Ayla

Cu șase luni în urmă

Mi-au spus să respir, dar până și această acțiune atât de necesară, mi se părea un chin. Cum să fac asta fără el? Cum să merg mai departe fără Liam? Nici nu-mi imaginez viața fără el, iar acum ei vin și-mi spun că s-a sfârșit?

Respiră.

Inspiră.

Am ajuns aici în urmă cu jumătate de oră, și tot ce-am putut face, a fost să privesc în jur și să plâng. Și am plâns, până am uitat cum mă cheamă. Dar am făcut-o în zadar, pentru că dacă lacrimile l-ar putea aduce pe Liam înapoi, ar fi minunat. Dar nimeni n-o poate face. Și nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât să respir.

Respiră.

Inspiră.

Îmi ridic privirea din pământ, abia atunci când simt prezența unei alte persoane lângă mine. Un agent de poliție îmi vorbește, fără ca eu să-l pot auzi sau înțelege pe deplin. Mă concentrez asupra buzelor sale, și dau din cap a pricepere, deși n-am înțeles nimic din tot ce-a zis în minutele ce au trecut. Aș vrea să doară mai puțin, dar nu știu cum să fac să nu mai simt asta. Aș fi vrut să nu mă aflu acum aici, și nici să trec prin clipele astea de una singură. Nu mai am nici lacrimi ca să plâng, nici energie ca să fac ceva.

Când m-au anunțat despre accident, inițial am fost convinsă că e o glumă foarte proastă, sau că totul e o înscenare. Însă, în secunda în care am ajuns la locul accidentului, totul mi s-a părut extrem de real și dureros în același timp. Atunci când durerea se instalează în sufletul tău, ești cumva condamnat să trăiești cu ea, și să înveți că viața e formată din astfel de momente, care te fac să fi mai puternic. Doar că eu mă simțeam oricum, numai puternică nu.

Simt că lumea mea s-a prăbușit de mult, că tot ce-am construit se transformă încetul cu încetul în ruine, și că eu sunt singurul responsabil pentru toate astea. Liam și-ar fi dorit să fiu puternică. I-ar fi plăcut să mă vadă zâmbind, nu plângând, dar acum, el nu mai e aici, ci doar trupul său neînsuflețit, de la care încerc să-mi iau adio. N-am să înțeleg niciodată de ce mi-a făcut asta. Pentru că, în definitv, cine înțelege moartea?

Nu alegem când să ne despărțim de oamenii pe care-i iubim atât de mult. Dar viața face alegera asta pentru noi, și niciodată nu ne va întreba dacă suntem sau nu pregătiți pentru ce va urma. Pentru că, adevărul e că, niciodată nu vom fi pregătiți să pierdem o persoană dragă. Indifernt de vârstă.

Iar la final, tot ce ne rămâne de făcut e să ne obișnuim cu asta, și să mergem mai departe. Cu toată durerea asta, trebuie să învățăm să trăim din nou.

Să respirăm

Și să continuăm să mergem mai departe.

***

Durerea pe care am simțit-o după moartea iubitului meu a fost copleșitoare. Credeam că viața mea nu mai are sens, și că tot ce am construit împreună cu el timp de trei ani se duce pe apa sâmbetei.

Din acel moment, totul s-a schimbat complet. Am renunțat la mine pentru alții, și pentru că nu mai voiam să sufăr, am refuzat să mă mai implic într-o altă relație. Suferința după pierderea unei persoane dragi e cea mai îngrozitoare, și o pot simți chiar dacă am promis că voi merge mai departe. Pentru că e acolo în sufletul meu. Și se simte până în ultima terminație nervoasă.

Povestea mea cu Liam a început din liceu, și credeam că o să ne fim alături toată viața, în ciuda spuselor lumii, că iubirile din liceu nu țin decât foarte puțin. A noastră ar fi ținut și mai mult, dacă viața n-ar fi decis în locul nostru. De-a lungul lunilor ce au trecut, am înțeles că deciziile vieții nu le poți pune la îndoială, iar de la un anumit timp, nici n-am mai avut energia necesară să mă mai lupt cu asta. Pur și simplu, am lăsat totul în voia sorții.

Cu Liam, viața era frumoasă. Sau cel puțin mai ușoară, pentru că el era acolo pentru mine, iar eu n-am încetat niciodată să-i fiu alături. Era ancora mea în zilele în care simțeam că mă scufund, iar zâmbetul săi, de care acum îmi e foarte dor, era mereu prezent pe chipul său. Cu o simplă vorbă bună, schimba ziua unui om, și-l făcea să se simtă mai bine. N-am să-i pot mulțumi vreodată pentru tot ce a făcut pentru mine. Că a avut răbdare cu mine, că m-a înțeles, că m-a sprijinit, și nu în ultimul rând că m-a iubit în ciuda tuturor defectelor mele.

Poate că nu mai e azi lângă mine, dar cu siguranță îi simt prezența peste tot, și deși încă nu m-am obișnuit cu absența sa, cu timpul, voi învăța să merg mai departe, chiar dacă doare.

Am simțit că apartamentul în care am locuit împreună cu Liam timp de un an și jumătate, era mult prea încărcat de amintiri și sentimente profunde, așa că, am decis să mă mut. Fiecare ungher îmi aducea aminte de el, fiecare obiect pe care îl atinsese, făcea ca durerea din sufletul meu să crească din ce în ce mai mult.

Accidentul său mă afectase, nu numai psihic, ci și moral. Erau nopți în care plângeam și mă condamnam singură pentru faptul că n-am putut să-l ajut în acele clipe, și pentru că n-am fost alături de el atunci când avea mai mare nevoie de mine. N-am știut niciodată dacă l-a durut, sau dacă a simțit ceva în ultimele clipe din viața lui.

Nu puteam să mă împac cu idea asta, așa că la scurt timp după moartea lui, când am simțit că sunt suficient de puternică cât să trec peste, și să merg mai departe, m-am înscris la o școală de asistente medicale. Simțeam că trebuie să fac ceva pentru oamenii care aveau cu adevărat nevoie de mine. Știam că trebuia să fac asta pentru Liam.

***

Soarele târziu de octombrie pătrunde liniștit în noua cameră a garsonierei mele, făcându-mă să-mi mijesc ochii din cauza luminii puternice. Ceasul deșteptător, indică deja ora 06:30, și cu toate că nu sunt pregătită să fac față unei noi zile, totuși mă dau jos din pat, îndreptându-mă spre baie. Intru la duș, și când apa îmi atinge pielea, simt cum un fior rece îmi traversează șira spinării. Lacrimile încep să-mi cadă șiroaie pe obraji, și nu pot să fac nimic ca să le opresc. Inima mi se rupe în mii de bucăți, și un dor puternic îmi cuprinde sufletul instantaneu. E greu să trăiești cu durerea, atunci când aceasta e parte din tine. Când îți macină și ultimul gram de fericire, încolțit în inimă, fiind parte din ființa ta de foarte mult timp.

În cele din urmă, reușesc să mă calmez, și ies din duș, înfășurându-mi un prosop în jurul taliei. Verific din nou ceasul atunci când revin în dormitor, ca să mă asigur că nu voi întârzia. Iau la întâmplare din dulap, o pereche de blugi negri, și un pulover gros alb, și chiar dacă s-au anunțat temperaturi mai mari azi, voi avea și paltonul la mine. Dacă urăsc ceva cel mai mult la lunile de toamnă, acel lucru e să răcesc, pentru că o răceală din asta mă ține la pat o săptămână.

Odată ajunsă în stradă, decid să nu iau autobuzul, pentru că asta ar însemna să aștept mult pre mult după el. Traficul e destul de aglomerat la ora aceasta, iar oamenii se grăbesc să ajungă cât mai repede la muncă. Totul pare că se repetă după același tipar, iar oamenilor pare să le placă rutina asta. Mi-ar plăcea ca viața să fie atât de simplă pe cât pare, dar, adevărul e că, dacă totul ar fi atât de simplu, poate că așa n-am învăța niciodată să prețuim ceea ce avem. Am trece pe lângă oameni, le-am zâmbi politicos, ca mai apoi să mergem mai departe și să-i uităm, ca și cum n-ar exista pentru noi.

Cu toate că e aglomerație, reușesc într-un final să ajung la cofetăria de lângă școală. Intru în local, apropiindu-mă de tejghea, și cer o cafea mare la pahar. Știu sigur că nu o să o beau pe toată până ce voi junge la școală.

Mai am suficient timp până la primul curs, așa că decid să mă așez la o masă aflată lângă geam. De aici pot vedea cum oamenii se îndreaptă grăbiți spre joburile lor, iar traficul tot mai aglomerat e, pe măsură ce ești tot mai aproape de centru. Dar cumva te obișnuești cu asta. Atunci când trăiești într-un oraș mare, trebuie să înveți să te obișnuiești cu ambulanțele care circulă indifernt de oră, cu șoferii grăbiți care claxonează nervoși, și nu în ultimul rând, cu traficul sufocant.

Șirul gândurilor îmi este întrerupt de prezența unui chelner simpatico care apare la masa mea cu o farfurie pe care sunt așezate foarte frumos două croissante. Mirosul lor îmbietor îmi face stomacul să scoată sunete caudate, și ca să nu par prea stânjenită îi zâmbesc băiatului cu numele de Mark.

— Sunt din partea casei, îmi spune acesta, zâmbindu-mi. Poftă bună și o zi minunată vă doresc.

— Mulțumesc, răspund zâmbind.

Chelnerul simpatic se îndepărtează, și abia acum privesc în jur la oamenii ce-și beau în liniște cafeaua. Încep să-i analizez, încercând să le creez poveștile de viață și să-mi dau seama ce se ascunde după chipurile lor. Dintr-o data, privirea îmi cade asupra unui cuplu de tineri, care stă unul în fața celuilalt, cu privirile ațintite-n telefoane. Îmi fixez privirea asupra lor, iar gândul îmi zboară involuntar la Liam, la noi, și la tot ce am pierdut de când el a trecut în neființă.

Dacă aș putea să mă apropii de ei și i-aș sfătui să se iubească mai mult, să se aprecieze pentru că niciodată n-au de unde să știe când viața va decide să-i despartă, și să nu piardă timpul pentru a fi fericiți. Le-aș spune să nu piardă nicio clipă, să-și trăiască viața din plin și să se bucure cât mai mult unul de celălalt.

Dintr-o dată un sunet puternic de frână bruscă mă face să tresar, și restul clienților privesc în jur căutând sursa zgomotului. Traficul se oprește brusc, și mai multe claxoane sună la unison, atrăgând atenția trecătorilor de pe trotuare. Chiar lângă trecerea de pietoni un tânăr a fost lovit în urmă cu câteva o secundă de o mașină neagră, ce dispare din raza mea vizuală, în clipa în care ies în fugă din cafenea. Lumea privește spre tânăr absolut stupefiată, încercând să-și ascundă mirarea de pe chipuri. S-au adunat atât de mulți, încât trebuie să țip ca să-mi pot face loc printre ei, pentru a acorda primul ajutor. Toți se uită spre tânăr, alții ba chiar au început să facă poze, dar nimeni nu-l ajută.

Fără să mai stau mult pe gânduri, mă aplec asupra trupului care zace inert pe asfalt, și încep măsurile de resuscitare. La scurt timp, în jurul său se formează o baltă de sânge, iar rana din zona pieptului începe să sângereze din ce în ce mai tare. Așa că fac ceea ce-mi trece prin minte la momentul ăla: îmi dau jos tricoul, îl rup și încerc să pansez rana ca să opresc sângele să iasă. Mâinile-mi tremură deși în clipa asta am nevoie de tot controlul din lume pentru a-l face pe tipul ăsta să trăiască. Vreau să trăiască, la naiba. Strâng cu putere tricoul în jurul rănii sale, încercând să nu mă gândesc la ce e mai rău. Trebuie să fac tot ce pot, așa că îmi apropii buzele de urechea sa, în speranța că mă va auzi de acolo de unde e.

— Te rog să nu mă părăsești. Auzi? N-ai voie să mă părăsești.

Lumea se înghesuie în jurul nostru, tăind și singura sursă de aer pe care o mai am. Îi aud vorbind despre victimă, dar nu reușesc să înțeleg decât numele lui. Kyan Magnuson.

— Haide, Kyan. Trebuie să trăiești.

Nu știu câte minute au trecut de când stau aici pe asfaltul rece, dar am impresia că sunt aici de zile bune, și că până acum am încercat să fac tot ce-am putut, dar că nu a fost suficient. Imagini vechi îmi revin în minte, ca într-un film, și mă trezesc din nou trăind acea zi de coșmar, și cum mi se spunea atunci că totul va fi bine. Și nu a fost, dar azi trebuie să fie.

Părul mi se desprinde dezordonat din elasticul cu care l-am prins mai devreme, și nici măcar nu mă mai lupt cu el. Continui să apăs pe inima tânărului, și să mă rog să trăiască. Tot ce vreau e să lupte pentru propria lui viață.

— Ești un luptător, Kyan. Poți face asta. Te rog, nu te da bătut.

Cineva din mulțime cheamă ambulanța, în timp ce încerc din răsputeri să opresc hemoragia aceea. Haide, Kyan, luptă pentru viața ta, îmi spun în timp ce-mi aduc aminte de cuvintele acelei polițiste care mi-a declarant decesul lui Liam.

Respiră.

Inspiră.

Cu fiecare acțiune pe care o fac pieptul mă ustură, și plămânii cer mai mult aer. Și cu toate astea continui să respir și să inspir și să-l fac pe Kyan să trăiască.

— Vă rog să vă dați un pas în spate! strig ca să pot fi auzită de toată lumea. Aveți încredere în mine.

Ultima propoziție a sunat mai mult ca o încurajare:"Aveți încredere în mine,pentru că eu am încetat de mult să mai am."

Îmi repet în gând să nu renunț, chiar dacă viața acestui om depinde sau nu de mine. Strâng mai tare degetele în pumni, oferindu-mi o doză de curaj. Cu mâinile tremurânde îmi caut telefonul din buzunar și sun la ambulanță, pentru că prima n-a venit încă, iar Kyan pierde tot maim ult sânge. Abia când pun mâinile pe telefon îmi dau seama că îmi sun pătate cu lichidul roșu. O lacrimă mi se scurge pe obraz, însă mi-o șterg rapid. N-am voie să le arăt oamenilor cât de slabă pot fi în aceste clipe. Trebuie să fiu puternică pentru Kyan, și pentru toți acești oameni care spear că acesta va trăi.

Ambulanța sosește de această data mult mai repede, și imediat ce targa oprește în fața noastră ritmul respirației mele începe să revină la normal. Nici nu mi-am dat seama până acum că eu de fapt nu respiram, ci încercam să fac pe cineva să respire.

— Sunteți rudă cu el? aud pe cienva din spatele meu.

— Nu, dar aș vrea să merg cu el. Nu are pe nimeni, și nu vreau să-l abandonez chiar acum.

— Ok, urcă.

Nu știu de ce am spus asta. În fond, nu suntem rude, iar eu n-am nicio legătură cu el. Mă urc în ambulanță, și abia când asistenta mă asigură că starea pacientului e bună, respir ușurată. Am reușit să-i salvez viața. Deși spațiul din ambulanță e destul de îngust, reușesc să mă strecor undeva lângă targa lui Kyan. Închid ochii pentru câteva clipe, dar nu mă prea ajută cu nimic, așa că încep să-i studies chipul lui Kyan. Fața îi pare obosită, însă nu exprimă niciun sentiment. Rănile încă pline de sânge îi acoperă o parte din tâmple și coboară spre obraji. Maxilarul îi pare încleștat, însă cu excepția altor câtorva zgârieturi, aș putea spune că e un tânăr frumos, dar care totuși ascunde multe.

Paramedicul îi verifică semnele vitale, privindu-mă tot la câteva minute.

— Ai făcut o treabă bună, mă asigură acesta în timp ce-i deschide ochii pentru a-i verifica pupilele.

Pentru o fracțiune de secundă am avut ocazia să-i privesc ochii de culoarea caramelului topit, și am rămas câteva clipe ancorată în profunzimea lor. Sunt poate cei mai frumoși ochi pe care i-am întâlnit vreodată. Atât de pătrunzători și de tulburători, în același timp.

În cele din urmă, ajungem la spital, și abia atunci îmi dau seama că hainele și mâinile îmi sunt pătate cu sângele lui... Dar asta nu mai contează, atâta timp cât viața lui a fost salvată. Medicii și rezidenții ne așteaptă deja la intrarea în spital pentru a-l prelua pe Kyan și a-l duce în sala de operație. Mă simt cumva ușurată când ajungem la spital, pentru că până la sosirea ambulanței, n-am fost convinsă că va trăi. Iar acum că e aici, și e în stare stabilă, mă liniștește oarecum.

— Așteaptă aici, îmi spune o asistentă pe un ton ascuțit.

Nici nu-mi dau seama când am intrat în spital, sau că era să merg mai departe alături de Kyan. E clar că a fost una dintre cele mai nebune zile din ultimul meu. Nu în fiecare zi salvezi un tânăr de la un accident rutier.

Simt cum îmi cedează picioarele, și mă bucur atunci când găsesc în sfârșit un scaun. Mă prăbușesc la propriu în el, și abia când se face liniște în jurul meu, pot să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Nu-mi vine să cred că tocmai am salvat viața unui necunscut, și că toate astea s-au întâmplat în mai puțin de două ore. Am ratat primul curs, și sunt sigură că Hailley e deja îngrijorată, așa că îmi notez în minte să o sun după ce se mai liniștesc lucrurile pe aici. Nu cred că sunt capabilă să vorbesc acum despre asta. Sunt prea șocată de toate cele ce s-au întâmplat.

— Ayla, copila mea ce faci aici? Ce e cu tine în halul ăsta? mă întrerupe o voce extrem de familiară.

Deschid ochii și îmi îndrept privirea spre persoana care mi-a vorbit. E doctorul Lucas, cel care mi-a fost îndrumător în cea mai grea perioadă a vieții. Omul care știe să vindece și răni fizice, dar și pe cele sufletești.

— Am fost martora unui accident de circulație, și am acordat primul ajutor victimei, un tânăr de 22 de ani. Nu știu dacă va supraviețui... are răni grave. Și hemoragie.

— Sunt sigur că ai făcut ceea ce trebuie. Va supraviețui, nu-ți face griji. Colegii mei se vor ocupa de el așa cum trebuie. Are rude sau aparținători?

— Nu are pe nimeni. Deocamdată n-a întrebat nimeni de el.

— Cum îl cheamă?

— Kyan Magnuson, răspund încercând să nu par prea agitată.

— Bine, Ayla. Dacă ai cumva nevoie de mine, știi unde să mă cauți. Nu ezita să vii, ok?

— De fapt, aș avea... nu știu dacă ideea mea e una bună, dar vreau să stau peste noapte în spital și să mă asigur că trece cu bine peste noaptea asta. E doar ca metodă de precauție. Știi și tu că primele douăzeci și patru de ore sunt critice.

— Cred că te pot ajuta cu asta, îmi răspunde doctorul, oferindu-mi un zâmbet larg.

— Mulțumesc mult.

Doctorul se îndepărtează, nu înainte de a-mi mai arunca un zâmbet de încurajare. Adevărul e că el a fost mereu alături de mine. Și atunci când a murit Liam, dar și atunci când am luat decizia de a deveni asistentă medicală. Niciodată nu mi-a pus la îndoială alegerile, și m-a sfătuit ca pe fiica pe care n-a avut-o niciodată. Și-i voi fi recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în viață un om ca doctorul Lucas.

Îmi ridic privirea din pământ, chiar în clipa în care o asistentă micuță de statură se apropie de locul în care stau. Studiază cu atenție foaia din registrul pe care îl are în brațe, și nu-mi ia mult să înțeleg că e vorba de Kyan.

— Ai vrea să donezi sânge pentru prietenul tău? mă întreabă bruneta, fără vreo altă introducere.

— Presupun că da, dacă asta îl va ajuta să trăiască, îi răspund asistentei, ignorând expresia "prietenul tău".

Am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a-i salva viața lui Kyan. Chiar dacă el va aprecia asta, mai mult sau mai puțin.

Sunt sigură că accidental ăsta îi va schimba viața. Atât lui, cât și mie.

Pentru că atunci când salvezi viața unui om, nu poți rămâne indiferent la suferința lui. Atunci când ai hainele și mâinile pătate cu sângele altei persoane, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să înveți să lupți alături de el.

Și să-i faci inima să bată. Din nou.