"Witches were a bit like cats. They didn't much like one another's company, but they did like to know where all the other witches were, just in case they needed them."
― Terry Pratchett, A Hat Full of Sky  

ERIC LEVANT

Dacă până acum am văzut lucruri ciudate, asta le-a întrecut pe toate. O vrăjitoare ca din povești își scutura fusta în fața noastră, țopâind spre un raft unde se afla un radio vechi și apăsând pe buton. Muzică veche în franceză se auzea surdină, cu ritmuri de acordeon și tamburină, iar Lumaeea dansa, rotindu-și șoldurile după bătăile muzicale.

Lianne privea când la vrăjitoare, când la mine, pe când Danny avea mai puțin și pufnea în râs. Șatenul ne-a tras pe amândoi de umeri, lipindu-ne de el și eu mă bucuram de căldura a două ființe iubite prinse de trupul meu.

-Scuze copilași, mi-a fost dor de momente de genul, se scuză băt-...nu, tânăra.

-Okay și acum că ți-ai întinerit oasele, ne spui ce facem în continuare? Înafară de un rave, mă refer, spune Danny plin de sarcasm.

Lumaaea era amuzată de comportamentul lui, ridicând întrebător din sprânceană, parcă reamintindu-i să nu întreacă limita, fugind în opincuțe să-și aducă o carte cu vrăji, proptindu-și visătoare coatele pe masă, cât timp citea. Uitându-mă la ea, nu semăna câtuși de puțin cu bătrâna de mai devreme. Până și felul de exprimare era diferit. Ogarii priveau din colț, afișându-și colții când Lumaeea venea prea aproape.

-Acum o să faceți rost de o țepușă din fecioara de fier, spune castania cu un zâmbet inocent, fluturându-și genele lungi și groase, ridicând din sprâncenele stufoase. Abia acum am observat ochii verzi și plini de o sclipire ascunsă. Parcă undeva în ei se afla o fântână.

-Să ce? Unde naiba găsim o fecioară de fier? Întreabă Danny, pufăind.

-La mine în cameră, replic eu, iar Lia a întors capul spre mine, căscând gura.

-Perfect, spune tânăra, închizând cartea zgomotos și venind spre mine, luându-mă de mâini. Erau neobișnuit de calde, cu brățări colorate ce zdrăngăneau în ritm cu lanțul de la brâu. Probabil avea și la glezne fiindcă de fiecare dată când țopăia, auzeam un clinchet în podea.

-Și cum mai exact scot o țepușă care nu se clintește nici dacă bagi un om în ea? Întreb eu curios și totodată enervat.

-Sigur ai un clește pe undeva, răspunde ea zâmbind, complet pierdută în lumea ei, inspirând adânc și ducându-și mâinile la piept.

-Și pentru ce-ți trebuie? O întreabă Lia.

-Pentru ritual, desigur. Cum altfel le ții în loc pe vrăjitoare în cazul în care se prind de plan și vor să ne atace? Fecioarele de fier pot să imobilizeze și un taur cu vraja potrivită, replică fetișcana. Nu puteam s-o văd altfel. Arăta mai tânără decât noi, se purta de parcă avea șaisprezece ani și trăia într-o dubiță colorată, călătorind prin lume cu un cult de fanatici hippie. Pe cap avea o banderolă colorată, să-i țină în frâu pletele crețe și lungi, cu cercei aurii în formă de sfere și un medalion asortat. Epitomul frumuseții din anii 80'. 

A fost greu să mă strecor acasă fără să afle părinții și în special fără ca cineva din oraș să afle de pedeapsă sau să împrăștie zvonuri. Danny și Lia s-au descurcat singuri să ajungă acasă, norocul nostru în mașina șatenului fiindcă eu și Lia nu le puteam lua pe ale noastre fără să se observe. Timpul se scurgea prea repede, noptea se topea în dimineață, crăpându-se de zori și am reușit să mă strecor în casă cu tot cu ogari. Era o liniște mormântală, echivalentă cu cea din cimitirul de afară, urcând scările tiptil și ascultând fiecare sunet. Prea liniște. Îmi trezea un sentiment neplăcut. Am verificat camera părinților și amândoi erau încă adormiți. Helen era încă în camera mea, dormind și ea dusă. M-am strecurat în baie, dezbrăcându-mă de haine. Când am reușit să mă așez în pat, Helen s-a întors spre mine, iar inima mea aproape s-a oprit.

-Unde ai fost? Întreabă ea.

-În bucătărie. N-am voie să circul prin casă fără permisiune? Întreb iritat.

-Și te-ai îmbrăcat special pentru vizita în bucătărie? Întreabă Helen, privindu-mă fără să clipească.

-Mi-am luat doar un hanorac fiindcă era frig pe hol, Helen. Dacă nu-ți plac vizitele mele nocturne, camera ta e liberă. Mută-te înapoi și lasă-mă în pace, îi spun plin de nervi.

Aceasta n-a mai zis nimic, întorcându-se cu spatele spre mine până când am intrat sub așternuturi.

-Scuze, doar îmi făceam griji pentru tine, replică ea, luându-mă în brațe și lipindu-și buzele de ceafa mea.

Speram să nu-mi audă bătăile hotice. Speram să nu-și dea seama de adevăr. Și-a încolăcit mâinile și picioarele în jurul meu ca o caracatiță și eu abia dacă puteam să respir.

Cu coada ochiului priveam la fecioara de fier, întrebăndu-mă ce se ascunde în spatele acelor ochi negri și goi. O oază de întuneric sau ceva mai periculos? O să las țepușa pe mâine.

Încercam din răsputeri să adorm, dar e greu cu Helen lipită de mine.

Pe lista de activități de astăzi nu aveam multe de făcut. Să mănânc micul dejun, să fac un duș fiindcă miroseam ca ierburile din căsuța Lumaeeii și să scot o țepușă de dintr-o fecioară de fier. Încercam să analizez cum să apuc de ea fără să mă feliez în chipsuri, iar ogarii se holbau la mine din pat, complet dezinteresați de situație.

-Nu vă mai uitați așa, ajutați-mă cumva, le spun, învârtindu-mă haotic cu un clește. Am prins de o țepușă de la margine, iar cleștele aluneca de pe ea de parcă era unsă cu ulei. Am încercat să o apuc și cu mâna acoperită de o haină, dar era imposibil de clintit.

Normal că nu se mișcă, Eric. Dacă oamenii ce se zbat în ea nu le scot, ce șanse am eu? Voiam să încerc să le bat în jos cu ciocanul din trusa de scule pe care am strecurat-o miraculos fără să observe cineva, când ușa Fecioarei aproape s-a închis peste mine. Am pufăit enervat, ștergând o dâră de transpirație, dându-mă un pas înapoi și aproape înțepându-mă de câteva ori.

-Nu e vreo șansă ca unul din voi s-o scoată cu dinții, no? Întreb ogarii, deși eram conștient că nu-mi pot răspunde. Aceștia mă priveau indiferenți, probabil cu gândul la mâncarea cu aromă de vită de mai devreme.

Auzeam pași pe scări și am azvârlit trusa de scule sub pat, trântindu-mă împiedicat pe el și prefăcându-mă că aranjez pernele.

-Ce faci? Întreabă Helen, deschizând ușa și strecurându-și capul.

-Ordine în cameră, din moment ce invitata mea stă pe gratis și nici nu curăță, replic eu pufăind.

-O să curăț mai târziu, spune Helen, dându-și ochii peste cap.

-În fine, ce vrei? O întreb, mutând cărțile de pe noptieră și aranjându-le sub ochii de șoim ai surorii mele.

-Vrei să mergem la o plimbare? Întreabă ea, balansându-se în prag.

-Unde? Întreb curios, deși îmi mirosea a capcană.

-În cimitir, poate găsim plăcuța unei rude, răspunde ea.

Voiam să zic nu și să arunc cu o pernă în Helen, dar asta ar face-o să stea și mai mult pe capul ei. Dacă e ceva ce trebuie să fac, e să-i recâștig încrederea și să o conving să mă asculte. Am oftat și am urmat-o, privind cu coada ochiului spre ogarii plictisiți din pat, înainte să închid ușa în urma mea.

Să spun că niciodată n-am fost în cimitirul ăsta e destul de evident și nici nu eram nerăbtător să intru, dar Helen părea curioasă și plină de energie, așa că am urmat-o în liniște, mergând prin iarba crescută și încercând să nu mă împiedic de vreo piatră. Doi copaci erau așezați de la un capăt la altul, alături de alte statui pe care nu le observasem până acum. Faptul că azi era înnorat și un val de ceață a învăluit tot mă făcea să cred că suntem într-un film de groază. Deși e cam târziu să-mi dau seama. Filmul a început demult.

Helen a început să vorbească despre o carte găsită în bibliotecă cu istoria strămoșilor și unde sunt îngropați, încercând să le găsească numele. Eu am lăsat-o să vorbească, mergând agale cu mâinile încrucișate la piept, îmbrățișându-mi geaca de blugi și privind atent la cortina de ceață, sperând să nu văd siluete prin ea. N-am auzit un cuvânt din ce a spus, mult prea acaparat de aerul rece și senzația de frică ce se strecura pe ceafă. Aveam de gând s-o întreb pe Helen unde mai exact mergem și cât mai stăm aici, când m-am împiedicat de ceva și era cât pe ce să cad. Am icnit, înjurând printre dinți, realizând că mi-am izbit degetul mare de la picior de un bolovan atașat de o plăcuță așezată în pământ, spre deosebire de cruci și de celelalte plăci înalte. Un nume cunoscut mi-a fulgerat în fața ochilor, acoperit de pământ.

"Anne Batigue."