25

Nu eram sigur cum aș putea s-o scot pe Helen din spital, în mintea mea încă contemplam toată ideea cu baia și cu blestemul, dar Danny mi-a spus că dacă asta e soluția sugerată de Lumaea, atunci sigur o să meargă.

 - Mă duc să-ți aduc o cafea, spuse el, plecând pe hol și eu mi-am privit părinții care stăteau nemișcați, rămași așa cum erau încă de când am plecat. 

Parcă ar fi simple păpuși de ceară, iar întregul spital era un loc de joacă.

 Helen era și ea la fel, niciun doctor pe lângă, doar monstrul cu tentacule din camera întunecată ce o hrănea cu oxigen și cu speranță. 

Trebuie să te scot din starea asta, Helly. 

 I-am spus lui Danny despre Cherry și Lianne cu câteva minute înainte și abia după ce am primit cafeaua, a venit și răspunsul.

- Dacă Cherry s-a apărat de Anne și a omorât-o din greșeală, atunci Lianne s-a răzbunat. Dar nu înțeleg ce legătură a avut asta cu Helen..., murmură el savurându-și propriul lichid fierbinte. 

- Poate Lianne a fost prea orbită de durere și a vrut să se răzbune pe sora mea fiindcă ea și Cherry...erau iubite. Totuși nu mi se pare corect, replic eu, lingându-mi buzele de nectarul amar. 

- Ai dreptate. E întors pe dos. Asta o să aflam când Helen își revine și ne spune chiar ea, replică Danny, iar eu aproape că am scăpat paharul din mână, simțind cum inima îmi bate haotic doar la auzul cuvintelor.

 Eram terifiat și în același timp nerăbdător să se termine, încrezător c-o să funcționeze și de-a dreptul stupid să visez la încă o favoare din lumea întunecată. Un doctor a venit s-o verifice pe Helen, dar părinții mei stăteau nemișcați, uitând de agitație, de întrebările pe care le-au pus de atâtea ori și au rămas legănându-se pe scaunul rece de plastic, privind podeaua. 

- Trebuie să-i convingi să iasă pe hol undeva, spuse Danny și știam că avea dreptate, însă n-aveam idee cum.

 Ce să le spun? Ieșiți puțin afară cât timp eu o duc pe Helen și o arunc în iaz? Vă spun eu dacă își revine sau se înneacă, ca să știți să dați din nou vina pe mine. 

 Mi-am luat inima în dinți și am pășit nesigur spre cei doi, având o scurtă impresie că mergeam pe o podea din plastelină și că totul se topea în jurul meu, iar eu mă afundam tot mai jos. Sau poate că nu podeaua era de vină, ci picioarele mele moi. 

- Mama, tata... de ce nu mergeți să vă luați o cafea? Întreb eu nesigur, având impresia că o să mă sfărâm precum o stâncă, doar văzându-le privile confuze și într-un fel furioase.

- Nu e nevoie, murmură mama, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei. Mi-am luat inima în dinți și m-am aplecat lângă ea.

- Dacă stai aici fără apă sau mâncare sau fără măcar o gură de cafea, Helen n-o să se facă mai bine. Aveți nevoie de energie, altfel o să vă ia somnul aici, șoptesc eu, luând-o pe mama de mână. 

- Atunci de ce nu ne ad-...

- Fiindcă o gură de aer v-ar prinde bine, îl întrerup pe tata, făcându-i semn cu capul. O să stau eu aici de pază, replic înainte să apuce să mă întrebe. 

Ambii au oftat adânc și s-au ridicat cu greutate de pe scaune, mergând agale pe hol până când nu le-am mai putut vedea nici umbrele. Atunci l-am văzut pe Danny venind, îmbrăcat în doctor și cu un halat în mână, iar eu am mijit ochii de uimire.

- I-al repede până nu observă cineva, îmi spune eu și eu am îmbrăcat halatul, intrând repede lângă Helen și luându-mi inima în dinți, spărgând-o în mii de bucăți când am deconectat-o de la aparate și am acoperit-o cu cearșaful, ieșind cu targa afară din salon pe holurile pustii.

 O lumină a început să pâlpâie deasupra noastră și atunci am știut că trebuie să ne grăbim, să ajungem la izvor. Am auzit zgomote pe hol și o asistentă urmată de un doctor au venit chiar în fața noastră, privindu-ne suspect. 

- Te-am mai văzut cumva pe aici? Întreabă bărbatul în vârsta, analizând halatele și căutând eticheta cu numele de pe ele.

- Nu cred, dar ne cam grăbim, spun eu, împingând de targă și trecând printre cei doi.

- Hey, unde te duci? Morga e în direcția cealaltă, strigă asistenta în urma noastră. 

- Ni s-a cerut să ducem trupul in camera de decontaminare chimică, spuse Danny repede și împinse de targă, trecând val vârtej pe hol până la ieșire, acolo unde am avut noroc cu paznicul mult prea ocupat să se uite la pozele asistentei de la secția cinci, ca să ne observe pe noi trecând. 

În inima mea înflorea o teamă. Cea de-o pierde pe Helen în adâncul superstițiilor care mi-au conturat viața. Imediat cum am ieșit din spital, iar aerul nopții ne-a lovit în față, am dus-o pe Helen în mașina ei, punând-o pe bancheta din spate, acolo unde Danny a rezemat-o de umărul său, având grijă să nu se lovească la cap. Helen a mormăit ceva prin buzele vineții, lăsându-se pradă coșmarurilor.

 Am pornit motorul și am plecat din curtea spitalului, luând-o la stânga pe drum și trecând pe lângă Bailey's Den - locul unde am întâlnit-o prima dată pe Cherry, iar un fior mi-a coborât pe șina spinării ca o picătură de ploaie rece. 

 Cât timp conduceam, Danny îmi dădea indicații, vorbind cu mine să mă țină treaz, concentrat la drum și nu la lumea în care mă pierdusem. În minte mi-au revenit imaginile din pădure, în oglinda retrovizoare - fața lui Lianne se reflectate fulgerator. Am icnit, strângând de volan.

- Nu-ți face griji, n-o să vină după noi. Dacă e cum cred eu, atunci n-are voie la izvor, apa o s-o tragă într-un vârtej, spuse Danny, însă vocea lui s-a pierdut în fundal, printre vuietul mașinii și gemetele slabe de durere ale lui Helen.

- Ești sigur că și Lumaeea o să vină acolo? Întreb eu, cu ochii ațintiți la șosea, numărând în gând etajele de la casa lui Morris și ferestrele sparte ale atelierului de vizavi, memorându-le forma rămasă în spatele roților, pe când se pierdeau în întuneric.

- Altfel nu te-ar fi chemat, răspunse el, mângâindu-i chipul palid al surorii mele.

Când am ajuns în pădure, știam c-aș putea folosi încă trei perechi de ochi să văd prin toți arbuștii care mă loveau peste față sau prin cortina neagră și deansă. Era greu s-o țin pe Helen și o car împreună cu Danny spre un loc necunoscut și nedefinit de niciun semn scrijelit. Abia după minute bune de mers, am putut să aud un vuiet de apă urmat de o voce cunoscută ce incanta. Am luat o gură de aer, mi-am suflat părul ce îmi tot intra în gură și am prins-o bine pe Helen de talie, trăgând-o prin verigi până la marginea abruptă de lângă apă, încercând să nu alunec pe rocile slinoase.

Lumaeea ne-a făcut semn s-o așezăm pe Helen pe o stâncă plată în forma unui pat pietros și bine lustruit. Arăta de parcă a mai fost folosit și sunt sigur că a fost, însă nu îndrăzneam s-o întreb și să întrerup ritalul. Unul pe care de altfel nu-l înțelegeam fiindcă era vorbit într-un dialect francez uitat și extrem de pronunțat. O singură parte și-a făcut loc printre urechile mele :

" Strigoii din Ivoryville renasc noapte de noapte,

   Dar se îneacă într-un izvor de șoapte!"

Și atunci mi-am amintit ce a spus Danny despre Lianne.

În fața mea, apa cu tente albastre și negre curgea fără stăpân, lovind pietrele din cale și stropind-o abudent pe Helen. Cum Lumaeea recita și ridica mâinile în sus, presărând un praf pe fruntea surorii mele, aceasta începu să tușească de parcă se intoxica. Voiam să opresc totul, însă Danny m-a ținut captiv în brațele sale și aproape uitasem că nu eram singuri în pădure, singuri într-o superstiție de neconceput. 

 Un iz sălbatic de mătrăgună mi-a gâdilat nasul și mi-a făcut ochii să lăcrimeze, de parcă cineva o prăjea pe cărbuni și totuși nu vedeam nicăieri o asemenea plantă. Cu cât bătrâna recita mai zgomotos, cu atât Helen începuse să țipe mai tare, zbătându-se pe roca slinoasă de parcă ar fi avut un pumnal înfipt în inima. Îmi era milă văzând-o așa și știind că sunt total neputincios în fața unor forțe cu care nu puteam să lupt. Tocmai când aveam impresia că lucrurile or să se calmeze, vrăjitoare a scos un cuțit și eu țipat cât am putut să mă fac auzit, însă vuietul apei a acoperit orice sunet. Lumaeea a crestat o tăietură pe degetul surorii mele și picături de sânge s-au rostogolit în izvor, pierzându-se în abisul întunecat.

 Abia atunci Helen s-a calmat, plângând vizibil și tremurând, însă ceața de pe ochi s-a rispit, recăpătându-și strălucirea vieții.

Helen s-a ridicat de pe piatră și m-am repezit s-o îmbrățișez, să-i șterg lacrimile amare și să-i miros din nou parfumul familiar. Voiam să-i spun că totul va fi bine, când am auzit un foșnet printre crengile căzute și am văzut-o pe Lianne repezându-se spre noi.

- Ai spus că nu poate să vină aici, strig acuzator spre Danny, însă și el era la fel de șocat.

- Credeam că nu e posibil, răspunse el cu o voce tremurândă.

- Plecați de aici, spuse Lumaeea, făcând cu mâna și scoțând din buzunarul rochiei lungi și hippie un borcan cu poțiune neagră, la fel ca cea pe care mi-a dat mie. Mă ocup eu de ea, spuse bătrâna, îngroșându-și vocea, iar Lianne începu să sâsâie și să-și avânt ia spre noi, ochii înroșindu-se și fața contorsionându-se deformat într-o expresie grotească, nevie chiar.

- Dar..., voiam să spun, ținând-o pe Helen de braț și gâfâind din cauza fricii.

- Duceți-vă, spuse Lumaea, înainte ca Lianne să se răpeadă asupra ei.