Kyan

Afara începuse deja să se insereze cand noi am ajuns din nou acasă. Norii plumburii,au acoperit cerul de de-asupra satului,iar acum a inceput din nou sa ningă. Frigul s-a instalat din nou,amenințând sa înghețe tot ce întâlnește in cale.

Din fericire,Ayla si cu mine am ajuns la timp acasa,iar acum stam ghemuiti la gura sobei,pentru a ne încălzi mâinile și picioarele ce au înghețat de frig.

De pe semineu,bunica imi zâmbește calm si cald,amintindu-mi de zilele frumoase ale copilariei mele. Poate unele dintre cele mai frumoase.

Trag adanc aer in piept si o imbratisez mai strâns pe Ayla, acesta cuibarindu-se mai aproape de pieptul meu.

- De fiecare data cand vin prin locurile astea imi aduc aminte de o întâmplare ce s-a petrecut în urmă cu zece ani,o întâmplare in urma careia am câștigat un prieten pe viață. Fi pregătită pentru ceea ce iti voi povesti,pentru ca ceea ce vei auzi va fi ca un carusel de emotii.

N-am avut niciodată o copilărie fericită. Singurele mele momente în care mă simțeam cu adevărat fericit erau atunci când mă duceam la bunica si petreceam cu ea weekend-uri ce aveam impresia ca trec precum secundele. Atunci aveam impresia ca imi trăiesc copilăria și ca sunt fericit.

Ziua în care l-am întâlnit pe Damien va ramane veșnic întipărita in sufletul meu,pentru că în acea zi nu numai ca am facut o faptă bună,ci și am câștigat un prieten pe viață.

Era o zi de vară mult prea călduroasă, în care tot ce puteam face era sa stau in casa si sa ma joc cu masinutele cumparate de tata de-a lungul timpului. Asa era el:ori de cate ori ma lovea sau imi vorbea urat,a doua zi primeam o jucărie nouă,de regulă o mașinuță, cadouri care până la o anumită vârstă mă bucurau nespus, însă după ce am mai crescut mi-am dat seama ca a cere iertare cuiva nu inseamna a-i cumpăra jucării,ci a-i demonstra că nu vei mai greși fata de el.

Azi era una dintre acele zile în care părinții mei se certau foarte tare. Atât de tare încât până și aerul din casa era sufocant precum cel de afara. În ultima perioadă certurile lor erau foarte dese si nu pierdeau niciodată ocazia să își arunce cuvinte pe care mai apoi sunt siguri ca le-ar fi regretat amândoi. De obicei in astfel de zile stăteam pe patul din camera mea si imi astupam urechile cu palmele mele micuțe pentru a nu mai auzi tot scandalul din bucătărie. Azi, însă,am decis să plec la bunica. Oricum plecarea mea nu ar fi fost atât de vizibila,iar părinții mei nu aveau să imi simtă lipsa până mai spre seara când aveam sa mă întorc singur acasă.

Asa ca fara sa mai stau mult pe gânduri am luat rucsacul de drumetie si am indesat în el câteva haine de schimb si niste jucării și am ieșit din camera mea,coborând încet scările spre bucătărie. Am răsuflat ușurat când nu i-am gasit pe părinții mei certandu-se în bucătărie,si profitând de zgomotul ce venea din living,am iesit din casa pe usa din spate fara sa atrag atentia asupra mea.

Stiam drumul spre casa bunicii, pentru că tata mă duce la ea foarte des,iar acum acel loc a devenit preferatul meu. Trebuia doar sa iau microbuzul ce duce până în sat,si eram ca si scăpat de vacarmul orașului și de cearta părinților mei.

Am ajuns in sat undeva pe la ora prânzului,când soarele toropitor de vară,incalzea cu toata puterea sa întreg pământul. Din fericire, am reusit sa gasesc un nuc stufos, sub crengile căruia m-am putut odihni câteva minute, înainte să o iau pe drumul de tara ce duce la casa bunicii mele.

În cele din urmă, când mi-am tras mai bine sufletul, m-am ridicat de jos si am plecat liniștit si fericit spre cea care avea să mă primească de fiecare dată cu brațele deschise. Am ajuns la casa bunicii în mai puțin de zece minute, iar când eram deja aproape de veranda, am zărit silueta micuță a bunicii mele, venind grăbită spre mine. Îngrijorarea din ochii ei imi dădea de inteles ca s-a întâmplat ceva rău, însă zâmbetul de pe chipul sau blând mi-a oferit o doza de curaj.

- Ce cauti aici,copile? Mă întreabă bunica după ce o îmbrățișez strâns.

- Ma plictiseam acasă si am venit sa te vizitez,îi spun ezitand.

Îngrijorarea din ochi i se transformă în supărare,căci isi da seama de minciuna pe care tocmai am spus-o.

- Ce s-a întâmplat acasă? Mă întreabă din nou bunica,poftindu-ma în casă.

- Iar se cearta, răspund pe un ton spașit.

Dar bunica stie asta. Nu mai trebuie să îi spun tot ce am pe suflet, pentru că ea le știe pe toate,chiar dacă nu le spune niciodată.

Nici de data asta nu o face, pentru că deja nu mai e nimic de spus. Stie ca părinții mei nu se pot abtine sa nu se certe în preajma mea. Si mai stie ca ea e singurul meu refugiu în astfel de zile. De aceea mă primește mereu la ea.

- Vino, băiete,o sa iti pregătesc ceva de mâncare, iar apoi o sa îl sun pe tatăl tău să îi spun că ești aici, ca sa nu isi faca griji pentru tine.

- Nu-l suna,bunico, îi spun eu repede. Lasă-l să își vadă de treburile lui. Bănuiesc că la un moment dat va afla unde sunt si va veni după mine.

- Copile!exclama bunica, privindu-mă. O sa isi faca griji pentru tine.

- Nu-mi pasa,bunico. Oricum își va cere scuze peste câteva zile. Însă el încă nu a realizat că scuzele lui nu mai valorează nimic. Cel puțin nu pentu mine. De fiecare dată mă tratează ca pe unul dintre angajații săi, iar asta nu imi place sub nicio formă. El singur ar trebui să își dea seama ca greșește. Nu tu ar trebui să fi cea care să îi spună de fiecare dată că a greșit. Da,esti mama lui,însă cred că e suficient de matur încât să își dea seama singur de greselile pe care le comite. Acum daca ma scuzi,am sa plec la rau sa ma joc. Poate gasesc niste copiii cu care să imi petrec timpul, asa ca nu mă astepta la masa.

Si spunând toate astea, imi iau rucsacul si ies pe usa casei,îndreptându-ma spre lac,locul cel mai iubit de copiii din sat.

Ajuns acolo, încă de pe alee, se aud glasuri vesele de copiii, iar acest lucru imi aduce zâmbete pe buze si mă face să grăbesc pasul spre locul meu preferat.

Intr-adevar,când ajung la lac, observ câțiva copiii de varsta mea,care, se joacă fără griji lângă mal. Fetele au făcut un grup separat de băieți,însă distracția e ca la ea acasă printre ei. Ma alătur si eu grupului de băieți, în speranța că imi voi face prieteni noi,pentru că nu îi cunoșteam pe niciunul. Spre surprinderea mea,băieții nu sunt deloc prietenoși, însă unul singur dintre ei,ce este mai retras de restul grupului,pare să imi ofere mai multa atentie. Curând ceilalti băieți nu mi se mai par la fel de prietenosi ca inainte, pentru că îi trădează comportamentul. În loc să se joace cu totii împreună, îl resping pe băiețelul cu părul saten si ochii albastri,doar pentru că,acesta are haine mai saracacioase si sosetele murdare. Pentru mine aceste aspecte nu au contat niciodată, pentru că bunica mea,m-a invatat ca un om nu trebuie caracterizat după aspectul hainelor sale,ci după sufletul sau.

Stiam undeva în adâncul sufletului ca acest băiețel e un om minunat pentru că nu hainele îl făceau deosebit,ci felul în care se purta cu ceilalți copiii. Nu era supărat ca nu a fost inclus în cercul de joacă,nici macar nu era nervos ca nu il baga nimeni in seama, ci pur si simplu statea cuminte pe o bancuta de la marginea lacului, privind grupul de copii. Mă apropii încet de el,însă acesta nu ma observa,pentru ca pare mult prea concentrat asupra crengii pe care o tine in mâini și cu care desenează o figua geometrică pe suprafața fina a pământului. As vrea sa deschid o conversație cu el,însă mi se pare un moment atat de stânjenitor incat nici nu îndrăznesc să mă apropii de locul în care sta. În loc de asta,imi amintesc ca inainte sa plec spre lac,bunica mi-a pus în rucsac câteva mere pe care să le mănânc cat timp voi sta la joacă. Doar ca rucsacul nu e pe umerii mei,asa cum credeam eu. Speriat privesc în jur,căutând îngrijorat ghiozdanul,însă nu-l găsesc din prima. Ocolesc fiecare trunchi de copac, în speranța că l-am lăsat la baza unuia dintre ei. Răsuflu,însă ușurat,când îl găsesc la picioarele unei alte banci si ma reped spre el,cu un singur scop:acela de a mă împrieteni cu băiețelul timid.

Doar că atunci când îmi întorc privirea spre el nu mai e in locul în care l-am lăsat. Privesc în jur,nici urmă de el. Unde o fi plecat? Daca s-a supărat pe acei copiii si a decis sa plece?

În capul meu se nășteau o grămadă de întrebări pe care nu aveam curajul sa le dau glas. Stiam ca poate undeva am gresit, ca l-am supărat cu ceva,deși nu am scos o vorbă de când am venit.

Tipetele unui copil si alte câteva râsete mă fac să imi ridic privirea spre lac si spre locul în care s-au stans toti copiii,inclusiv si fetele,care până acum păreau să nu bage în seamă grupul de băieți. Curiozitatea mă împinge să mă apropii de zona cu pricina,însă ceea ce urmează să văd nu e deloc o scenă plăcută:băiețelul cu tricou decolorat se zbate în apă pentru a ajunge la mal,si se poate observa că nu știe să înoate și se chinuie să stea la suprafață.

Imi amintesc vag cum în urmă cu un an si jumatate am fost într-o tabără de cercetasi, și că profesorii ne-au invatat cum sa inotam si sa ne menținem la suprafața apei. Fără să stau prea mult pe gânduri,imi arunc tricoul si pantalonii de pe mine si sar in apa cristalina a lacului, inaintand spre băiatul care acum se chinuia să își țină capul deasupra apei.

În clipa asta pot sa spun ca ii sunt recunoscător tatei pentru faptul că a insistat să mă duc în acea tabără în vacanța de anul trecut. Tot ce am invatat acolo, m-a ajutat acum,si spre surprinderea mea nu numai pe mine. Acest băiat putea să se înece în orice clipă,daca nu ar fi venit cineva sa il ajute sa iasa la mal.

Cu foarte mare grija, îl apuc de brațe și îl trag afară din apa lacului, fără să privesc spre copiii care stau pe mal. Sunt sigur că nu mai au nimic de spus cu privire la tot ce s-a întâmplat. Probabil regreta si ei ceea ce au făcut,însă acest băiat nu are nevoie acum de parerile lor de rau. Pentru el asta nu e suficient.

Răsuflu cu adevărat ușurat,atunci când constat ca băiatul respira normal,si ca in mai putin de doua minute de când l-am adus la mal,se sprijină pe propriile picioare. La scurt timp, privirile ni se întâlnesc,iar în ochii săi pot vedea recunoștința pe care mi-o oferă. Nu am nevoie de cuvinte, care să exprime mulțumirea. Uneori si o simplă privire e îndeajuns pentru a înțelege tot ceea ce doreste cealalta persoana sa iti transmită.

- Multumesc, imi sopteste băiatul atunci când îl asez pe una dintre bănci.

Acum am ramas singuri în zona, deoarece imediat ce i-am salvat viața acestui baiat,toata lumea a plecat speriată spre casă.

- Numele meu este Damien,continuă acesta pe acelasi ton de mai devreme.

Pare mai relaxat acum ca suntem doar noi doi,iar asta se vede din tonul degajat cu care imi vorbeste.

- Kyan,spun si eu la randul meu. Încântat de cunoștință.

- Iti multumesc din nou,Kyan. N-as fi crezut ca cineva mă va scoate de acolo. Esti un suflet minunat. Nu stiu cum as putea sa iti multumesc de acum înainte.

Stau câteva clipe si analizez cuvintele sale,după care îi ofer un zâmbet încurajator:

- Păi,spun eu,putem începe prin a fi prieteni.

Încă din acea zi am stiut ca in Damien am gasit persoana pe care să mă pot baza oricand. Legatura dintre noi a crescut o dată cu trecerea anilor,si pe masura ce ne-am maturizat, am inteles ca in viata noastra avem nevoie unul de celălalt. Stiam ca Damien nu mă va părăsi vreodata, asa cum au facut-o părinții mei,si de aceea am ales sa ii fiu prieten. Pentru ca stiam ca alături de el clipele dificile din viața mea trec mai usor si mai repede.

La puțin timp după acest incident,i-am cunoscut si părinții. Avea o familie minunata. Erau oameni mai săraci din punct de vedere material, însă erau foarte bogati sufleteste. Erau o familie fericita si frumoasa, lucru de care eu n-am avut parte niciodată. Au fost foarte bucuroși să mă primească în casa lor,si s-au dovedit a fi foarte impresionati de gestul meu.

Inspir adânc,trăgând aer în piept...cumva acesta poveste m-a purtat în timp,si m-a facut sa retraiesc acele momente din viața la intensitate maximă.

Pentru câteva minute niciunul dintre noi nu spune nimic,pentru ca povestea mea a reușit să răscoleasca trecutul meu,dar și sentimentele Aylei.

- Sunt impresionată, Kyan,mărturisește ea în cele din urmă. Nu am crezut vreodata ca o astfel de întâmpinare iti va aduce un lucru atat de bun si de frumos in viata ta. Sunt sigură că bunica ta ar fi fost mândră de tine pentu fapta asta.

Ceea ce Ayla a urmat sa imi spuna după tot ce i-am povestit,m-a emoționat extraordinar de tare. Am stiut încă din prima clipa ca fata asta e deosebita si ca e mult prea bună pentru mine. Uneori mă întreb ce am facut sa o merit,însă nu gasesc vreun răspuns. Si totusi continui să îl caut,deși stiu ca poate nu exista.

- Ai fost un copil minunat, încă de mic. Si in plus si dat dovadă de multă maturitate,când ai judecat anumite decizii pe care urma să le ei. Mă bucur că Damien te are în viața lui...

Între noi se lasă din nou tăcerea, si de data aceasta am impresia ca Ayla a adormit în brațele mele. Profit de aceste clipe, si ii mângâi părul sarutand-o tandru si inspirand samponul cu aroma de vanilie. Mă simt bine alături de ea,însă uneori aceste clipe mi se par atat de frumoase incat am impresia ca intr-o buna zi am sa ma trezesc si tot ceea ce am acum în brațele mele va dispărea pentru totdeauna.

Ma tem sa o pierd, pentru că nu știu cum va fi viața mea după ea. Înainte să o cunosc, stiam ca traiesc doar ca sa fac umbra pământului, acum parca viața mea a căpătat un alt sens. Însă tot mi-e frică. Pentru mine,pentru ea. Pentru noi.

Trupul Aylei se misca în brațele mele,trezindu-ma la realitate. Vreau să trăiesc acum!imi spun în gând înainte de a mai face o altă mișcare.

- Kyan?

- Da,draga mea.

- A fost o zi perfecta. Multumesc pentru asta,imi spune Ayla,privindu-ma în ochi. Multumesc pentru mica noastră perfecțiune.

- Plăcerea a fost de partea mea,domnisoara Evans, răspund depunand un sărut pe creștetul ei.

- Kyan?

-Da?

- Nu cred ca Damien e singura persoana care este norocoasă sa te aibă alături de el în viața.

- Dar cine mai e? Intreb fără să înțeleg ce vrea sa spuna.

Ayla face o pauza de câteva secunde, ca și cum s-ar gândi la raspunsul pe care urmează sa mi-l dea.

- Și eu sunt recunoscătoare că faci parte din viața mea.