Își deschise ochii obosiți și se ridică în șezut. Privirea îi căzu pe tava pe jumătate goală și-și aminti cât de rea fusese cu acel băiat atunci când se ridică ca o sălbatică de la masă și o zbughi spre camera ei. Și, totuși, el nu ezită să îi aducă mâncarea în cameră. Până și atunci fusese răutăcioasă. Îl mințise că e dezbrăcată și că poate să lase mâncarea în fața ușii, doar ca să nu dea cu ochii de el.
                Gândul că asta trebuia să facă o făcea să se simtă mai bine.
                Asta trebuie să fac. Nimic mai mult. Nimic mai puțin.
                Renunță la hainele groase și negre, optând pentru un tricou și niște pantaloni comozi. Avea de gând să se închidă în apartamentul ei încă trei zile, până avea să plece. Și avea să o ia de la început.
                Pe când era gata să dea pagina singurii cărți pe care o găsi în acea cameră, un bocănit în ușă o făcu să tresară și să o scape. De după ușa se auziră vorbele lui.
                — M-am tot gândit și vreau să-mi cer scuze.
                Oftă silențios.
                — E posibil ca tu să dormi acum, dar chiar îmi pare rău că am exagerat.
                Nu. Tu nu ai exagerat. Eu am fost cea care a exagerat.
                Liniște.
                — În semn de pace...
                Jeanette simți o urmă de zâmbet în cuvintele lui.
                — ... vreau să-ți prezint orașul. Îți voi face un tur. Te rog să accepți.
                Și din nou liniște. Băiatul plecase, iar ea rămăsese din nou singură.