Oh, dragă Pământule și Lacule,
Părinți neobosiți ai naturii
Creatorii viselor

Băiatul cu ochii castanii și părul de culoarea cafelei, se apropie de apa tulbure și verzuie. Călcă cu atenție pe malul bătătorit de prea mulți musafiri. Câteva crenguțe uscate au pocnit, rupte de greutatea sa, însă le ignoră. Se limită la a privi peisajul și băga mâinile în pantalonii blugilor decolorați de trecerea timpului. Natura își revendica materialele ce au fost utilizate la perechea de pantaloni.

Lacul era o întindere mare de apă, însă locul unde pătrunse era împânzit de copaci. Ramurile încărcate cu frunze suculente mângâiau valurile ce nu conteneau a se opri. Stufărișul din dreapta se mișca și el ușor, câte o plantă mai fiind zdruncinată de un pește flămând. Semăna cu un dans mut, care aparținea naturii. Fiecare mișcare era dictată de muma care a făurit locul.

O briză îl lovi peste față, părul ciufulindu-se. Nu se sinchisi să îl îndrepte. Dorea să privească spectacolul ce îi liniștea sufletul. Rămase pe loc, parcă hipnotizat de dansul lacului. Inspiră aerul curat, ce mirosea ușor sărat și a apă de iaz. Era un parfum simbolic, ce aparținea zonei. Un pește vioi sări din apă și îi atrase atenția. Valurile create de acesta se pierdură imediat, iar mică creatură fu primită la loc în matcă. Tot ce aparținea apei revenea înapoi.

La marginea malului, un mic bondar se chinuia să supraviețuiască. Încerca din răsputeri să caute scăpare din ghearele morții, însă valurile erau necruțătoare cu mica ființă. Îl băga sub apă ca mai apoi să îl lase să ia o gură mică de oxigen și înapoi se scufunda. Pe fața tânărului se putu zări un mic zâmbet în colțul buzelor. Se aplecă și luă o crenguță de lângă el. Întinse mâna și băgă crenguța pe sub bondar, apoi îl ridică. Mogâldeața nu stătu mult pe gânduri și se prinse cu putere de crenguță. Fusese salvarea lui. Băiatul îl așeză pe o frunză de soc, privindu-l cum se odihnea.

Mai multe crengi au pocnit brusc în spatele brunetului, la câțiva metri distanță. Sunetul îl făcu să intre în alertă. Se întoarse rapid, iar privirea îi căzu pe muza cu părul de foc. Ființa ce se simțea ca un intrus rămase pe loc, cu mâinile pe copaci cum se sprijinise de ei la coborâre. O nouă pală de vânt îi aruncă peste față firele roșcate, dar acestea reveniră la locul lor, pe lângă urechiușele albicioase.

Trupul subțire era acoperit doar de o rochie scurtă, neagră, din material textil. Fața îi era micuță și acoperită de pistrui. Ochii precum cerul senin erau mici și speriați. Semăna cu un pui de căprioară pierdut. Pielea albicioasă contrasta cu tot peisajul de nuanțe închise. Înghiți în sec, mărul lui Adam mișcându-se ușor. Ochii ageri ai băiatului se mișcă ușor, semn că privirea îi căzu pe gâtul ei gol. Rochia era susținută de un elastic ce se mula pe corp, mai sus de sâni. Lăsa la vedere umerii și cele două clavicule ce se observau atât de bine.

Cei doi se priviră zeci de secunde, fără a-și adresa un cuvânt. Doar sunetul câte unei păsări, peștii ce săreau din matcă ca mai apoi să revină înapoi și valurile ce se sparg de mal, mai rupea tăcerea ce predomina. Sunetele celor două inimi erau prea silențioase pentru a se auzi. Când fata dori să pășească înainte pentru a se apropia de tânăr, acesta deschise gura:

— Ce cauți aici? răsună vocea. O coincidență făcu ca o rață să țâșnească speriată din stufăriș, țipetele ei pierzândui-se în văzduh după câteva secunde.

Fata înghiți din nou în sec. Îndepărtă mâinile de pe trunchii de fag bătrâni, coborând pe mal, aproape de apa învolburată. Toți copacii din jur aveau scoarța închisă la culoare și se vedea pe veșminte că au fost martorii zecilor de ani. Spionii timpului și ascultătorii tuturor lucrurilor nevăzute și neauzite de mulți. Ei sunt fii cei mai de preț ai mumii natură, prietenii cei mai fideli ai oamenilor care știu să îi asculte.

— Te-am căutat, Damian, vorbi suav, tânăra. Vocea melodioasă se îmbina plăcut cu sunetul apei și ciripitul păsărilor. Semăna cu o nepoată a naturei. Să știi că ne-am făcut foarte multe griji, continuă după o scurtă pauză.

Tânărul își încreți pielea de pe nas la auzul ultimei propoziție. Pentru el nu exista sintagma "a-și face griji". Era vizibil deranjat de fiecare dată când cineva spunea așa prostii. Se întoarse spre lac, încercând să ignore ființa frumoasă de lângă el. Preț de câteva secunde, aceasta simțea că nu mai este intrusă, însă modul în care îi vorbea și cum strângea ritmic pumnii în buzunare, îi dărâmă speranța că totul va fi bine.

Damian este și va fi mereu o încercare cu gust de sânge și miere.

— Nu trebuie să vă faceți griji. Mereu voi fi bine, cu sau fără marea voastră grijă, expiră cuvintele pe o voce  lină, însă plină de venin.

Cuvintele o lovi direct în inima ce sări peste o bătaie. Valurile nu se mai auzeau în comparație cu bucata de carne ce îi bubuia în piept, sângerând. Pentru o clipă, o mică lacrimă cristalină alunecă pe obrazul catifelat. Ajunsă pe lângă nas, o șterse repede cu podul palmei. Nu va lăsa să se observe faptul că inima îi plânge, iar sufletul zbiară de durere, închis în colivia de marmură numită trup.

— Ai...ai putea să nu te porți atât de rece, șopti tânăra, ațintind o frunză ce aluneca pe apă, cârmuită de valuri.

— Dacă tot ai venit aici, lasă măcar teatrul de-o parte, Melisa, vorbi brusc apăsat în timp ce se întoarse spre ea. Modul în care îi pronunță numele îi dase fiori reci pe șira spinării. Făcu ochii mari și ridică privirea spre el. Cei doi iriși cafenii mocneau de furia alimentată de durerea sufletească.

— Eu nu m-am îndepărtat de tine și nu o voi face niciodată. Poți să țipi la mine, poți să mă înjuri sau omori, rămân cu tine, îi explică calmă. Modul în care vorbise îl făcu să își piardă din furia adunată. Nu aveau nevoie de cuvinte sau șoapte pentru a ști ce simt. Cele două suflete se înțelegeau singure, fără glas.

Roșcata era o ființă gingașă, cu suflet aparte. Era o mică stea neobservată de mulți, pe cerul nopții. O nestemată ar zice mulți însă ea prefera să fie o stea printre alte stele. Se deosebea prin ceva unic, ce aparținea doar ei. Așa o făurise muma natură și se bucura de ea însăși în fiecare zi. Pentru Damian reprezenta o muză, fata cu părul de foc și ochii precum perlele era personajul ireal din basme.

— Nu ți-am cerut nimic, Melisa, vorbi de această dată încet și pe un ton dulce. Îmi doresc doar să fiu fericit, se apropie de tânără.

— Eu nu îți răpesc fericirea, dragul meu.

— Atunci de ce încerci să mă presezi mereu? întrebă serios, luându-i palma micuță în a lui. O mângâie ușor, iar pielea fetei se făcu de găină. Atingerile lui dădeau fiori. Era puterea lui pe care nu o putea controla.

Melisa închise ochii și un oftat ușor i se desprinse din piept. Ridică ușor pleoapele, iar ochii i se umeziră. Începu să o doară toate măruntaiele. Momentul mult amânat de ea și-a ridicat bobocul și va înflori dureros de frumos precum un trandafir.

— Nu te presez cu rea voință. Am încercat mereu să îți arăt calea cea dreaptă și să creăm împreună un univers al nostru, îl analiză cu privirea.

Micuța roșcată îi analiza privirea permanent. Era mult mai liniștit și schimbat. Părea chiar foarte bine în momentul ăsta. Era la câțiva centimetri de ea, iar roșcata putea să îi observe buzele pline și groase de culoarea bujorului roz. Pielea îi era ușor bronzată din cauza caniculei din ultimele zile. Mirosea a mosc și mentă, iar în combinație cu aerului lacului, era un parfum năucitor.

— Atunci asta vom face, draga mea.

Cu mâna liberă îi dase după ureche o șuviță pierdută. Își lipi palma de obrazul ei, iar o mică lacrimă alunecă în jos din ochiul albastru.

— De ce plângi, zâna mea? îi șterse lacrima cu un sărut fin pe obraz, apoi își lipi fruntea de a ei. Ambele mâini și le puse pe gâtul ei, inspirându-i parfumul dulce precum ea însăși. Ești precum un ghiocel primăvara, o alintă.

— Pentru că sunt însăși o zână, iar tu un muritor, vorbi cu vocea sfâșiată de durere, iar lacrimile îi năpădi chipul.

Tânărul o privi câteva secunde, căutând să înțeleagă cuvintele. Se depărtă de ea, iar pielea frunții i se încreți. Nu înțelegea ce înseamnă asta, iar tânăra continuă cu ultimul gram de putere:

— Sunt o Făuritoare de Vise, fiica Lunii și nepoata Naturii. Nu pot să îți ofer nimic din ce ar putea altă muritoare.

Își trase nasul și șterse repede ochii pentru a-l vedea clar pe iubitul ei. Aștepta un răspuns din partea lui, iar faptul că nu avea nicio expresie, o speria. Nu putea citi gânduri, nu când puterile ei erau limitate ziua. Damian prefera să o lase să aștepte pentru a o face conștientă de sunetul apei.

— Spune ceva, șopti.

Colțurile buzelor băiatului se ridicară încet, formând un zâmbet micuț. Ochii lui o priveau cu și mai multă dragoste, iar asta o speria pe micuța zână, care își mări ochii de spaimă. Nu știa ce are în cap tânărul. Se gândea la ce e mai rău, chiar uciderea ei. Lua în calcul posibilitatea de a-și fi semnat sentința la moarte.

Damian dori să deschidă gura, însă din depărtare se auzi un gong ce răsună de trei ori. Se uită la ceasul de la încheietura mâinii stângi, ce indica ora optsprezece. Era timpul să plece și nu avea timp de pierdut dacă nu dorea să o lase în starea asta deplorabilă. Îi prinse căpușorul între palme și o sărută pe frunte, apoi o privi în ochii ce înotau în lacrimi. Melisa suspină dureros și vedea o speranță în gestul pe care îl făcuse băiatul.

— Totul a devenit clar, zâna mea. Nu îți face griji. Promit că vom fi bine și vom rămâne împreună.

O sărută scurt pe buzele moi și apoi se depărtă. Îi zâmbi. Tânăra dori să spună ceva, dar nu apucă. Tânărul se transformă într-o pasăre cenușie și zbură cu viteză peste apă, printre crengile lăsate, pierzându-se în văzduh. Melisa își așeză palmele pe obraji, nevenindu-i să creadă ce s-a întâmplat. Zâmbi cu lacrimi în ochi. Privea în continuare locul unde se transformase tânărul. Abia acum a înțeles ceea ce spunea el. Se puteau căsători și rămâne împreună, inclusiv să aibă copii.

Damian nu era orice ființă pământeană, ci era vărul ei, fiul Soarelui și nepotul Văzduhului. Era doar condamnat ca și ea, să trăiască cincizeci de ani pământeni pe lumea noastră, ca mai apoi să se întoarcă în lumea lor, la familie și prieteni. Nimic nu putea să fie mai simplu de atât. Condamnarea pe pământ nu va fi niciodată mai dulce decât a fost în momentul în care Melisa și-a găsit viitorul soț.

Număr cuvinte: 1849
Data scrierii: 9 august 2021