Știți momentele alea când cumperi portocale care arată superb pe dinafară, dar când ajungi acasă și le desfaci rămâi cu o fața mirată și dezgustată în același timp? După ce-și dăduse jos pălăria, Jeanette se aștepta la o aceeași față din partea lui Lucas. Dar ea fusese cea mirată dintre ei doi.
                Fața lui Lucas, spre deosebire de ceea ce ea așteptase, fusese una blândă, fericită chiar.
               Jeanette continuă să stea în fața lui, mirându-se cum de mai putea să stea pe picioare sub privirea lui insistentă. Lucas îi urmărea fiecare gest, fiecare colțișor, iar asta o stânjenea. Întinse mâna spre pălăria lăsată pe bancă acum câteva secunde, dar el i-o opri, ducând-o la nivelul buzelor lui. Și le arcui într-un zâmbet sincer, apoi și le așeză pe pielea ei fină.
                — Ești superbă. Oricare ar fi numele tău, oricare ar fi fața ta, oricare ai fi tu! Ești de-a dreptul superbă!
                Jeanette închise ochii strâns, încercând să-și țină lacrimile în frâu. Își linse buzele, luând o mare gură de aur. Nimeni nu-i spusese asta niciodată. Nimeni nu spusese că e bună așa cum e. Toată lumea dorise să o schimbe, să o transforme în tiparul zilelor de azi. Toți, înafară de Lucas.
                — Nu e așa, Lucas. Sunt oribilă, șopti ea, lăsând aerul să-i scape printre dinți.
                Lucas se încruntă, apoi se ridică de pe bancă, luându-i și cealaltă mâna într-ale sale, în timp ce dezaproba.
                — Îmi pare rău, dar oricine ți-a spus că ești urâtă, a mințit. Oricine ți-a spus că fața ta e urâtă, ridică el tonul, a mințit!
                Jeanette își trase mâinile dintr-ale lui.