Stătea întinsă în pat, privind spre ecranul televizorului. Era pornit, dar nu găsise niciun program — nici măcar unul —, așa că doar privea ecranul plin de purici albi și negri. Auzea și sunetul lor vag, printre multele sale gânduri. Trebuia să le oprească cumva din a curge. Erau prea multe. Își simțea creierul murind. Se ridică și își îmbrăcă hainele și pălăria, apoi încuie ușa în urma sa. Era o idee extrem de proastă, dar trebuia să facă ceva în legătură cu gândurile acelea. Trebuia să scape de ele, dar și de stomacul gol, așa că decise să mănânce. Restaurantul hotelului — da, exista unul, deși nici ei nu-i veni să creadă — era cel mai populat restaurant pe care-l văzuse vreodată; nu văzuse așa mulți gândaci morți la un loc niciodată. Trase aer în piept și se așeză la una din cele patru mese ce dădeau sălii o notă tristă. Iar dacă mai vedeai și o femeie îmbrăcată în negru, cu o pălărie mare pe cap așezată, puteai spune că e locul în care i-a murit cineva drag, după o luptă îndelungată. Dar, din fericire, nu avea nici un fel de legătură cu acest loc.
                — Ce doriți să comandați?
                Tresări la auzul vocii bărbatului. Ajunse la ideea că în tot acest hotel se află doar el și ea.                   Nu primise meniu, nu primise nimic.
                — Liniște. Pace. Să fiu departe, șopti.
                Dar, al naibii să fie, de el nu o auzise. Și, al naibii să fie, de ea nu voia să moară chiar acolo.