Își așeză mai bine pălăria neagră și mare pe cap, pășind greoi printre bălțile de apă și strângându-și în jurul corpului paltonul. Era una din acele zile grele în care nu-ți era dragă natura sau orice te înconjura. Ploua cu picuri mici, iar frigul îți intra în oase; era o toamnă ca la carte: mohorâtă, chiar urâtă și ploioasă. Exact așa se simțea și Jeanette Anush în timp ce încerca să nu-și piardă tocurile prin betonul stricat de vreme și să nu își scape geamantanele din mâinile umede. Dar nu erau umede de la ploaie, ci de la transpirația rezultată în urma stresului ce îi oprise somnul din vechea cameră de hotel, apoi cel din taxi și chiar și cel din avion.
                Nu-ți arăta fața. Nici sentimentele. Nici frica. Nici mâna tremurândă. Nici... nimic. Absolut nimic, Jeane, se avertiză singură.
                După ce se asigură că nimeni nu e pe alee, își ridică fruntea plină de sudoare și ochii albaștri spre hotelul din fața sa.
                Majestic.
                Era genul ăla de hotel vechi, aproape dărâmat în care cineva care se respectă nu ar sta. Era genul ăla de hotel care îți provoca greață doar când vedeai gândacii negri și scârboși ce ieșeau din crăpăturile zidurilor. Era genul ăla de hotel în care nici naiba nu te-ar fi găsit. Era exact genul ăla de hotel de care ea avea nevoie.