- Ți-am dat destuii bani când ai dispărut atunci. N-ai să mai vezi alții.

Serena stătea așezată pe un scaun de piele, în biroul meu.

Femeia asta este ca un scai. Nu îi destul că ea a părăsit-o pe Harper, acum s-a întors înapoi cerând bani?

Ea își dă ochii peste cap.

- Sunt sigură că, curvuliței tale îi dai bani să-și facă poftele, mie de ce nu când ți-am dat un copil?

Întrebarea asta e atât de nepotrivită încât parcă aș vrea să o ștrangulez.

Mi se ridică pulsul când aud cum o numește pe Josephine. Josephine este totul, dar nu curvă sau vreo ușuratică. Nu așa cum este Serena.

- Unu la mâna, femeia aia nu este curva mea. Și doi la mâna, chiar dacă mi-aș folosii banii pe ea, aș face-o mai bucuros decât să-i folosesc pe o femeie ca tine.

Spun și obrajii îi i-au foc. Ochii ei se întunecă și se uită la mine cu ură în timp ce-și mișcă fundul inconfortabil pe scaun.

- Cum adică? Într-o vreme îmi venerai corpul, și cât are pustoaica aia? 18? 19? Serios? Așa rău ai ajuns încât fuți pizde ale unor adolescente de-o seamă cu fică-ta?

Pulsul mi-o i-a la goană când îi aud remarca jignitoare.

Serena nu și-a dorit-o în viața ei pe Harper și are tupeu acum?

Chiar și la 38 de ani, nu pot să mint, și-a menținut aparențele. Sânii voluminoși, buze mari și cărnoase, fund rotund și talie perfectă. Nici nu spui că a fost gravidă sau măritată.

Serena înșela dinainte să o cer, dar fiindcă vedea dintr-o familie, pe atunci, bună, a fost o femeie perfectă care să-mi ofere un moștenitor.

Dar, a fost așa de lipsită de caracter încât am găsit-o în pat până și cu șoferul ei personal.

Femeia asta își desface picioarele pentru oricine, și doar eu ii știu secretele.

Nu puteam să-i spun lui Harper că mă-sa este o curvă pentru că Harper este mai mult din sângele meu decât este dintr-al ei.

- Geloasă că nu ți-ai mai tras-o demult? Rânjesc, știind că o enervez.

- Nu. Iubitule, la patul meu stau destui pe care să-i fac cum vreau eu. Adică, doar uitată-te la mine.

Zâmbește, bucuroasă și mândră cu corpul ei.

- Câte avorturi ai mai făcut în acești ani?

O întărât puțin. Ea lunar făcea întreruperi de sarcini, adică ce să ceri.

- Știi ceva? N-am venit să-mi ții tu predici sau vreo morală, hai să nu uităm că ești la fel de oribil ca mine, de asta ne-am plăcut prima oară, așa-i? Zâmbește ea. Deci, ori îmi dai banii de care am nevoie, și eu dispar, ori o găsesc pe Harper și îi spun că prietena ei sau ce-o fi blonda aia, stă și te înghesuie în pat. Sau tu o înghesuiai pe ea?

- Du-te dracu, femeie.

- Ma duc dacă îmi dai banii!

Oftez.

- Cât?

- 200 milioane de euro.

- Și după dispari de tot?

Ea zâmbește și dă din cap aprobator.

Scot portofelul și îi sau banii mult doriți.

Îi ia, și după dispare.

Nenorocita dracului.

Telefonul îmi sună și îl ridic, uitându-mă cine este.

Ce dracu?!

Răspund și duc telefonul la ureche.

- Alo?

- Dominic, omul meu.

Vocea lui Andreas îmi răsuna în urechi.

Andreas este un al om de afaceri ilegale, și tatăl unei foste amice a lui Harper, Nova parcă.

- Andreas. Cu ce plăcere acest telefon?

Întreb. N-am tot timpul acum, mai ales pentru asta. Ar trebuii să merg și să-i explic lui Josephine totul.

- Păi, m-am gândit că nu ai mai dat nici un semn și că ar fi fost cazul să te sun. Cum mai ești?

- Eu? Ca întodeauna. Ocupat.

- Aha, murmură el. Vreau să te anunț ceva. Știi întâlnirea anuală pe care o ținem? Nu? Păi, nu pot ajunge așa că fiica mea o să participe la întâlnire.

Poftim?!

- Adică problematica aia de fica-ta vine în California? Știi că ea și Harper n-au rămas cu amintiri bune.

- Știu, și e bine că Harper e plecată să o protejeze pe cealaltă, aici în New York. Nu?

Bătrân ursuz.

- Da. Atâta aveai să-mi comunici?

Pot să-i văd zâmbetul batjocoritor pe care îl are în momentul ăsta pe fața aia.

- Da, amice. Deci, Nova va prelua locul meu la întâlnirea asta. O zi plăcută.

Nu așteaptă și închide.

Oftez.

Nova crează probleme oriunde. Fata aia doar arată că o problemă, și mintea aia pe care o are înrăutățește lucrurile.

O să fie o lună oribilă.

Mă ridic din scaun și ies din birou. Mă duc spre camera lui Josephine și o deschid.

Simt că mi se ridică pulsul din nou.

- Ce faci?

O întreb, în timp ce împachetează niște haine, probabil ultimele, după cum arată acel dulap gol.

- Plec.

Nu, nu pleci.

- Nu îmi amintesc să te fi lăsat să pleci de pe acum. Nu pleci nicăieri. Nu azi, nu mâine, ba chiar niciodată.

Se uită la mine sfidător. Ochii albaștri deschis sunt acum întunecați și se vede că e nervoasă.

- Nu am nevoie de aprobarea ta! Merg și plec oriunde vreau! Și pentru ce să mai rămân aici, hm? Să vină soția ta și să ne mai prindă într-o altă ipostază!?

- Ea nu mai este soția mea. Spun ferm, încercând să o fac să înțeleagă, și să mă lase să-i spun și motivul pentru care nu i-am spus că Serena e în viață, nu moartă.

- Pff, sigur! Te și cred după chestia asta. Măcar Harper știe? Știe că mama ei este în viață sau tu prostești pe toată lumea?

- Nu prostesc pe nimeni! Spun și mă apropii de ea. Harper nu știe, și tu nu o să-i spui ce s-a întâmplat, ok? Uite, doar stai și lasă-mă să-ți explic...

- Știi ceva? Nu mă interesează câtuși de puțin. Spune și apucă geamantanul cu ustensilele de pictură și celălalt cu hainele ei.

Mă pun în ușă blocându-i calea.

- Nu.

- Nu? Întreabă ea confuză.

- Nu pleci. Nu ieși din casa asta, serios Josephine nu mă pune să te încui în camera asta nenorocită și să fiu singura persoană care te va vedea în ultimii anii de viață, jur.

Ochii îi se măresc dar ridică din cap sfidător.

- N-ai îndrăznii!

- Provoacă-mă.

Rămâne tăcută. Și eu la fel. Între noi se așează o liniște apăsătoare. Mă uit la ea și ea la mine. După câteva minute, dau din cap.

- Așa credeam și eu.

Mă uit la ea și apuc un geamantan ai îl pun jos.

- Lasă-mă să-ți explic, te rog.

Se uită la mine dar tace.

Apoi, într-o fracțiune de secundă, își apucă geamantanul și dispare pe lângă mine.