„ Iluzia sinuciderii lui Thomas"

                    Prezența unei femei în dormitorul meu nu este un lucru nou. Nu sunt un afemeiat, însă sunt bărbat. Prezența acesteia se diferențiază de celelalte prin simplul fapt că îmi face inima aproape să iasă din piept. Acest sentiment aparte îmi este necunoscut, dar totuși plăcut. Niciuna dintre cele ce au călcat pragul acestei camere nu a reușit să îmi provoace astfel de trăiri. În timp ce stau neclintit sprijinit în podul palmelor, observ cum aceasta își strecoară palmele sub tricoul meu, lucru care mă face instant să mă reechilibrez pe picioare.

                    Subconștientul mă trezește la realitate, impiedicându-mă să continui jocul acesteia, deși dorința unei apropieri putea pune stăpânire pe mine în orice moment. Mă retrag doi pași, lăsând-o și pe ea să se ridice. Este o femeie frumoasă, însă mintea mea trebuie să fie limpede în această misiune. Înainte să îi pot da o explicație, o văd cum se repune pe picioare și se oprește în fața mea.

          — Te temi de un posibil angajament emoțional, nu-i așa?

          — Este mult mai complicat., îi răspund scurt. Nu cred că ai putea înțelege.

          — Ar fi mai bine să plec, spune femeia, ocolindu-mă și părăsind dormitorul.

                    Ies în urma sa, însoțind-o tăcut. Pășesc mărunt în spatele ei, ținând mâinile în buzunar și mă las purtat de gânduri. Vântul începe să adie ușor, făcându-i părul să fluture necontrolat, iar acest lucru o deranjează. Aceasta își trage gluga peste creștet, uitându-se subtil dacă încă mai sunt în spatele ei. La un moment dat se oprește brusc în mijlocul aleii. Își întoarce capul lent spre mine și îmi mulțumește pentru tot, apoi se întoarce pe călcâie și începe să alerge spre zidul dintre cele două clădiri, aflate în dreapta noastră. 

                    O urmăresc cu privirea cum sare pe niște tomberoane, prinzându-se cu palmele de marginea zidului, facându-se nevăzută. Nu fac nicio mișcare pentru a o opri, conștient fiind că prezența mea i-ar aduce numai necazuri. Nu îmi pot permite un atașament emoțional pentru că ea ar putea fi unul dintre motivele penru care aș face greșeli. Nu le pot da acelor fiare ocazia de a se folosi de persoanele apropiate mie.

                    Mă întorc, dorind să înaintez spre casă, însă sunt oprit de un puști, care ține în mână un cuțit. Nu mă simt amenințat de acest copil, deoarece mâna care îi tremură trădează scopul acestuia.

          — Dă-mi portofelul! mă amenință copilul, însă eu înaintez cu pași mărunți spre el. Rămâi pe loc!

          — Lasă cuțitul. Nu vreau să te rănesc, îi spun, dorind ca acesta să știe că nu intenționez să îi fac vreun rău.

          — Am spus să îmi dai portofelul! strigă băiatul, mișcând cuțitul.

                   Într-o fracțiune de secundă, ajung în dreptul său și îi prind mâna, imobilizându-i orice mișcare. Copilul dă drumul cuțitului, fiind forțat de strânsoarea mea. Observ cum acesta izbucnește în lacrimi involuntar, moment în care îi eliberez încheietura și mă aplec spre el pentru a face contact vizual de la același nivel.

          — Îmi pare rău, se scuză băiatul, încercând să își șteargă ochii umezi cu mâneca hainei.

          — Cum te numești? Îl întreb, punându-mi ambele palme pe umerii lui.

          — Caleb, rostește acesta destul de timid.

          — Eu sunt Danny, mă prezint, încercând să reduc teama care îl cuprinsese. Sunt sigur că există un motiv pentru care ai recurs la asta.

          — Ești unul dintre ei? mă întreabă băiatul. Seekers?

          — Nu. Poți avea încredere în mine, replic și întind pumnul pentru a-i dovedi acest lucru.

                    Copii orfani din acest oraș au început să se lase conduși de instinctul de supraviețuire. Nu există oameni care să se preocupe de soarta lor și aceștia încearcă să își asigure traiul, făcând astfel de lucruri. Singurul mod prin care poți câștiga încrederea lor este să le dovedești că ceea ce fac nu este neapărat greșit și că înțelegi intenția lor de a se apăra. Întinderea unui pumn pentru mulți dintre ei înseamnă siguranță și încredere. Am învățat asta acum mult timp de la cineva, care mi-a câștigat încrederea în acest fel. Îmi amintesc și acum de ziua aceea. Cel care trebuia să îmi curme viața m-a salvat, ducându-mă în casa unui bătrân, care la vremea aceea îmi era foarte antipatic.

                    Am intrat temător pe ușa imensă, de culoare albsatru închis. În hol, rotindu-mi curios ochii de copil de jur împrejur, am observat pe o măsuță mai multe fotografii. M-am apropiat încet, dorind să descopăr cine se află în imagini. Erau doi copii, care aveau zâmbetul până la urechi, alături de doi adulți, probabil părinții lor. Erau fericiți, în comparație cu mine, care aveam inima de copil zdrobită. Rămăsesem singur, fără poveștile mamei care mă adormeau în fiecare seară, fără prezența ei ocrotitoare. Privirea mi-a căzut apoi pe un origami de culoare galbenă în formă de dragon. La vremea aceea, consideram obiectul o jucărie pe care o „furam" doar pentru a-l enerva pe bătrân. Mai apoi am aflat că acel origami era singurul lucru care i-a mai rămas de la fratele său, care fusese recrutat cu mulți ani în urmă.

                    În scurt timp, bărbatul care mă adusese și-a luat la revedere, lăsându-mă în casa aceea. Eram speriat pentru că nu știam ce avea să se întâmple cu mine, însă bătrânul s-a apropiat prietenos, inspirându-mi siguranță. Și-a aplecat capul spre mine și în același timp a întins un pumn. Preț de câteva momente nimic nu s-a întâmplat, liniștea cuprinzând încăperea. Într-un final, am strâns pumnul de copil și l-am lipit de cel întins, observând un zâmbet șters și simțind pentru prima dată în acea zi că trăiesc.

                    Din acea clipă totul s-a schimbat și treptat m-am maturizat, trecând prin toate fazele copilăriei și adolescenței, supravegheat de maestrul Shen. Restul copilăriei mi-am petrecut-o făcând prostii specifice vârstei, de la construit fortărețe în casă și distrus obiecte până la lupte cu maestrul, provocate de mine bineînțeles, dar pe care de asemenea, le pierdeam. Adolescența și-a pus amprenta asupra mea, deoarece studiind acasă nu mi-am putut face prieteni, nu pentru că el nu mi-ar fi permis, ci pentru că îmi era teamă să mă atașez de alte persoane, care ar fi putut sfârși ca mama. Maestrul m-a învățat totul despre „art hoderi", astfel alimentând inconștient dorința mea de răzbunare. „Mintea și trupul nu călătoresc niciodată împreună. Caută liniștea, mai presus de durere." erau cuvintele acestuia de fiecare dată când spuneam că vreau să renunț.

                    Învățasem să controlez furia care se adunase de-a lungul anilor, dar rănile adânci încă zvâcneau înăuntrul meu și nu mă lăsau să dorm nopțile. Preferam să lovesc țintele improvizate din sala de antrenament până la epuizare. De nenumărate ori, picam secerat de oboseală pe saltelele din încăpere, cu palmele aproape vinete de la lovituri. Mă trezeam dimineața următoare, având o pătură peste mine, semn că maestrul trecuse să vadă dacă am adormit din nou acolo. Se purta ca un tată, preocupat de soarta mea și avea mare grijă să învăț cum să îmi controlez pornirile violente, rezultate ale experienței traumatizante din copilărie.

                    Mă pedepsea ori de câte ori distrugeam obiecte, datorită furiei, însă nu mă trimitea în camera mea așa cum ar fi făcut orice părinte. Mă ducea în sala de antrenamente, pedeapsa mea fiind să curăț fiecare milimetru de podea și astfel toată nervozitatea mea pierea din cauza plictiselii. Cu timpul, am reușit să mă controlez de unul singur, demonstrându-i că sunt pregătit să lupt contra lor.

                    Astfel am înțeles cât de importantă este încrederea pentru acești copii. Au rămas singuri, însă sunt mai uniți decât adulții, se apără unii pe alții și împart totul. Știu asta pentru că îi văd zilnic, încercând să trăiască din puținul pe care îl primesc de la câțiva oameni cu suflet sau pe care din necesitate îl fură. Cei numiți „seekers" recrutează copiii de la vârste fragede, îi smulg practic din sânul familiei și îi transformă în marionete care le execută ordine. Îl privesc și deși încă tremura, îmi lovește pumnul cu al său.

          — Avem nevoie de bani pentru medicamente, altfel copiii vor muri.

          — Uite, replic, scoțând portofelul. Sper să fie suficient, spun întinzându-i banii băiatului, moment în care acesta îmi cuprinde abdomenul cu brațele, îmbrățișându-mă preț de câteva secunde.

          — Mulțumim, zice acesta scurt, apoi ia banii și se face dispărut printre clădiri.

                    Întâlnirea cu băiatul mă face să îmi doresc tot mai mult să îi opresc pe acei nenorociți și să le redau oamenilor libertatea de a nu mai trăi conduși de frică. Ajung înapoi acasă, însă nu mă îndrept spre dormitor, ci spre sala de antrenamente. Pătrund în încăperea destul de mare, în care se află o tabla imensă lipită de unul dintre pereți. Mă apropii de tabla plină de fotografii, desene și o hartă a orașului marcată cu diferite semne.

                    Aici se află munca mea de mai bine de cinci ani, legături peste legături și informații adunate din interior. Când am decis să iau totul în propriile mâini, au început să apară nume și date pe această tablă. Toți merită să fie pedepsiți pentru faptele pe care le-au comis și durerea pe care au pricinuit-o tuturor. Iau carioca de culoare neagră și în colțul din dreapta desenez un pătrat. În interiorul său fac un semn de întrebare, iar deasupra scriu „Black hood girl". Deși nu mi se părea suspectă la prima vedere, felul cum s-a luptat cu acei bărbați și curiozitatea cu care îmi analiza fiecare mișcare mi-a atras atenția. Într-un final, decid să mă retrag în dormitor pentru a mă odihni.

                    În dimineața următoare, mă pregătesc de lucru, ca de obicei, însă liniștea din încăpere este tulburată de zgomotul telefonului meu, care sună insistent. Răspund destul de repede, la capătul celalalt auzind o voce de bărbat.

          — Danny Hayes?

          — Da, răspund destul de confuz.

          — Agent Miller, Departamentul de Poliție din New York. Îl cunoașteți pe Thomas Brand?

          — Da. S-a întâmplat ceva? îl întreb, dorind să aflu mai multe.

          — Îmi pare rău, replică acesta făcând o scurtă pauză. A fost găsit mort în depozitul fabricii de sticlă.

                    Pur și simplu am încremenit pentru câteva secunde cu telefonul la ureche. Sângele a început să îmi accelereze în întreg corpul. Strang cu furie telefonul între degete, auzind vocea agentului de la poliție strigându-mi numele. Nervozitatea nemăsurată care mă cuprinde o stăpânesc cu greu, dar cu toate astea ies din casă și mă grăbesc spre depozit. Ajung acolo și dau peste zeci de polițiști care cercetează zona, îndepărtându-i pe trecători de clădire. Mă strecor prin mulțime și reușesc să intru în depozit, unde sunt oprit de un bărbat în uniformă.

          — Nu aveți voie aici!

          — Danny Hayes? se aude vocea unuia dintre polițiștii aflați la fața locului, moment în care eu dau din cap afirmativ. Lasă-l să treacă.

                    Agentul îmi permite să înaintez spre grupul de bărbați care făceau fotografii și completau hârtii. Ajung lângă polițist, iar acesta îmi pune câteva întrebări despre Thomas. La sfârșit, îndrăznesc să îl întreb dacă a fost sinucidere sau cineva i-a făcut asta. Bărbatul inițial ezită să răspundă, însă într-un final îmi dezvăluie că tinde să creadă că este o crimă, dar mascată într-o sinucidere. Deși sunt conștient că mare parte din poliție este în subordinea acelor oameni, agentul Miller nu pare să fie de partea lor din moment ce mi-a dezvăluit părerea sa despre moartea prietenului meu și nu a încercat să mușamalizeze totul.

                    După discuția cu acesta, mă pregăsesc să părăsesc depozitul, însă se aude vocea unei femei care plânge și strigă numele celui decedat. Se apropie alergând de noi, moment în care eu realizez că este soția sa. O cunoșteam destul de bine. Venea în fiecare zi și îi aducea prânzul lui Thomas. Înainte să ajungă în dreptul nostru unul dintre polițiști o oprește, provocându-i dezechilibrul. Femeia se prăbușește, lovind cimentul rece cu genunchii. Mă apropii de ea și o cuprind cu brațele, iar aceasta izbucnește și mai tare în plâns. Cu fiecare lacrimă scursă pe obraji, îmi strânge brațul și mai mult, dorind să elibereze durerea pierderii celui ce îi era soț. Am stat acolo mai bine de o oră, simțindu-mă într-un fel dator colegului meu, care îmi era și foarte bun prieten.

                    După toate procedurile și declarațiile luate de polițiști, mă ofer să o conduc acasă pentru a mă asigura că ajunge în siguranță. Tot drumul, ea nu a scos niciun cuvânt, însă când ajungem în dreptul casei sale, mă invită înăuntru. Inițial o refuz, însă îmi mărturisește că sunt niște lucruri legate de soțul ei pe care dorește să mi le spună așa că accept și o însoțesc. Femeia face două cafele și ne așezăm amândoi pe canapea, eu fiind nerăbdător să aflu ce știe aceasta.

          — Îți mulțumesc că ai fost acolo, Danny.

          — Poți conta pe mine oricând, Erin. Ce motiv crezi că ar fi avut să facă asta?

          — Știu că va suna ciudat pentru tine, însă nu cred că s-a sinucis. Nu avea niciun motiv să facă asta, spune ea, ștergându-și câteva lacrimi.

          — Crezi că avea polițe mai vechi de plătit?

          — Îl cunosc ..., continuă aceasta, însă se oprește brusc. Îl cunoșteam prea bine. Mi-ar fi spus.

          — Ești sigură că nu ai observat ceva neobișnuit în ultimul timp? o întreb, observând cum aceasta cade pe gânduri.

          — Acum câteva zile a primit un telefon. S-a închis în garaj cât timp a vorbit, lucru pe care niciodată nu îl făcea. Mi s-a părut că am auzit o voce de femeie, dar e a negat și mi-a spus că era vorba de muncă.

          — Ăsta poate fi un indiciu. Altceva ieșit din comun?

          — În ultima perioadă a adus mai mulți bani acasă. L-am întrebat de unde îi are și mi-a dat un răspuns care inițial mi s-a părut plauzibil. Mi-a spus că ați făcut ore suplimentare, însă lipsea din ce în ce mai des serile de acasă, lucru ce a început să mi se pară suspect.

          — Ore suplimentare? întreb și mai confuz. Nu am lucrat peste program niciodată.

          — De ce m-ar fi mințit? Încep să cred că nu îl cunoșteam pe Thomas, replică femeia, agitată. Dacă a făcut datorii, eu ce vei face?

          — Erin, nu îți face griji. Dacă a împrumutat bani, vom găsi o cale să îi dăm înapoi.

          — Danny, îmi pare rău că te-am implicat în asta, dar nu știu ce să fac. Aceasta rostește acele cuvinte printre lacrimile care au reapărut pe obrajii săi.

          — Îți promit că voi afla ce s-a întâmplat și vinovatul va plăti, îi spun, dându-i siguranța că voi afla adevărul într-un fel sau altul.

                    După aproape o jumătate de oră în care am stat de vorbă cu Erin, hotărăsc să plec, nu înainte de a-i lăsa numărul meu de telefon pentru orice are nevoie. Mă simt dator față de ea, nu doar pentru că o cunosc, ci pentru că merită să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în depozit, iar eu sunt singurul care îi poate aduce un răspuns. Mă duc la muncă destul de agitat și vizibil marcat de cele întâmplate. Orele mi se par interminabile, iar faptul că toți cei din jur șușotesc despre moartea colegului meu mă face să îmi controlez cu greu furia. La sfârșitul zilei, mă îndrept spre casă cu gândul că trebuie să mă întorc la depozit și să cercetez locul.

                    Ajung destul de repede și nedorind să pierd timpul, mă duc glonț în dormitor. Mă schimb de haine, iau hanoracul negru și bandana galbenă, apoi ies pe geam. Grăbesc pasul printre clădiri și într-un final ajung la destinație. Depozitul este înconjurat cu o bandă galbenă pe care scrie „Do not cross", însă eu mă strecor înăuntru, analizând cu atenție locul unde se presupune că s-ar fi spânzurat. Mă uit atent în jur, iar la un moment dat observ pe ciment, imprimată o urmă de încălțăminte într-un soi de praf albastru cristalin.

                    Întrebarea care îmi răsună în minte este dacă polițiști au văzut-o sau „nu au văzut-o intenționat". Mă aplec, iau puțin praf și îl frec între degete, mirosul său puternic, acaparându-mi nările. Nu apuc să îmi continui cercetarea, deoarece o voce masculină mă face să tresar.

          — Bănuiam că te voi găsi aici, replică tipul din întuneric.

                   Mă reechilibrez pe călcâie, rotindu-mi privirea și observ o siluetă, care stătea deasupra mea, pe un culoar suspendat. Înaintează către margine, apoi cu un salt ajunge lângă mine. Din instinct îmi iau poziția de luptă, însă acesta relaxat își scoate bandana de pe față, dezvăluindu-și identitatea. 

Ce părere aveți? Oare Danny îi va ajuta și mai mult pe acei orfani? Ce părere aveși despre misterioasa „Red hood girl"? Să fie ea inamicul? Ce credeți despre moartea lui Thomas? Va declanșa această „crimă mascată" un șir lung de evenimente pline de acțiune? Ce va face Justițiarul nostru pentru a afla ce s-a întâmplat cu adevărat? Credeți că Thomas a intrat în afaceri cu acei oameni și aceștia au scăpat de el, deoarece știa prea multe? Cât de multe știe Erin, soția sa despre modul în care acesta a murit? Să fi jucat ea teatru? Cine este acest agent Miller? Să fie el singurul om de încredere din poliție? Dar și mai important, cine este tipul mascat din depozit? Identitatea lui poate schimba cursul evenimentelor?

Mulțumesc din suflet pentru susținere! De asemenea, de când nu am mai postat, Justițiarul vostru a câștigat 3 premii destul de importante. Nu vă sfiiți să lăsați steluțe și multe comentarii. Înseamnă enorm pentru mine!