Ayla

‒ Cum adică toxic? întreb cu lacrimi în ochi. Vrei să spui că tot ce a fost între noi până acum a fost toxic?

Lacrimile îmi curg șiroaie pe față și oricât de mult aș vrea să pot opri ceea ce simt, nu pot, pentru că doare ca naiba.

Mi-au spus că a fi îndrăgostit e cel mai frumos sentiment de pe pământ, însă nu mi-au spus și că va durea atât de tare la un moment dat. Atunci când durerea apare în viața ta, nimeni nu-ți va spune cum e să trăiești cu ea. Nimeni nu te va învăța că aceasta face acum parte din tine și că te consumă până la ultima picătură de viață.

Privesc cu ochii înlăcrimați spre Kyan, care a început și el să plângă. Aș vrea să-l întreb de ce acum?, dar știu că orice aș face sau spune, ar fi în zadar.

‒ Îmi pare rău, Ayla... N-am crezut că se va ajunge aici, și că eu voi fi cel care îți va frânge inima. Sunt un nenorocit, și n-am să mă iert niciodă pentru că te-am rănit.

‒ Spune-mi cum să te ajut, Kyan, și jur că o voi face.

‒ De data asta nu cred că mă poți ajuta. Nici eu nu cred că o voi mai putea face.

Nu-l pot lăsa să plece. Nu acum când ceea ce simt pentru el e mult mai puternic ca altădată. Nu acum când știu că exsistă o șansă și pentru noi. Sau cel puțin credeam asta, cu câteva minute în urmă.

‒ Nu se poate, Kyan. Trebuie să exsiste o soluție. Nu te pot lăsa să pleci așa, spun iar vocea îmi cedează.

‒ Așa cum? vine rapid întrebarea sa.

‒ Așa brusc, spun pe o voce extrem de joasă. Te rog, Kyan, nu-mi lua și singura sursă de fericire pe care o mai am.

Când rostesc aceste cuvinte, inima mi se frânge în mii de bucăți. Dacă mai există o șansă pentru noi, undeva în lumea asta, atunci nu vreau să o irosesc pentru absolut nimic. Fiecare clipă petrecută cu el e cât o viată plină de bucurii pe care nu am avut șansa să o trăiesc până la apariția sa.

Tresar speriată atunci când Kyan se ridică de pe scaunul din fața mea, îndreptându-se spre ușa bucătăriei. Inima îmi spune că n-ar trebui să-l las să plece chiar acum, și de aceea mă ridic brusc de la locul meu și din câțiva pași ajung în fața sa, cuprinzându-l în brațe. Nu știu de ce,dar acest gest îmi dă o senzație extrem de stranie, pe care n-am mai trăit-o în viața mea.

Familiaritatea brațelor sale mă face să izbucnesc din nou în plâns, chiar dacă cu câteva minute în urmă mi-am promis că voi fi mai puternică. Pentru noi. Și pentru că, pentru persoanele pe care le iubești cu adevărat, merită să faci sacrificii.

Deși suntem amândoi aici, simt cumva că ne-am distanțat sufletele, că acea conexiune care până mai ieri exista între noi, acum a murit.

‒ Ayla, începe Kyan, indifernt unde mă va purta viața, te voi avea în sufletul meu, pentru că fără să-ți dai seama ai devenit talismanul meu norocos. Dintre toți, tu ai fost singura care nu m-a lăsat să mă scufund în suferință. Ai fost aici când alții au plecat, iar acum eu sunt cel care pleacă. N-am să mă iert niciodată pentru toată durerea ce ți-o provoc acum, dar crede-mă că e cel mai bine pentru tine și pentru noi, dacă eu voi pleca din viața ta.

Înghit în sec, pentru că vorbele lui mă dor cumplit. Mă doare tot corpul, tot sufletul, iar dacă el crede că aceste cuvinte m-au convins să accept mai ușor plecarea sa, se înșală amarnic.

‒ Se spune că cei care renunță așa de ușor sunt lași, însă tu ești orice, dar nu un laș. Kyan Magnuson nu renunță niciodată, chiar dacă viața îl va așeza în genunchi. Eu am încredere în tine, Kyan.

‒ Știu, iubito, și îți mulțumesc pentru cine ești, și pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Pentru persoana care am devenit datorită ție. Mi-ai schimbat viața așa cum nimeni n-ar fi făcut-o vreodată. Ayla... ești mai mult decât o fată oarecare. Pentru mine tu ești totul. Te rog să nu uiți asta.

‒ Kyan, spun ridicându-mi privirea spre el și uitându-mă în ochii săi pentru prima dată după ceva timp în care l-am evitat, viața e construită din momente bune și mai puțin bune. Nu te poți retrage de fiecare data când vrei să renunți. Pentru că nu așa funcționează lucurile. Te-ai gândit vreo secundă la mine, și la tot ce aș putea simți eu, dacă ai pleca? îl întreb ridicând tonul poate puțin prea mult decât aș fi intenționat.

‒ Sigur că m-am gândit, Ayla. În fiecare clipă. Cum crezi că n-aș putea să o fac?

‒ Atunci de ce vrei să pleci? întreb în cele din urmă. Ce s-a schimbat?

Mă tem de răspunsul său, însă trebuie să-l aud. Numai în felul ăsta mă voi convinge că sentimentele sale pentru mine nu sunt reale. Vreau să aud ceea ce are de zis, desi știu că asta îmi va frânge sufletul. Și iată-mă plângând din nou în fața sa, deși știu că nu are niciun rost să o fac. Știu că indiferent de ce aș face sau aș spune acum, decizia lui va fi cea finală.

‒ Te-ai gândit la ce vei lăsa în urmă? mă răstesc eu, îndepărtându-mă și lovindu-l cu palmele în peiptul dur. De ce naiba trebuie să faci asta?

‒ Pentru că nu ești în siguranță lângă mine! Pentru că nu te fac fericit, și pentru că sunt toxic pentru tine! Nu vezi, Ayla? De ce ai vrea să stai lângă cineva care te face să plângi? De ce ți-ai pierde timpul cu cineva care te face nefericită?

‒ Pentru că te iubesc, idiotule! țip eu, chiar dacă întreg corpul mă doare. Tu chiar nu ți-ai dat seama de asta, Kyan?

Nu așa ar fi trebuit să-i spun aceste cuvinte, dar având în vedere toată treaba, nu prea mi-a dat de ales. Atunci când iubesc pe cineva, nu mă joc cu sentimentele sale, ci sunt cât se poate de sinceră. Sentimentele nu sunt jucării cu care îți umpli timpul, pentru că nu ai altceva mai bun de făcut. Cu ele nu te joci după bunul tău plac, pentru că, într-o bună zi s-ar putea să nu mai ai absolut nimic, și să îți dai seama cât de multe ai pierdut, doar pentru că ai luat totul în râs. Adevărul e că viața nu e așa. Nu mai suntem copii ca să ne putem juca cu sentimentele umane, fără să rănim pe cineva.

Dar Kyan nu-și dă seama de asta. Nu știe că prin tot ceea ce face acum mă rănește și pe mine. Nu știe cât de tare doare. Și poate că nu o va ști niciodată.

‒ Nu-mi face asta, Ayla, te implor. Știi cât de mult mă doare că trebuie să iau decizia asta?

‒ Trebuie să existe o soluție, Kyan. Întotdeauna a existat, spun și simt cum sufletul mi se face praf.

În cele din urmă, Kyan își îndreaptă pașii spre ușă, ignorându-mi privirea. Nu se poate termina așa, îmi spun.

‒ Așa se termină? întreb cu privirea ațintită în podea. Asta a fost tot, Kyan?

Nu-mi răspunde pentru câteva minute bune. Între noi se lasă o tăcere extrem de apăsătoare, ce nu face altceva decât să îngreuneze și mai mult lucrurile dintre noi.

‒ Nu, Ayla, cred că o să mai stau o vreme pe aici... știi tu, ca să îndrept anumite lucruri.

Știu, Kyan. Cum aș putea să nu știu? Doar că ceea ce ai tu de gând să faci, nu mai are niciun rost acum.

‒ Ne mai vedem, spune Kyan, punând mâna pe clanță și deschizând ușa.

Ceva din mine se activează automat. Să fie teama? Sau poate dezamăgirea? N-aș putea spune sigur. Dar o parte din mine îmi spune că n-ar trebui să-l las să plece, în timp ce cealaltă o contrazice.

‒ Stai! spun eu, luându-ne în surprindere pe amândoi. Kyan se rotește pe călcâie, doar ca să mă privească , însă nu spune nimic.

Îmi dau seama că e timpul să vorbesc, și să-i spun tot ce mi-a trecut prin minte în ultimele minute. Nu poate pleca fără să audă ceea ce am de zis, pentru că într-un fel sau altul încă sper că ceea ce-i voi spune acum, îl va face să se răzgândească.

‒ Poate că ai luat deja o decizie cu privire la... noi, spun accentuând ultimul cuvânt, dar vreau să știi că eu n-am să renunț la asta. Orice ar presupune acest lucru. Sunt aici pentru tine, și știi că ușa mea va fi mereu deschisă pentru tine, oricând ai avea vreodată nevoie de mine. Așa că să nu încerci să renunți, Kyan Magnuson!

Abia după ce termin tot ce am de zis, îmi dau seama că în tot acest timp nu am respirat. Iau o gură zdravănă de aer, privindu-l pe Kyan, al cărui chip e îndreptat spre podea. Nu sunt pregătită să renunț la ceea ce avem acum. E singurul lucru bun care mi-a mai rămas de când l-am pierdut pe Liam. Și nu sunt sigură că sunt suficient de pregătită să-l pierd și pe Kyan.

După tot ce am zis mai devreme, între noi se lasă din nou tăcerea. Inima-mi bate mai tare decât ar trebui, gata să-mi sară din piept și să se facă țăndări la picioarele mele. Adevărul e că am spus tot ce trebuia de spus, însă Kyan nu a reacționat în niciun fel, și asta mă face să mă simt extraordinar de prost. Am impresia că mai devreme mi-am expus sufletul pe tavă, în fața lui, iar el acum doar stă în penumbra camerei fără să-mi spună nimic. Lumina îi străbate gingaș chipul obosit, punând accentul pe ochii săi în care pot zări lacrimi. E un moment atât de ciudat între noi, încât nu-mi dau seama ce naiba aș putea face sau spune. Acum câteva minute i-am mărturisit că-l iubesc, iar eu nu spun asta oricui. Inspir și expir repetat, continuând să-l privesc și să aștept ca el să-mi vorbească. Nu o face, însă, în schimb se apropie de mine, cuprinzându-mi ambele mâini într-ale sale. Gestul său ne surprinde oarecum pe amândoi, căci tresar la atingerea pielii sale, privindu-l în ochi. Toate sentimentele sale se reflectă în privirile pe care mi le oferă. În secunda asta, în ei citesc regret, ca mai apoi aceștia să ceară ajutor.

‒ Spune-mi cum să te ajut, Kyan, și o voi face. Doar spune-mi.

Fără să mai scoată vreun cuvânt, în secunda următoare mă trage într-o îmbrățișare ce emană atâtea emoții. Kyan își îngroapă fața în scobitura gâtului meu, inspirând parfumul gelului de duș. La scurt timp, trupul său începe să tresalte, izbucnind într-un plâns zgomotos.

Stă în această poziție, minute bune, timp în care tot repetă niște cuvinte pe care nu reușesc să le deslușesc. Îmi doresc să pot face mai multe pentru el, dar mă simt neputincioasă. Dacă aș știi ce-l doare, sau ce s-a întâmplat, poate mi-ar fi mult mai ușor să-l ajut. Dacă în aceste clipe aș putea fi un pansament, m-aș așeza pe rana sa, și aș face ca orice durere să-i dispară. Nimeni nu merită să sufere și să fie nefericit. Cu toții avem dreptul la fericire, și la un moment dat aceasta va veni în viața noastră atunci când ne așteptăm mai puțin.

‒ Nu mai pot fi ajutat, șoptește Kyan în urechea mea. Sunt atât de pierdut, încât nimeni nu mă mai poate ajuta acum.

Îmi vine să plâng pentru a mia oară în ultima oră, dar știu că dacă aș face-o, i-aș arăta cât de slabă sunt. Dar nu vreau să-și amintească așa de mine. Vreau ca atunci când se va gândi la mine, să-și amintească cât de puternică am fost, și că n-am lăsat garda jos atât de repede.

Nu pot renunța acum și să mă las pradă lacrimilor, pentru că în ecuația asta, unul dintre noi trebuie să fie mai puternic, pentru a-l ridica de la pământ și pe celălalt.

‒ Ar trebui să plec, spune Kyan îndepărtându-se de mine.

Un fior rece mă trece pe șira spinării, făcându-mă să tremur ușor. Îmi repet în minte că doar pleacă de la mine, nu că n-am să-l mai văd, și totuși o senzație ciudată mă cuprinde instantaneu atunci când mă privește din nou în ochi.

‒ Odihnește-te puțin, îl sfătuiesc. Pari foarte obosit. Kyan nu spune nimic, așa că mă simt nevoită să adaug: am să trec pe la tine mai târziu.

Umerii lui Kyan se încordează brusc la auzul cuvintelor mele. Mă privește încruntat, și acum nu știu ce îi exprimă ochii. Furie? Dar ce am zis ca să-l înfuri?

‒ Nu! răspunde acesta autoritar. Adică, nu veni. Sunt bine... voi fi bine.

‒ Kyan...

‒ Ar fi bine să nu ne mai vedem, Ayla.

Cuvintele lui mă rănesc mai tare decât m-aș fi așteptat. Ochii mi se umplu de lacrimi, ce îmi curg șiroaie pe obraji imediat ce Kyan închide ușa în urma sa, și o dată cu asta rupând și o altă bucată din sufletul meu.

În mintea mea încep să încolțească o grămadă de întrebări la care mi-e teamă să găsesc vreun răspuns: Ce s-a întâmplat cu noi? N-am fost suficient de bună pentru el? De ce acum, când totul părea să fie perfect, când el părea să fie mult mai bine față de acum câteva luni când am fost prima dată la ușa casei sale?

Trupul îmi alunecă încetișor de-a lungul ușii, prăbușindu-mă de podeaua rece și dură. Unde am greșit? Cu ce am greșit? Îmi îngrop fața în palme, neputând să-mi controlez plânsul și nici lacrimile care mi-au împânzit ochii. Mă doare tot sufletul și tot corpul, dar cu toate astea fac un minim efort și mă ridic de pe podea, apropiindu-mă de masă, și luând telefonul mobil între degete. Caut în agendă, și sun prima persoană care îmi vine în minte: prietena mea cea mai bună. Spre surprinderea mea, Hailey îmi răspunde încă de la primul apel, și nu pot decât să răsuflu ușurată atunci când îi aud vocea de la celălalt capăt al firului.

‒ Trebuie să vi, îi spun prietenei mele printre suspine. Nu mă simt prea bine și...Kyan....

Nu reușesc să mai articulez niciun cuvânt pentru a forma o propoziție coerentă, căci izbucnesc din nou în plâns.

‒ Te rog, vino, mai spun o dată în receptor.

‒ Voi fi acolo în cinci minute, draga mea. Să nu cumva să faci ceva necugetat!

Apelul se închide la scurt timp, însă senzația ciudată ce-mi îngreunează respirația, nu a dispărut.Îmi simt inima cât un purice, deși bătăile sale se aud de la mii de kilometri. După tot ce ai pătimit, cum de mai poți bate, inimă? Cum de mai poți fii puternică, după toate astea?

În drum spre dormitor, îmi întâlnesc chipul în oglinda de pe hol. Ochii îmi sunt roșii și umflați din cauza plânsului, iar fața îmi pare extrem de obosită, deși am dormit destul de bine. Privindu-mă cu atenție, îmi dau seama că nu mă mai recunosc, că Ayla cea de acum câteva luni s-a pierdut de mult undeva pe drum, dar cumva a reușit să-și reîntregească bucățile de suflet, în brațele unui bărbat care părea să-i ofere totul. Până când și el a plecat, fără să știe dacă-l va mai revedea vreodată.

Mă îndrept în tăcere spre camera mea, oprindu-mă dintr-o dată în pragul încăperii atât de familiare. Ochii îmi cad asupra patului și a așternuturilor albe ce încă sunt deranjate de cum am dormit. O senzație stranie mă cuprinde din nou, făcându-mi inima cât un ghem, cu fiecare pas pe care îl fac în cameră. Mă așez tăcută pe pat, însă imediat îmi dau seama că e cea mai proastă decizie, căci mirosul lui Kyan e răspândit pe întreg așternutul. Știu deja că de acum nu-mi mai pot opri lacrimile, așa că nici măcar nu mă mai străduiesc să mi le șterg din jurul ochilor. Inspir și expir parfumul bărbătesc al lui Kyan, încercând cumva să-mi iau adio de la el, și să mă resemnez cu idea că nu se va mai întoarce niciodată la mine și la noi.

Sunt mult prea prinsă în gândurile mele, astfel că nu îmi dau seama că Hailey e aici, decât atunci când mâna sa îmi mângâie încet părul. Mă întorc spre ea cu ochii încă plini de lacrimi, iar aceasta mă ia în brațe, fără să spună ceva. Nu sunt prea multe de zis. Tot ce a fost de spus, s-a zis atunci când el a fost aici, însă am impresia că nu am spus suficiente. Nu atâtea cât să-l facă să-și ia gândul de la ideea stupidă de a pleca.

‒ Ce s-a întâmplat, Ayla?

‒ Mă bucur enorm că ai venit, spun evitând să-i dau vreun răspuns.

‒ Hei, nu vreau să te presez și să îți pun prea multe întrebări, dar va trebui să-mi povestești la un moment dat tot ce s-a întâmplat... O să te las acum să dormi, iar eu între timp o să sun la spital să anunț că nu te simți bine și că nu vei merge azi la muncă.

‒ Kyan... spun atunci când Hailey se ridică de pe marginea patului.

‒ Ce-i cu el? Ți-a făcut ceva? mă întreabă prietena mea pe un ton cât se poate de serios.

‒ Totul a fost perfect între noi, aseară a stat aici, ieri a fost toată ziua cu mine la spital, inclusiv atunci când a avut Lorelei accidenul acela. Nu mi s-a părut că ar avea ceva... Și dintr-o data, azi dimineață la micul dejun îmi spune că relația dintre noi e toxică, și că trebuie să se îndepărteze de mine. Am crezut că nouă nu ni se va întâmpla asta, că noi vom putea trece peste orice, numai dacă suntem împreună.

‒ De cele mai multe ori oamenii rănesc, Ayla. Nu neapărat pentru că vor, ci pentru că uneori ascund lucruri de care nu sunt tocmai mândri. Probabil și Kyan are o astfel de problemă, și nu vrea să te împovăreze cu asta. În plus, sunt sigură că te iubește foarte mult. Am observat asta la el de multe ori, și mă îndoiesc că peste noapte i s-au schimbat sentimentele pentru tine.

‒ Mi-a spus să stau departe de el, mă plâng eu prietenei mele. Niciodată nu m-am simțit mai umilită ca în clipa aceea. După tot ce i-am mărturisit, după ce i-am spus că-l iubesc și că țin enorm la el, a plecat fără să mă mai privească în ochi. Îl iubesc, Hailey, dar mă doare sufletul pentru el și pentru noi.

‒ Dragostea doare, Ayla. Mereu a fost așa. Dacă nu ar durea cum am mai putea simți că iubim o altă persoană? Dacă dragostea ar fi mereu așa cum e în filme, atunci aceea nu mai e viața noastră. Pentru că, viața nu e un film și nici un roman, al cărui final poți să-l faci tu în așa fel încât toată lumea să fie fericită. Viața e mai mult decât atât. E despre dezamăgiri, iubiri, prietenii, și toate momentele frumoase și mai puțin frumoase pe care le întâlnim în drum. Kyan te iubește. O știu și eu și o știi și tu. Sunt sigură că ai făcut tot ce se putea pentru ca el să rămână. Dacă alege să o facă, înseamnă că ține la tine. Dacă pleacă din viața ta, atunci e un nenorocit fără pic de milă, și în cazul ăsta va trebui să vorbesc cu el.

‒ Te rog, nu, Hailey. Lasă lucurile așa cum sunt. Nu am puterea necesară să mă mai confrunt și cu asta acum. Promite-mi că n-ai să te duci la ușa lui și ai să-i faci un tărăboi de zile mari.

‒ Nu promit nimic, Ayla. Cine te face să suferi, va avea de-a face cu mine! Și cu asta cred că am spus tot. Acum lasă asta și dormi. Ai nevoie de odihnă.

‒ Hailey! strig eu în urma sa, în timp ce închide ușa camerei.

‒ Nu vreau să mai aud un cuvânt. Subiect încheiat, Ayla! țipă prietena mea din spatele ușii.

Pufăi zgomotos afundându-mi capul între așternuturi, sperând să găsesc liniștea necesară pentru a putea dormi, însă imediat ce închd ochii, îmi apar imagini cu mine și Kyan, iar parfumul său atât de plăcut îmi joacă în nări, amintindu-mi de tot ce a fost frumos cândva.

Și poate că ăsta e singurul lucru pe care îl mai avem, singurul lucru de care să ne mai agățăm atunci când ne e mult prea dor unul de altul. Cu siguranță nu va fi ușor să-l uit, pentrru că de acum face parte din mine, din fiecare celulă a corpului meu, însă voi păstra pentru totdeauna cele mai frumoase clipe ale vieții mele.

Acele clipe care m-au făcut să trăiesc din nou după atât de mult timp.