-ar feri de mine. În clipa asta mă simt mizerabil, dar știu că e ultima mea șansă pentru a mai vorbi cu ea. Așa că n-am s-o irosesc pentru nimic în lume.

‒ Bună, Ayla, spun de parcă n-aș avea ce să spun.

‒ Ce vrei, Kyan? Nu a fost suficientă scena de dimineață. Ce mai vrei de la mine?

‒ Vreau doar să vorbim, spun înghițindu-mi lacrimile. Nu-ți cer decât o plimbare. Te rog, Ayla.

‒ Ce-ar mai putea fi de spus? Cred că ai spus totul în dimineața asta.

‒ Te rog, Ayla,o implor eu.

‒ Dă-mi două minute să-mi pun geaca pe mine, spune aceasta închizând ușa în urma ei.

Am impresia că astea două minute au fost cele mai lungi și chinuitoare minute din viața mea. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici, și că va trebui să trec prin toate astea. Că va trebui să sufăr atât și mai ales că va durea atât.

‒ Unde mergem? Mă întreabă Ayla când în cele din urmă ne urcăm în mașină.

‒ În locul nostru, spun accentuând ultimul cuvânt.

‒ Nu vreau să ne certăm, Kyan, îmi spune aceasta la un moment dat. Sunt obosită și nu mai am puterea să mă cert cu tine.

‒ Nici n-am de gând să fac asta. Probabil scuzele vor fi în zadar, dar trebuie să le auzi într-un fel sau altul.

‒ Scuzele tale nu mai valorează nimic pentru mine în clipa asta.

Mă dor cuvintele ei, dar știu că le merit cu vârf și îndesat. Merit tot ce are Ayla să-mi spună. Toată dezamăgirea. Chiar și toată ura sa.

‒ N-ai vrea să coborâm? Întreb când ajungem.

Fără să-mi mai adreseze vreun cuvânt, Ayla iese din mașină trântind ușa în urma sa. Nu se depărtează prea mult de mașină așa că reușesc să o prind din urmă și să mă apropii de ea.

‒ Nu e drept ce faci, Kyan. Nici pentru tine, nici pentru noi. Dacă încă mai crezi în... noi, spune ultima frază pe un ton șoptit. Ești nedrept cu tine însuți.

‒ Crede-mă, Ayla, am avut nenumărate momente în care m-am gândit la cum aș putea face să nu ajungem la treaba asta, și nu am găsit nicio soluție. Hailey are dreptate. Tu nu meriți pe cineva ca mine în viața ta. Tu meriți un bărbat care să te iubească cu toată ființa, un bărbat care să-ți fie alături și să nu te părăsească niciodată.

‒ De unde știi tu de ce fel de bărbat am nevoie în viața mea? Kyan, tu ești singurul bărbat de care am avut nevoie, dar se pare că tu ai decis altceva.

Nu eu am decis, iubito. Dacă ai știi poate ai reuși să mă urăști mai puțin.

‒ Nu e așa de simplu, Ayla.

‒ Nimic nu a mai fost simplu în viața mea de când l-am pierdut pe Liam, dar am continuat să merg înainte cu capul sus. Și cred că asta ar trebui să faci și tu. Cu sau fără mine pe drumul vieții tale. Am obosit Kyan, spune aceasta, punându-și capul pe umărul meu. Am obosit să te tot aștept și să sper că treaba asta o să meargă într-o direcție mai bună. Când am început să ne vedem, nu mi-am imaginat nicio secundă că aveai să-mi schimbi viața și să devi cineva pentru mine. Nu la atât de puțin timp după ce l-am pierdut pe Liam.

‒ Știu că n-ai să mă poți ierta vreodată pentru asta, dar îți promit că atunci când lucrurile vor reveni la normal, mă voi întoarce la tine.

‒ Nu fă promisiuni pe care crezi că nu le poți ține, Kyan. Și Liam mi-a promis că se va întoarce în noaptea aia de la aeroport, iar acum e la doi metri sub pământ.

Mi se formează un nod în gât când aud cuvintele ei, și știu că nu trebuia să spun ceea ce tocmai am zis mai devreme. Poate n-am să pot fi niciodată iertat de ea, dar îmi promit mie că voi avea grijă ca ea să nu ducă niciodată lipsă de nimic. Să-i fie bine, chiar și cu puținul pe care-l are.

‒ Totul va fi bine, Ayla, spun privind-o.

Rămân surprins când o văd dormind pe umărul meu, și chiar dacă nu vreau, trebuie să o trezesc ca să o duc acasă. Din fericire cooperează destul de ușor, și nu mi-e dificil să o iau în brațe și să o duc până la mașină. Tot în brațe o iau și atunci când ajungem acasă, și o așez în cele din urmă în pat. Singurul lucru pe care pot să-l fac este să o privesc cât de liniștită doarme, chiar dacă știe că ziua de mâine nu va mai fi la fel. Nici pentru ea, și nici pentru mine. De mâine nimic nu va mai fi la fel.

Niciodată nu m-am priceput la scris sau la romantisme, dar în această clipă am în minte o groază de gânduri pe care le aștern fără niciun regret pe o bucată de hârtie. Știu că ar fi trebuit să-i spun toate astea în față, dar nu am avut curajul să o văd plângând din cauza mea. Așa că iată-mă la ora asta târzie, scriind o scrisoare pentru singura fată care a contat pentru mine. Mă doare sufletul scriind toate astea, dar așa e cel mai bine.

Îmi repet asta și atunci când pun ultimul punct, și atunci când îi scriu numele pe plic și-l așez pe un raft lângă niște reviste. Îmi spun că totul va fi bine, până în clipa în care îi întâlnesc chipul angelic. Atunci toate regretele încep să iasă la iveală sub forma unor lacrimi ce curg șiroaie pe față. Nu sunt decât un laș, îmi spun atunci când mă aplec și o sărut pe frunte, inspirându-i parfumul de care îmi va fi atât de dor.

O privesc pentru ultima data, nu înainte de a-i șopti la ureche cuvintele care în ultimul timp m-au ținut pe linia de plutire:

‒ Totul va fi bine, iubito. Trebuie să fie. Să nu uiți că te iubesc.

Și spunând acestea ies din încăpere cu un gol uriaș în suflet și-n inimă.

Am distrus totul, și nu mai e nicio cale de întoarcere acum.