„Oriunde te duci, destinul te urmează"

        „ Sora ta nu e mai importantă decât munca, Emre! " Cel puțin, asta mi-a zis annem imediat ce a reușit să de-a de mine la Congregație. Și astfel, a reușit să mă convingă. Decizia mea de a nu reveni vreodată pe pământ turcesc, s-a schimbat radical în acea zi. Asta pe când eu deja decisesem cu mult timp în urmă să las Turcia, problemele familiale și ale companiei.

        Astfel că, iată-mă reîntors pe pământ natal. Printre aceleași pietre mari și rotunde care înconjoară conacul Atatürk. În aceeași curte mare, cu diverse fântâni arteziene așezate parcă strategic pentru a oferi un spațiu relaxant și reconfortant oricărui doritor de-ndepărtare de oraș. În fața aceluiași conac spațios, nu foarte înalt, dar totuși suficient de bogat și luxuriant pe care l-am reconsolidat cu trecerea timpului. Dar, în același timp și cu milioane de gânduri și idei confuze cu privire la petrecerea aniversară a surorii mele mai mici cu trei ani. Căci, deși dispun de cele mai bune și vechi ajutoare ale conacului, totuși simplul gând că Deniz va deconspira secretul acestei petreceri mascate sub umbra uneia de reîntoarcere acasă, mă îngrozește teribil. Motiv pentru care, deși simt frica pulsându-mi emoțiile la cote inimaginabile, aleg totuși să mă concentrez pe activitatea de îmbrăcare a conacului cu beteală în diverse forme, nuanțe, cromatici și culori.

     — Amca, când mergem după baloane?! 

          Aud deodată și, deși îi pot recunoaște glasul nepoțicii mele preferate – care mai e și singura, de altfel, aproape că alunec pe scara metalică. Însă, îmi dau rapid ochii peste cap și-mi înghit prima înjurătură provocată de sperietura trasă, apoi mă agăț mai bine de creanga copacului gros aflat în curtea din spate. Zâmbesc în schimb și-mi cobor privirea către mica făptură cu chip angelic și ochi celari, privind-o cu toată dragostea din lume de care dispun întotdeauna pentru ea.

   — Imediat, aşkım! îi răspund fetiței cu părul șaten, ochi de safir și privire blajină, care mă privește cu aceeași dragoste în priviri ca cea pe care o simt și eu. Doar lasă-l pe unchiul tău să termine de agățat astea și...

          Zic reîntorcându-mi privirea către copacul de care mă agăț rapid și asta deoarece îmi pierd echilibrul cumva și simt că aproape aș fi cunoscut pământul îndeaproape, dacă mă mai mișc mult pe scărița îngustă.

    — Tamam! exclamă mica făptură cu ochi cafenii, identic alei mei, semn clar că această nuanță vie, puternică și concentrată se va păstra o perioadă de timp în familia noastră.

         Apoi, curajoasă, demnă și puternică așa cum e și sora mea, o privesc cum se retrage înțelegătoare, înapoi către conac. Astfel că, eu să pot reîntoarce la împodobit.

***

         Liniștea predomină peste întreg conacul. Sau, poate doar eu sunt cel care o simte, vede și întâlnește oriunde ar păși. Mai ales că umbrele camarazilor mei de pe câmpurile de luptă, încă mă urmăresc. Dar aleg din nou să-mi scutur ușor capul de-amintirile dureroase din acele vremuri și mă concentrez întru așteptarea pe întuneric a celei care astăzi va împli frumoasa vârstă de douăzeci și nouă de ani.

        Confuz de neîntoarcerea brunetei încă, mă ridic agitat de pe canapea și fac câțiva pași către fereastra ce dă înspre grădina din fața conacului. Sper doar ca totul să fie bine, iar netrebnicul ei soț să nu fi comis încă una din nebuniile lui stupide. Mai ales că, din ce am descoperit despre el, nu e tocmai unul dintre cei mai sinceri bărbați ai familiei.

    — Poate ar trebui să te așezi, oğlum! Se pare că sora ta va întârzia, zice glasul gros și ipocrit al socrului surorii mele, astfel că nici nu-l bag în seamă.

         Milioane de gânduri negre îmi traversează în schimb mintea, așa că-mi simt pumnii încordându-mi-se neputincioși. Da, știu că e îndrăgostită de el, deoarece îi este soț. Da, pot înțelege, de asemenea că o căsnicie nu se construiește doar din impulsuri și nevoi de moment. Însă, să înșeli pe celălalt, deja e un alt topic delicat pe care eu personal nu l-aș putea ierta vreodată. Asta pe când Deniz i-a cam iertat totul acelui netrebnic de soț al ei.

    — Mi-au amorțit picioarele pe canapaeaua aceea, aleg să-i răspund în schimb – după câteva momente de gândire profundă, doar pentru a nu-i arăta cât de nepăsător sunt, și îmi încrucișez brațele la piept.

          Știu că Kemal o înșeală pe sora mea. Știu că ea e mult prea îndrăgostită de el ca să vadă adevărul crunt ce-i conturează imaginea perfectă a unei căsnicii inexistente. Și mai știu și că, oricât de mult aș căuta o cale să-l deconspir pe idiot înaintea ei, n-o să reușesc vreodată. Motiv pentru care, în ciuda furiei mele absolute asupra lui, singura care reușește cumva să mă țină pe linia fină a distanței dintre zâmbet și fericire – asta, pe lângă Deniz, desigur, este Riri. Sau Gül, mica floricică din conacul nostru. Distrus de timpuri. Furat de oameni. Și dorit cu orice preț de străini.

         Deodată îmi simt picioarele cuprinse rapid de două brațe subțiri, delicate și firave. Și știu cui aparțin, fără ca ea să spună ceva. Așa că zâmbesc din ce în ce mai larg, păstrându-mi buzele unite într-o linie subțire. Dar, totuși mă răsucesc încet pe călâie – evitând s-o lovesc cumva, și mă aplec încet pe călcâie, astfel încât să-i pot fi la același niver nepoțicii mele. 

    — Amca, annem nu va mai întârzia mult. Nu-i așa? spune mica făptură cu părul prins într-o agrafă neagră, la spate și privirea vizibil îngrijorată din fața mea.

         Și deși știu cât mi-am dorit ca sora mea să o fi învățat măcar câteva cuvinte în engleză, sau română, totuși cel care s-a opus mereu în acest scop a fost întotdeauna el. I-a furat totul surorii mele, iar acum, după nașterea micuței mele nepoate, a început să-i fure și ei totul. Ah, cât de tare îl urăsc! Dar aleg rapid să-mi alung gândurile negre cu privire la el și-mi forțez un zâmbet idiot, trecându-mi mâna groasă prin părul ca abanosul al micuței Riri.

     — Nu știu, yeğenim! spun, ridicând confuz din umeri. E posibil să mai întârzie, dar nu foarte mult! spun în încercarea stupidă de a o consola.

          Dar, oare chiar așa să fie?!

         Deodată, ușa de la intrarea în conac se deschide cu putere, capul mic și speriat al lui Zeynep făcându-și intrarea în livingul uriaș.

     — Deniz hanım, tocmai a fost dusă de urgență la spital! spune glasul disperat al brunetei, așa că mă ridic rapid în picioare, așezându-mi mâinile la urechile nepoatei mele.

          Disperarea pune și ea rapid stăpânire pe fiecare colțișor al minții mele, ochii mei căutând înnebuniți prezența aici a lui Ozan, șoferul meu și soției sale, bucătăreasa noastră.

     — Leyla hanım ?! Veniți să o luați pe Allara sus! strig înnebunit, menținându-mi încheieturile strânse peste căpșorul mic al prințesei mele.

   — Emre, poate ar trebui să te calmezi?! spune glasul gros și deloc oportun acum al lui Musty bey, ochii mei fixându-l cu rapiditate.

        Însă, eu nu sunt deloc interesat de cuvintele sale încurajatoare, deoarece știu prea bine ce înseamnă susținerea lui. Astfel că, îl fixez cu privirea, simțindu-mi maxilarul încleștându-mi-se datorită furiei acerbe care mă-ncearcă în aceste secunde. Mai ales că, ar trebui să știe la perfecție faptul că eu o să-mi protejez surioara mai mică cu orice preț și de oricine.

    — Poate ar trebui să vă îngrijoreze un cu totul și cu totul alt subiect, Musty bey. Nu sora mea, zic printre dinți, pașii din apropiere dându-mi de înțeles că Leyla e deja aici.

         Aceasta o ia atunci pe micuța Gül din brațele mele, iar eu o privesc îngrijorat, încercând să descopăr unde se află soțul ei. Deoarece chiar e indispensabil ca el să mă conducă urgent către spital, imediat ce aflu de fiica lor unde se găsește sora mea.

   — Leyla hanım, unde e Ozan bey? întreb confuz, printre dinți aproape, simțindu-mi plânsul aproape de gât deja.

    — Amca, ce s-a întâmplat cu annem?  întreabă în schimb micul meu îngeraș, așa că îmi poziționez mâinile mari peste fățușca ei delicată și adorabilă, vizibil îngrijorată pentru mămica ei.

         Sper doar ca vestea lui Zeynep să nu o fi speriat mai rău decât e cazul!

     — Annen e bine, tatlılık! spun pe un ton jos, aproape șoptit, sperând s-o pot convinge.

    — Bine, dar..., încearcă micuța Gül să spună, însă glasul Leylei intervien de îndată.

   — Ce spui dacă mergem să ne jucăm cu păpușile, tatlılık ?! zice Leyla, iar eu o privesc zâmbind vizibil forțat, mulțumindu-i din priviri că a intervenit.

   — Bine, dar annem... Spune vocea stinsă, parcă, a micului meu îngeraș, rupând parcă o bucățică din sufletul meu.

         Și dacă am urât ceva vreodată pe lumea asta, acel ceva a fost să nu pot face nimic pentru cei dragi mie. Deși sora mea nu trebuia să se căsătorească cu un așa monstru precum Kemal, totuși a făcut-o, sprijinită fiind de tatăl acestuia care obișnuia să fie prieten de familie. În plus, asta nu schimbă cu nimic situația în care, deși l-am bănuit întotdeauna de uciderea părinților noștri – numele nostru de familie fiind identic doar din coincidență, pe Musty bey, totuși asta nu înseamnă și că i-am arătat vreodată mai mult decât respectul oferit pentru că a avut grijă de mine și Deniz o perioadă îndelungată de timp.

   — Eu voi merge s-o aduc pe mămica ta înapoi, bine  canım ? spun repede, sperând și știind că micuța Gül mă va înțelege.

   — Tamam, răspunde micul meu îngeraș, așa că simt de parcă o mare greutate tocmai mi s-ar fi ridicat de pe umeri.

    — Vin cu tine, oğlum ! spune glasul lui Musty bey.

         Dar, total absorbit de grija surioarei mele, aleg rapid să îmi ignor proprii demoni și ura resimțită pentru acesta și fiul său. Așa că tac și mă-ndepărtez de Gül și Leyla, făcându-i acesteia de pe urmaă semn să plece mai repede către dormitorul micuței mele.

    — Cine vrea să vină, să se pregătească și cine nu, poate rămâne s-o supravegheze pe Allara!

    — Vin și eu cu voi! spune glasul îngrijorat al Leyley, corpul ei apărând ca o fantomă chiar în spatele meu.

          Panicat ca naiba, mă răsucesc de îndată cu fața spre ea și-mi simt inima pe cale să-mi iasă din piept datorită a tot ce se petrece. Dar, fiind un bărbat calculat și suficient de puternic încât să rezist oricărui tsunammi – mai puțin cel ce-o privește pe Deniz și Allara, aleg doar s-o privesc pe femeia cu părul strâns într-o împletitură lejeră, ce poartă hainele bucătăriei.

    — Nu! răspund în schimb, așezându-mi politicos mâinile pe umerii ei mici. Tu vei rămâne cu Gül și-mi vei raporta orice se petrece acasă, spun sigur pe mine, privind-o în acei ochi mari și negri. Ai înțeles? îmi sfârșesc discursul, iar bruneta afirmă din cap că înțelege spusele mele.

         Apoi, convins că trebuie să ajung cât mai repede la spital, mai ales că îl văd deja pe Ozan bey intrând în casă, îi fac semn lui Musty bey să mă acompanieze și pornim împreună către mașina trasă deja în fața conacului. Pe drum aflăm informațiile cu privire la șederea surorii mele, având grijă să-i las fiicei lui Ozan bey informațiile cu privire la nepoata mea. Apoi, urcăm toți trei în SUV ul negru și pornim în trombă către Avicenna Hospital Turkey.

         Fie ce-o fi, sora mea trebuie să fie bine! Trebuie și basta!