Tunetele și fulgerele se opriseră de o bucată de vreme, dar furia Saafidei încă mocnea în adâncul sufletului. Poate de aceea un mic norișor întunecat plutea deasupra, creând o băltoacă la picioarele ei. Nu era de parcă era prima dată, podeaua mucegăită se umflase la câtă apă îndurase de-a lungul timpului.

       Pentru ea era de parcă nu exista nimic, ca și cum stropii mari și reci de apă nu-i îmbibau părul castaniu, făcându-l să arate și mai strălucitor și ondulat decât era deja. Cămașa albă pe care o avea stătea lipită de corp, dar cel puțin purta corset maroniu care nu-i lăsa nimic la iveală.

       Când frustrarea se strecură pe nesimțite prin fiecare mădular, picăturile se transformară în grindină de dimensiunea unei unghii lungi de a ei. De abia atunci începuse să o deranjeze, laolaltă cu sunetul enervant scos în urma impactului cu dușumeaua. Scăpă un mârâit printre buzele-i pline, iar ochii rămaseră pironiți în jos, la tivul fustei ude.

       — Fi-mi-ar morții-n Coasa lui Adryus¹, se auzi o voce gravă printre hohotele de râs. Tu chiar ai nevoie de ajutorul meu.

       Niciun răspuns.

       Cu o simplă mișcare rapidă a degetului ei subțire, apăru pe nepusă masă și deasupra lui un nor din care cădeau stropi transparenți. Nici nu mai fu nevoită să-și înalțe privirea. Râsetul i se domoli, așa că își imagină ce expresie schița, una iritată ca a ei.

       Știa prea bine că nu era bine să se joace cu el. Dacă dorea, putea să o înnebunească, să-i creeze paranoie, să îi fie frică să facă și cel mai mic pas. Măcar nu își permitea să-i facă una ca asta acum.

       Dar cine era acest ,,el"? Sau, mai degrabă, cine nu era el?

       Dacă acum arăta ca un brunet cu tenul măsliniu, peste ceva timp putea fi o hoașcă bătrână sau un copil orfan. Nu aflase care era adevărata lui înfățișare nici după atâta amar de vreme – zi de zi era altă persoană. Dacă acum se comporta ca un bărbat, stând cu cămașa marinărească desfăcută la gât și cu picioarele pe masă, ziua următoare se putea comporta ca cea mai elegantă domniță.

       Nu știa despre el nici măcar dacă era cu adevărat un tânăr sau o tânără. Prefera să creadă că era un ,,el" ca să-și demonstreze singură că nu toți bărbații erau la fel.

       Nimic nu-l dădea de gol, juca mereu un rol, intrând de-a binelea în pielea personajului. Era ca Saafida, un înșelător înzestrat cu magie, însă una diferită și puternică, de aceea avea nevoie de abilitățile lui.

       Aveau noroc că amândoi erau dogoriți de căldura flăcărilor de la șemineu, astfel ar fi tremurat de frig. Spre deosebire de musafir, Saafida era învățată să stea fleașcă mai mereu, ca și cum răceala și bolile nu se lipeau niciodată de ea sau era cumva imună.

       — Da, și te plătesc, răspunse într-un sfârșit, făcând norul lui să se evapore cât ar bate din palme.

       Aruncă o scurtă ocheadă la felul în care hainele i se lipeau frumos de trup, apoi își roti ochii și se cătă de ceva. Scoase un săculeț cu nytus, monede făurite din fier, material care era din ce în ce mai greu de găsit. Până și de aur se dădea mai des decât de fier.

       Înhăță punga și desfăcu șnurul cu care era legată la gură, apoi păru satisfăcut, un rânjet acaparându-i fața. Își trecu mâna prin materialul dur, cu un model ce înfățișa o stea străpunsă pe mijloc de o sabie aurită. Le lăsă să-i cadă printre degete, apoi luă una și o mușcă ca să-și confirme că erau adevărate și nu-l păcălise, cum o mai făcuse nu demult.

       Da, era într-adevăr fier, de data asta cel puțin.

       — Mai am doar aur dacă vrei, se grăbi să adauge, brățările zdrăngănindu-i la încheieturi când gesticulă. Natyra, mă ajuți? întrebă ceva mai apăsat și, deși avea o expresie neutră chiar și când bucățile de gheață o loveau în cap, era în continuare furioasă, dovadă a norului pe care nu-l putea face să dispară, ca blestem și noroc în același timp, într-un fel sau altul.

       Îl urmări meticulos cum puse punga într-un buzunar al vestei lungi din piele întoarsă.

       Dacă cu milogeala nu funcționa, clar cu înșelătoria sau sedusul nu avea nicio șansă. Era mai bun decât ea din atât de multe privințe, încât mereu băga de seamă când încerca.

       — Ce iluzie vrei?

       Chipul i se mai lumină cu câteva nuanţe, iar gheața se micșoră din ce în ce mai mult și se preschimbă din nou în apă în cele din urmă. Ar fi putut folosi vântul ca să se usuce, dar ar fi fost în van din moment ce tot ploua peste ea.

       — Fă-mă un boșorog bogat. Și fără nor.

        — Și eu care te preferam udă... mormăi Natyra mai mult pentru el, cu niște cuvinte care puteau avea dublu sens, însă care, spre norocul său, nu fură auzite.

       Se ridică și îi puse o mână pe pielea măslinie, acolo unde mâneca hainei era căzută de pe umăr. Se simți la început arsă ca de foc, dar nu scânci și nici nu se îndepărtă. Se încruntă când în locul acela apăru un simbol ciudat – soarele care era acoperit ca într-o eclipsă. Luna era ceva mai mică, iar din spatele ei răsăreau razele aurite ale astrului.

       Doar câteva secunde trebuiră ca înfățișarea Saafidei să se distorsioneze și să se preschimbe ca și cum își schimba pielea. Deveni un bărbat gras, cu pielea ridată, îmbrăcat în haine scumpe și câteva bijuterii pe la mâini și gât. Cu toate astea, încă simțea hainele umede și reci și norul, care însă nu mai era vizibil. Nu se transformase de fapt, doar cei cei o priveau aveau să aibă impresia că era o altă persoană.

       — Cu plăcere, zise Natyra, luând mâna de pe ea, iluzia încă rămânând activată.

       Își dădu ochii peste cap, privind în sus la statura lui intimidantă, deși și ea era cu mult peste înălțimea unei femei obișnuite.

       — Vei veni cu mine. Voi mai avea nevoie și de alte iluzii. Iar ăsta este doar începutul.

· · · ─── ⛈ ─── · · ·

       Nu mai fusese de mult timp aici, dar nici nu-i era dor de mirosul înțepător ce plutea în aer. Era unul care se închega și se prefăcea într-o combinație îngrozitoare cu alcoolul, tutunul sau... chiar vomă.

       În jur era atât de multă hărmălaie, înjurături și muzică, încât putea pune rămășag că răsuna de la câteva cartiere distanță. Părea să fie o petrecere la colțul străzii, cu oameni mult prea beți ca să se înțeleagă, dar nu era nici pe departe așa. Era cel mai mare cazino din Amprys, în care banii se învârteau de la o persoană la alta, iar paharele erau umplute în permanență cu vin proaspăt de către femei care poate lăsau prea multă piele la vedere.

       Într-un colț mai retras și mai întunecat se aflau Saafida și Natyra cărora le era greu să pescuiască fărâme din conversațiile celorlalți. Erau singuri la masă, iar câteva monede și o brățară zăceau lângă ei, cele pe care amândoi le puseseră la bătaie, însă niciunul nu se străduia cu adevărat. Jucau cărți doar de aparență, doar să dea impresia că erau clienți normali.

       Saafida însă nu mai pășise de ceva vreme în acest local, iar totul părea neschimbat. Obișnuia să vină ca să joace cu toți fraierii Triblone². Putea simți fiecare atingere pe norul pe care îl crea, iar așa mereu câștiga. Acum prefera să nu iasă în evidență, iar unul clar ar fi sărit oricui în ochi și ar fi recunoscut-o, mai ales că era singura din oraș cunoscută pentru un asemenea joc.

       — Vechile obiceiuri nu se uită niciodată, nu? spuse Natyra, iar pentru câteva secunde crezu că mintea îi fusese citită și știa la ce se gândise până atunci, la cum fraierise câțiva proști cu jocul ei. Am auzit că, înainte de a veni la tine, tipul ăla frecventa des cazinoul ăsta în speranța că avea să se îmbogățească peste noapte, dar în van. Mereu pierdea și astfel ajunsese la culmea disperării la câte datorii avea. Noroc că i-ai îndeplinit tu dorințele, continuă ceva mai scăzut, cu o mână în dreptul gurii de parcă se scărpina, însă o făcea ca să nu se observe că vorbea.

       Își ridică nasul din cărți, studiindu-i barba perfect îngrijită, ce se potrivea cu irișii căprui aidoma culorii băuturii maronii închise pe care o avea în pahar. Mai devreme nu arătase chiar așa, între timp sigur își pusese o altă iluzie ca să pară mai matur. Se uită la el în așa fel încât putea simți cum mai avea puțin și le creștea ochilor mici picioruşe cu care să iasă din orbite şi să-i dea peste mână. Era al treilea sau al patrulea și tot era treaz, ca și cum era călit la alcool. Trebuia să fie concentrat pe misiune, nu mort de beat.

       Îi urmări ochii până unde erau pironiți asupra lui Jiyaad, boșorogul bogat pe care aveau de gând să-l ucidă. Privirea îi era ca o explozie rece de vânt când se gândea cu dezgust că trebuia să se dea la el pentru asta.

       — Nu te mai holba la el, o să-i atragi atenția, îl dojeni, având o voce masculină, ceea ce o surprinse și pe ea, căci încă nu se obișnuise.

       Se părea că putea să schimbe până și glasul celor pe care punea iluzia.

       Îl auzi oftând scurt, apoi luă o altă carte din pachet.

       — Începem planul? Am observat destul.

       Își șterse cu dosul palmei câteva picături de apă de pe față înainte de a-i răspunde. Poate avea o iluzie, însă norul tot acolo era. Măcar mânia ei nu era atât de mare, încât să se reverse prin tunete.

       — Da. Apropo, ai pierdut, recunoscu cu un rânjet, punând cărțile jos, care erau de același fel, apoi trase toate monedele spre ea.

       Natyra mârâi cu ochii îngustați și se ridică de la masă, luând de la picioarele lor un sac plin de pietre și pietricele. Arătau însă ca unele prețioase și rare, dar străluceau armonios în lumina difuză a policandrului.

       — Pentru asta îmi datorezi încă o pungă cu monede, o avertiză, fluturând amenințător cu un deget îndreptat spre pieptul ei.

       Și o luă înainte, cu Saafida din urmă care încerca să-l ajungă.

       Cel care călcase mai deunăzi în Izvorul dorințelor era acolo, jucând cărți alături de alți câțiva bogătași de țeapa lui. Toți erau îmbrăcați cu haine alese, fine, cusute cu fir de aur sau argint și înconjurați de femei care le făceau pe plac. Cei mai mulți ori fumau câte un trabuc ori aveau un pahar de vin în mână din care beau din când în când.

       Cea mai frumoasă domniță era cea căreia avea să-i fure identitatea, însă totodată era și cea care arăta prea multă piele. Îi acoperea trupul doar o rochie semitransparentă și un corset, iar Saafida își permise să treacă privirea fugară asupra ei.

       Natyra puse sacul pe masă cu un pufnet puternic, ce-i făcură pe ceilalți să tresară sau să-și întoarcă capetele curioși, cu o sprânceană arcuită, pe când alții păreau neimpresionați sau își rostogoleau deja ochii. Spre bucuria lor, și Jiyaad părea fascinat de toate lucrurile de acolo care luau ochii oricui. Până și alte persoane de la mesele alăturate își fixară atenția spre ei. Era și firesc, era ceva specific multor oameni, așa cum observase de-a lungul timpului. Odată ce aveau ceva, voiau din ce în ce mai mult; nu se săturau cu ce obținuseră deja.

       — Vă dăm sacul ăsta în schimbul fetei, zise Saafida cu glas răgușit, arătând spre blonda pe care pusese ochii.

       Ura că trebuia să se refere la o persoană ca la un obiect pe care îl putea cumpăra, dar trebuia să-și joace rolul. Unii bărbați încă tratau în felul acesta femeile, iar ăsta era un motiv să nu-i suporte.

       — Doar atât? pufni în râs altcineva de la masă.

       — Nu o vrem pentru mult timp. Doar o oră cel puțin, i-o tăie Natyra.

       Jiyaad își mișcă degetele încărcate de inele într-un anume fel, făcându-i astfel semn unei femei să îi dea câteva din interior. Saafida simți un nod de sârmă în gât și își înălță capul spre prietenul ei. Îi simțea mână pe spate, între omoplați, ca să o asigure că avea să fie în regulă. Totul mergea conform planului, nu avea cum să dea greș.

       Înhăță câteva pietre luate de pe stradă, care aveau niște iluzii foarte realiste, dar și câteva pietre prețioase adevărate. Puseseră pe deasupra câteva ca, în caz că avea să le verifice, să dea și de unele reale.

        Le examină pe toate părțile ca pe un specimen nou descoperit, cu ochii ușor îngustați și cu buzele într-o linie dreaptă. Își simți părul de pe ceafă cum i se făcu măciucă când își aținti atenția asupra ei. Stresul își făcu prezența și inima sări peste câteva bătăi.

       Pe chipul Saafidei se prelingeau mai multe picături de apă care nu puteau fi văzute. Până și cele care cădeau pe jos erau mascate de Natyra ca umezeala să nu se bage de seamă.

       — Mda, bine... O puteți împrumuta, vorbi despre femeie de parcă tocmai încheiase un târg cu un animal pe care îl putea vinde. Să fii cuminte, Avyra!

       Femeia se cutremură la auzul glasului lui răstit și dădu ușor din cap. Nu îndrăznise să îi întâlnească ochii căprui, ci se uită doar în jos ca un copil certat, zgândărindu-și cuticula ruptă de la degetul mare.

       Saafida și Natyra se priviră cu un zâmbet și o traseră după ei în încăperile din spate, special create pentru cei ce voiau să aibă o aventură de o noapte. Podelele din lemn scârțâiau sub greutatea bocancilor din piele pe care îi purtau, dar nu se auzea nici musca pe care ar putea să o deranjeze.

       Vorbiră cu una dintre angajatele de acolo și le dădu o cheie cu care intrară într-una. Natyra se răsmă cu spinarea de ușa groasă din stejar și scrută locul cu mâinile în sân.

       Era întuneric beznă și de abia reușeau să dibuiască strălucirea ochilor fiecăruia. Doar o lumânare mare era înfiptă într-un suport metalic, țâșnind văpăi roșiatice, trosnind și pocnind zgomotos în același timp, de parcă era o surcea. Sub greutatea lor erau dale de piatră acoperite cu covoare cărămizii și pufoase. Mirosul era însă ceva mai plăcut, a flori de iasomie, contrar cu alte dăți când duhnea a aer închis și... a altceva la care Saafida nu dorea să se gândească.

       Blonda își duse mâinile la spate, încercând să-și desfacă ațele ce-i țineau strâns corsetul pe talia subțire. Era într-adevăr frumoasă, cu pielea ca fildeşul, părul auriu și gât subțire ca de lebădă.

       — Nu, nu, nu! strigă Saafida, dându-i peste mână, moment în care Avyra păru buimacă.

       — Dar nu vreți să... încercă să întrebe, lăsându-și mâinile blege pe lângă corp.

       — Poate altă dată! exclamă Natyra, la care prietena lui schiță o încruntătură vagă, având mâinile pe șolduri.

       Puțin geloasă oare?

       — Ba da, dar vrem ceva mai... diferit, încercă să găsească cuvintele potrivite ca să nu-i dea de bănuit. Așează-te pe pat și ține ochii închiși.

       Își ridică sprânceana dreaptă când gesticulă cu degetul arătător spre patul cu baldachin. De abia îi zări expresia, umbrele împăienjenidu-i fața, iar cum nu auzi nicio mișcare, pufni exasperată:

       — Azi dacă se poate!

       Tresări ca scoasă din transă și ascultă până la urmă, repezindu-se la el. Dacă nu avea să o facă, avea să dea de probleme cu stăpânul ei.

       Scoase câteva funii groase pe care le avea într-o borsetă din piele ascunsă sub iluzie. Alesese calea cea mai ușoară și rapidă decât să stea de vorbă cu ea cine știa cât ca să o convingă să îi ajute sau poate chiar să refuze, iar planul lor să se ducă pe apa sâmbetei.

       — Ce faceți...? întrebă tremurând când simți frânghiile pe care începuse să le înfășoare în jurul picioarelor lungi, dar ea și le trase în secunda doi și își deschise ochii măriți de spaimă.

       Încercă să-i zărească în întuneric, dar remarcă doar siluetele ce stăteau lângă pat, blocându-i orice cale de ieșire.

       — Nu-ți face griji, păpușă. Avem pentru tine un joc ceva mai interesant, începu Natyra cu același rânjet, împingând-o înapoi cu palmele de abdomen ca să nu se ridice.

       — Dar pot să...

       Avyrei îi bătea inima din ce în ce mai tare, fiind lovită de răvășitoarea realizare că ceva nu era a bună. Simțea un mic fior de-a lungul șirei spinării când încercă să se ridice în șezut, dar era țintuită de așternuturi de brațele puternice ale tânărului.

       — Ajutor! Nebunii vor să...! încercă să țipe, însă îi fusese pusă o mână peste gură.

       Ăsta era semnalul că trebuiau să înceapă, nu mai puteau aștepta.

        Cum blonda ajunsese legată doar de membrul inferior stâng, încercă să se ajute de celălalt și să se zbată, oricât de slabă fizic era. Saafida se urcă, cu picioarele într-o parte și în alta a bazinului ei. Scoase din borsetă o sticluță care avea pe fund două-trei picături de lichid întunecat. O forță să deschidă maxilarul și i le puse pe limbă cât timp fusese imobilizată de partea superioară.

       — Stai liniștită, e doar afrodisiac, minți cu nerușinare, fiind privită de blondă ca printr-o perdea de abur.

        Era de fapt amuuto, o substanță care se făcea din mai multe plante stupefiante și ceva magie de la vrăjitorul otrăvii. Ca efect putea adormi o persoană în doar câteva zeci de secunde, apoi avea să moară treptat și sigur.

       Fuseseră pregătiți pentru orice, chiar și pentru asta, căci nu plecaseră până nu puseseră totul la punct. Știau că bogătașii veneau adesea și cu femei, așa că trebuiră doar să conceapă meticulos planul. Aveau să scape mai târziu de corpul ei ca să o facă țap ispășitor pentru ce aveau să facă în continuare.

       Îi dădură drumul de abia când Avyra nu se mai agita și nu-și mai băga unghiile în mâinile lui Natyra, pe care rămăseseră câteva semiluni roșiatice. O legară strâns de mâini și de picioare, apoi îi puseseră la gură căluș pentru orice eventualitate.

       — Gata, în sfârșit... răsuflă ușurată și se întoarse spre Natyra pentru a-și zâmbi fad unul altuia. Hai să nu ne bucurăm de pe acum, mai avem să-l ucidem pe ăla, sparse scurta stare de bine cu un ton plat. Poți face iluzia.

       Respectă același proces ca mai devreme, pe piele apărându-i simbolul cu soarele acoperit de lună, pe când celălalt dispăruse odată ce apăru cel de-al doilea. Acum arăta ca Avyra, pe care o legaseră ca să nu încurce ceea ce avea să facă.

       — Mulțumesc, zise ea, care de data asta vocea-i semăna foarte bine cu cea a blondei.

       O briză de aer cald îi lovi din plin pe amândoi, dar cel mai mult pe Saafida, zburându-le ușor îmbrăcămintea. Îl controla ca să se usuce și să nu bage nimeni de seamă că era leoarcă. Poate avea iluzie, dar, dacă era atinsă, i se simțeau hainele îmbibate în apă. Cel puțin norul dispăruse odată ce văpaia de furie se stinsese încetul cu încetul. Era conectat cu sentimentele ei puternice și de cele mai multe ori nu îl putea controla.

       — Ești sigură că vrei să continuăm? Dacă ne prind... ne-am dus dracu'.

       — Da, sunt. În primu' rând, boșorogu' ăla mă poate distruge. Și-a dorit să fie faimos, acum îl cunoaște tot Yadendul. Nu voi mai putea sta pe aici dacă va răspândi zvonuri despre mine. Voi fi vânată. Din nou. Și în al doilea rând, în colecția mea cred că îmi lipsește un moș bătrân, cu burtă. Până la urmă un suflet în plus nu strică nimănui, nu?

       — Ai dreptate. Aș fi spus să ai grijă, dar știu că te vei descurca.

       Dădu din cap în semn de aprobare, în  timp ce vântul se opri, pesemne că terminase de uscat. Mica sursă de lumină din încăpere îi contura frumos chipul, accentuându-i trăsăturile fine.

       — Știi ce ai de făcut în continuare. Ne vedem la mine acasă.

       Și îi făcu cu ochiul, apoi, fără să aștepte vreo reacție, se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre boșorogi. Deși nu-l văzuse, îi putea simți privirea pironind-o de la câțiva metri distanță. Deja și-l imagina cum avea rânjetul acela specific lui, care-i lăsa la iveală dinții albi și drepți.

       Când ajunse, observă că bărbații încă erau acolo, împreună cu Jiyaad care părea iritat până la culmea culmilor. Un ochi i se zbătea și câteva vene i se reliefau pe gât din pricina strângerii puternice a maxilarelor. Inima stătu în loc gândindu-se pentru o secundă cumplită că poate își dăduse seama de înșelătoria ei.

       Sacul ei era la un tânăr destul de șiret, care stătea cu mâinile împreunate și cu coatele pe masă. Pe la picioarele lui erau alții pe lângă cel al Saafidei, semn că el câștigase cele mai multe pariuri. Ceilalți păreau înverșunați, însă nu mai erau toți, căci unii deja plecaseră. Cei care mai rămaseră încercau să recapete ce pierduseră.

       Se apropie sfioasă, cu pași mărunți și cu capul în pământ așa cum făcea de obicei Avyra. Jiyaad îi făcu un semn scurt din mână când o remarcă cu coada ochiului. Se așeză pe piciorul lui tăcută și își puse mâinile în poală.

       Nici nu-i mai păsase de ce durase atât de puțin cu cei doi, nu avea timp de asemenea prostii acum. Avea noroc cu puterile ei și că vântul cald îi uscase hainele. Dar de fapt cel mai mare noroc era că bătrânul era mai mult preocupat să câștige decât să o atingă pe unde nu trebuia.

       Stătu cuminte, analizând fiecare jucător în parte. Erau cinci la număr și aveau la dispoziție o sută de cărți. Fiecare alegea câte o carte din propriul pachet, iar la sfârșit numerele de pe ele erau adunate și împărțite la câți erau. Câștiga cel care avea numărul ales cel mai aproape de rezultatul mediei aritmetice. Nimeni nu știa ce carte avea să fie extrasă de ceilalți, era pur și simplu despre noroc sau despre cine se pricepea mai bine la citit adversarii ca să-și dea seama ce mișcări aveau să facă.

       Dar și jocul ăsta putea fi măsluit foarte ușor, ca oricare altul. Cel care făcea calculele pe foi era vrăjitorul prezentului, putea vedea orice lucru mic de peste tot și oriunde în timp real. Faptul că fiecare jucător lua o carte și o punea deoparte fără să o vadă ceilalți, iar abia la sfârșit, după ce aleseseră toți, le arătau, îi oferea momentul prielnic de a afla primul ce extrăgea. Cel care îl plătea suficient de bine putea fi ultimul, iar el doar bătea într-un anume fel ca să știe ce carte trebuia aleasă ca să câștige. Saafida fusese de atât de multe ori la cazino, încât îi cunoștea pe toți cei care îl frecventau, nu avea cum să nu-l recunoască pe Vaxt, Socotierul jocului.

       — Alege ultimul... din gâtul ei se desprinse o șoaptă. Au o înțelegere, iar ca să câștige trebuie să fie ultimul...

       Bătrânul își încreți buzele de parcă ar fi gustat ceva neplăcut când trase cu urechea la frumoasa domnița din brațele lui.

       — Aha... mormăi el laconic drept răspuns.

       — Hai, e rândul tău, rosti Vaxt din apropiere.

       — Te rog, ascultă-mă...

       Jiyaad ezită în timp ce cutele feței i se adânceau, înăsprindu-i înfățișarea și așa urâtă.

       — Vreau să fiu și eu ultimul care alege. Nu scrie nicăieri că Asad trebuie să fie mereu ultimul, nu?

       — Ei... rămase el cu interjecția suspendată în aer preț de câteva momente. Mda, cred că ai dreptate...

       Asad luă una din teancul mare de cărți, iar asta însemna că singurul lucru care îl mai despărțea de câștig era doar numărul ales de Jiyaad. Desigur, vrăjitorul putea greși calculul, dar, dacă ar fi fost să se verifice, s-ar fi aflat adevărul și nu dorea să-și imagineze ce avea să se întâmple apoi. Când erau prinși, escrocii erau legați cu o funie de picior, apoi de o trăsură și trași târâș zeci de kilometri.

       — Alege nouăzeci și opt, murmură Saafida cu capul în jos, cu o expresie neutră ca să nu se dea de gol.

       — De ce tocmai numărul ăsta? șopti înapoi.

       — De fiecare dată când se alege un număr, cel care calculează media se uită spre carte și în ochi i se reflectă numărul. Așa se întâmplă când își folosește puterile, de aia ține mai mereu privirea în pământ, poartă pălărie sau nu face contact vizual cu nimeni. Am văzut numerele... dar nu clar. Păreau mici. Unul parcă era format doar dintr-o cifră. Mai rămân trei, dintre care hai să zicem că încă unul sau două sunt mai mici. Numărul tău va ridica rezultatul mediei. Nu poți alege nici o sută, fiindcă ar fi evident. Cei mai mulți aleg numerele de la extremități, precum zero sau o sută. La fel și numerele formate din cifre identice sau cele pe care le observă des sau au o însemnătate anume, precum șaizeci și nouă sau douăzeci și nouă³. Eu zic că cea mai bună alegere este nouăzeci și opt.

       Jiyaad o privi cu sprâncenele stufoase ridicate de uimire, apoi, aproape unindu-le într-o încruntătură, scăpă un mârâit subțire și extrase cartea sugerată de ea. Avusese un moment de ezitare, întrebându-se de unde putea să știe o fată ca ea astfel de strategii. Realiză însă că mai asistase și în alte dăți la jocuri și așa probabil băgase la cap unele șmecherii.

       Odată ce calculele fură făcute, le arăta tuturor rezultatul: șaptezeci și cinci. Numerele cele mai apropiate fuseseră cele ce aparțineau lui Asad și Jiyaad, cel dintâi alegând un număr mai mic, dar astfel fiind o diferență egală de douăzeci și trei de numere.

       Desigur că Saafida nu voia să-l ajute, ci, dacă ar fi făcut-o cu adevărat, l-ar fi pus să aleagă nouăzeci și șapte. Până și nouăzeci și opt era unul evident pentru cei ce frecventau astfel de jocuri de noroc. Dorea ca Jiyaad să nu mai fie atât de morocănos, fiindcă, dacă ar fi îndrăznit să înceapă ce pusese la cale, sigur s-ar fi ales cu vreo palmă grea peste față sau chiar ar fi strâns-o de gât. Așa boșorogul o pupă pe obraz pentru ajutor, părând ceva mai îmbunat și cu un mic rânjet ce-i dezvăluia dantura gălbejită. Chiar dacă nu câștigase tot, avea să împartă cu Asad tot ce puseseră ceilalți pariu – era totuși ceva și se mulțumea și cu asta decât cu nimic.

       — O să mă ajuți și data viitoare, sună mai mult ca o poruncă decât ca o întrebare.

       Doar dădu ușor din cap, scârbită că fusese sărutată de un bătrânel rablagit. Se așeză mai bine în poala lui, picior peste picior, simțindu-i respirația în apropierea lobului urechii drepte.

        — Așa repede ai terminat cu cei doi? își aduse aminte de cei care plătiseră pentru blondă ca să o aibă o oră.

       — Erau prea ramoliți ca să reziste prea mult, zâmbi ea, apoi luă la socoteală că trebuia să înceapă din moment ce-l recunoscu pe Natyra cu coada ochiului. Care este cea mai mare dorință a ta? șopti la ureche cu același zâmbet inocent, ba chiar ușor seducător în felul ei, stând cu pieptul mai în față ca să-i ia ochii.

        Prietenul ei arăta acum ca o femeie care le adusese plata pentru toată băutura pe care o consumaseră. Greșise intenționat suma ca să bage râcă între câțiva tipi. Știa că era Natyra după înfățișarea aleasă, dar și după ce priviri încărcate cu ură arunca lui Jiyaad pe furiș.

       — Să fii a mea încă o noapte, răspunse el, plimbându-și mâinile și atenția pe corpul ei și pe unde nu trebuia.

        Dacă nu ar fi fost într-o misiune unde conta atât de mult reputația ei, l-ar fi trăsnit cu un fulger de vedea stele verzi pentru ce-i făcea.

        — Nu, nu, în afară de asta, clătină ea din cap, dându-și șuvițele castanii la o parte de pe umeri. Nu parcă doreai să anulezi dorințele?

       I se păru ciudat că aduse în discuție dorințele și se încruntă, dar fu distras de decolteul ei, pe care și-l aranjase cât să ia mai ușor ochii și mai ales mințile unui bărbat. Flutură din genele lungi și se asigură că marea atenție îi era asupra sânilor ei plini.

       — Ba da, dar... acum parcă doar cea cu faima. Nu-mi mai trebuie atâta cât timp am bani, murmură mai mult absent.

        — Poftim? se prefăcu ea că nu îl auzise, în timp ce câteva persoane se certau mai alături, ațâțate de Natyra.

       Trebuia ca Jiyaad să folosească ,,formula magică" ca să-i poată îndeplini dorința, nu funcționa orișicum. Dacă era suficient de prostovan nu avea să dureze prea mult toată șarada asta.

       — Să nu mai fiu faimos, îngână el, uitându-se în jur la ceilalți care se luaseră deja la harță, fiind iritat până și el de zgomot.

       — Tot n-am înțeles, e prea gălăgie... ce îți dorești? rosti destul de scăzut, având o expresie confuză.

       — Îmi doresc să nu mai fiu faimos!

       Un zâmbet uriaș și șiret se strecură pe chip când ridică tonul și rostise asemenea cuvinte care-i încântară auzul. Își împreună mâinile din care începuseră să șerpuiască mici fascicule albe, ca stelele, parcă culese de pe cerul senin.

       — Dorința să-ți fie îndeplinită.

       Jiyaad nici nu avu timp de reacție sau de orice altceva, căci se ținu de piept cu trăsăturile feței schimonosite. Strânse puternic de materialul hainei sale de parcă așa avea să oprească durerea îngrozitoare pe care o simțea în dreptul inimii. Căzu în următoarea clipă cu capul pe masă și cu ochii măriți, ca și cum tocmai avusese parte de un infarct. Odată ce o dorință era pusă, nu mai putea fi anulată, iar dacă cineva încerca asta, ajungea să piară subit așa ca el.

       Saafida scoase din borsetă un glob de cristal sub privirile celorlalți care amuțiră, chiar și ale acelora care se ciondăneau până atunci. Tuturor le era teamă sau cel puțin erau șocați sau prea beți ca să îi ofere atenție, însă niciunul nu făcea nimic ca să riposteze. Chiar aveau să creadă că Avyra fusese cea care îl ucisese în văzul tuturor și dispăruse.

       Nepăsarea sau neputința oamenilor în astfel de situații era cel mai mare avantaj în astfel de situații. Vrăjitorul prezentului schiță un zâmbet, impresionat ce era drept, împreună cu Natyra care, deși stătea încremenit de ,,groază", se amuza în sinea lui.

       Rosti apoi ceva intelegibil, ca o incantație scurtă, rapidă și melodioasă în același timp. Îi captură ceva, gura deschizându-i-se larg pentru a lăsa loc să se strecoare un fum gri-cenușiu, fiind mai apoi absorbit în recipientul ei.

       Putea face asta doar acelora cărora își puneau dorința să anuleze totul. Acum sufletul lui de muritor infect îi aparținea, poate de aceea vrusese neapărat să-l ucidă chiar ea – ca să-i aparțină pentru o eternitate.

       — La revedere, fraierilor! exclamă cu un rânjet, apoi se transformă la propriu în vânt, făcându-se astfel nevăzută, o adiere le făcu pielea ca de găină când trecuse pe lângă ei.

__________________

Dicționar:

Fi-mi-ar morții-n Coasa lui Adryus¹ = este o înjurătură care se referă la Zeul Adryus, zeul mării și al cerului. El a fost cel care a despărțit cerul de mare cu ajutorul unei coase. Se spune că este foarte puternică și poate distruge pe cineva din existență cu o singură atingere, fie că sunt spirite, oameni, duhuri etc.

Triblone² = joc inventat de mine, care este asemănător cu Alba-neagra, doar că se joacă pe un nor creat de Saafida. Este necesar doar o monedă, un nor creat de ea pe post de masă și trei pahare din plastic. Trebuie să ghicească unde este moneda de sub ele, iar ea mereu câștiga dacă își dorea, fiindcă simțea unde era datorită norului.

Douăzeci și nouă³ = număr considerat cu noroc în Yadend.