"Everything you can imagine is real."
― Pablo Picasso

9

DUPĂ INCIDENTUL cu bătrânul de la răscruce, abia dacă am putut dormi. Am ținut-o trează pe Helen să îl povestesc, dar sora mea era cu gândul în altă parte, așa că am amânat restul discuției pe dimineață. Era mai bine așa. E miezul nopții și casa plângea asemeni vântului. Tablourile scoteau și ele sunete ciudate, amenințând să cadă din cuie, iar pereții parcă tremurau. M-am foit lângă Helen, însă ea stătea cu spatele spre mine, acoperită de plapuma verde până la gât și respirând regulat.

Inseamnă că în sfârșit a adormit. Era destul de agitată când m-a rugat să dorm cu ea. Cine știe ce o avea în minte. Ce o tulbură atât de tare?

Și nici măcar n-am apucat să-i spun despre Danny și orice problemă ar avea cu mine. 

Am oftat adânc, încercând să adorm și eu, dar nu puteam decât să ascult vuietele vântlui și să privesc la tablourile ce împodobeau pereții. Atât de multe tablouri, până spre baie - unde am lăsat ușa deschisă.

 În întreaga casă domnea întunericul. Din cauza vântului puternic și a ploii s-a luat curentul, așa că luasem cina la lumina lumânărilor în acea seară. O cortină întunecată căzută peste o casă a umbrelor. 

O umbră vie...

- Stai departe de conacul Hellfield. Și stai departe de ruine..

Priveam la ceasul de mână lăsat pe noptiera din stânga ce indica ora 1:25 și aveam impresia că noaptea nu se mai termină. Nu puteam să dorm și nici măcar să închid ochii. Mă uitam când la tavanul ușor crăpat, când la tablouri. Și toate îmi lăsau impresia că aveau să iasă din beznă, pășind afară din pânza de ulei, iar fețele pictate aveau o strălucire aparte. 

Una care evidenția figurile morbide și răsucite.

 Era unul aparte ce îmi atrase atenția. Portretul uimit al unui bărbat în vârsta de vreo patruzeci și ceva de ani. Prima jumătatea a feței părea furioasă, cu sprâncenele negricioase încruntate și ridurile din jurul ochilor atât de groase și pronunțate încât mi se păreau reale. Iar de la nasul cârn și zbârcit în jos, fața se strâmba surprinsă, de parcă nu ar fi aparținut aceleași persoane. Era ca și cum pictorul a lipit două persoane, două fețe contorsionate pe pânză, una înfuriată și una șocată.

De fiecare dată când priveam la acel tablou, aveam impresia că ochii se mișcă dintr-o parte în alta. Dar probabil întunericul și lipsa de somn îmi joacă feste. Era imposibil ca fiecare tablou să-și schimbe expresia de fiecare dată când închideam ochii. Și la fel de imposibil ca toate să geamă prin pereți, scuturând ramele.

E doar în imaginația ta, Eric. Sunt simple tablouri la fel ca cele pictate de Picasso, cele pe care le-ai văzut cu tata , acasă în Franța. Aceleași culori și fețe contorsionate ciudat care îți dădeau coșmaruri când erai copil.. Și niciunul n-o să-ți facă rău.

Am închis ochii pentru a mia oară și când i-am deschis din nou...era dimineață.

Soarele răsărise deja, iar Helen se dezmeticea lângă mine, privind în toate direcțiile. M-am ridicat în șezut, bucurându-mă de razele de soare ce îmi cădeau peste așternuturi, oferind puțină căldură și culoare. Am zâmbit ușor, răsuflând ușurat că noaptea a trecut și furtuna s-a potolit. Acum sunt sigur că sub razele de soare nici tablourile nu mai arătau atât de hidoase și grotești.

Și aveam dreptate.... fiindcă toate ferestrele erau curate. Niciun strop de vopsea pe geamurile cristaline.