24

"The Devil pulls the strings which make us dance;
We find delight in the most loathsome things;
Some furtherance of Hell each new day brings,
And yet we feel no horror in that rank advance."
― Charles Baudelaire

Nu puteam respira, simțeam că mă înnec într-o mare de întrebări fără răspuns și atunci am tresărit brusc. Vraja s-a rupt, apa întunecată și învolvurată se scurgea prin crăpăturile minții mele și abia atunci îmi dădusem seama cât de rece e izvorul meu. Mai rece decât gheata de deasupra mării în miez de iarnă. M-am ridicat panicat în coate, abia respirând și Lumaea a venit lângă mine, frecându-mă pe spate și încercând să mă calmeze. Însă prin cortina de verigi roșii ce se întindeau în ochii mei, nu puteam decât să văd fața furioasă a lui Lianne atunci când m-a privit.

- S-a întors, nu-i așa? Ai adus-o înapoi? Întreabă femeia, mergând cu pași repeziți spre dulapul cu poțiuni negricioase, amestecând plante într-un bol și turnând o picătură de lichid negru peste, tocându-le zgomotos sub ochii mei.

- Lianne? De unde? U-un...unde era până acum? O întreb eu speriat, abținându-mă să nu fac un atac de panică, privind peste tot în jur după fantasme ale imaginației mele. Încă nu știam dacă totul a fost un vis sau o halucinație cauzată de plante? Poate vreun complot care să mă țină departe de adevăratul ucigaș?Fiindcă încă nu puteam să cred că Lianne a omorât-o pe Cherry.

- Sunt multe întrebări în mintea ta, băiete, dar cea pe care ar trebui să ți-o pui e departe, spuse bătrâna, dându-și o suviță de păr lung până la talie la o parte și luă un borcan cu o gheară de pui marinată în el, storcând lichidul în bolul de pe masă.

- Ce tot vrei să spui? Lasă-mă nabii cu ghicitori și cu poțiuni, cu tâmpenii magice și cu secrete ascunse, am izbucnit eu, voind să dau drumul lacrimilor, dar m-am abținut. Furia era mai puternică decât teama.

- Atunci o să te întreb cât se poate de clar... Ești sigur că tot ce s-a întâmplat în pădure a fost provocat de oameni? Chiar n-a mai fost... nimic pe lângă? Să zicem ceva..dintr-o altă lume? Întreabă ea, schitând un zâmbet meschin.

Voiam să răspund, însă nu puteam să procesez. Cuvintele mi s-au oprit în gât și aveam impresia pentru un moment că n-aveam să mai deschid gura vreodată. Apoi în cap mi s-au derulat toate evenimentele de până acum: orașul în miez de noapte, Danny, gemenele, Cherry, Helen, Danny, sacrificiul, persoana care l-a oprit, Anne, Morris, mecanicul, Danny. Și totuși nu știam ce să fac, eram confuz. Voiam doar să găsesc ucigașul și s-o scot pe Helen din necaz, apoi să mă întorc la.... o viață ciudată într-un oraș străin?

- Lianne e... vie? Reușesc eu să întreb, înghițând în sec și așteptând cu inima la gură răspunsul.

- Copilul meu, oricine intră în pădurea blestemată nu se întoarce viu. Tu și amicul tău din Cameră ați avut noroc, spuse ea, venind lângă mine și aplicându-mi puțină poțiune de plante pe frunte, iar eu am icnit din cauza usturimii.

- De unde știi de camera de la cabană? Întreb eu, privind la borcanul cu ceva viu în el. Sau cel puțin așa credeam.

- Nu aceea, ci membrii din cultul Camerei, spuse ea, ridicându-mi bluza murdară și strângând la loc un bandaj desfăcut din jurul costelor.

- Știi cumva... daca Danny face parte din ea? Întreb eu, simțind un ghimpe în inima, așteptând să aud adevărul.

- Nu, Danny e novice, el e doar unul dintre cei inițiați care au dat mai departe darul sacrificiului sexual. Membrii adevărați sunt o adunătură de oameni în vârstă și libidinoși care au fost castrați de alții la rândul lor. Când vine vremea, și Danny o să devină unul dintre membrii, dar asta numai când îmbătrânește, spuse ea, aplicând cu palma lichidul negricios pe umerii mei sensibili și învinețiți, iar eu ascultam cu atenție, bucurându-mă de mâinile ei străine și calde.

- Și tu faci parte din asta? O întreb eu curios și ea se opri din aplicat, mijind ochii, înainte să râda cu poftă.

- Ești haios, copile. Nu, doar bărbații au voie în Cameră, femeile nu sunt născute să facă sacrificii sexuale, doar să fie supuse la ele, replică ea cu amărăciune și zâmbind trist, turnând restul de poțiune din bol într-un borcan.

- Locul ăsta e plin de mistere, șoptesc eu. Culturi, păduri, conace blestemate, ruine, povești cu crime și fantome. Nu mai lipsesc decât ogarii de la fântână, spun eu, iar Lumaea scăpase borcanul jos, spărgându-l în mii de bucăți.

Ce s-a întâmplat? Ce am spus?  

Lumaea a amuțit preț de câteva secunde, stând deasupra cioburilor precum un corb ce pândea furtuna.

- I-ai văzut, exclamă ea alarmată. I-ai văzut pe frați. Ascultă-mă bine, Eric! Niciodată să nu te uiți în ochii lor, spuse ea, uitând de mizerie și prinzându-mă strâns de umeri, scuturându-mă până când respirația ei mi-a gâdilat fața.

- D-dar de c-...

- Te-ai uitat până acum în ochii lor? Întreabă ea răstită.

- Da, și eu și cred că și Helen. Ogarul a sărit pe ea, apoi l-am căutat în fântână și...

- De asta a ajuns Helen în spital, spuse ea, dându-mi drumul la brațe și lipindu-și mâna de frunte disperată.

- Ce vrei să spui? Întreb eu, mijind ochii și ridicându-mă în picioare.

- E blestemul fântânii. Oricine se uită în ochii ogarilor e blestemat. Nu mulți apucă să-i vadă și să trăiască după, că nu te-au sfâșiat e deja un miracol, spuse femeia legănându-se de pe un picior pe altul, scuturându-și fusta vaporoasă deasupra podelei de pământ.

- A-atunci cum rămâne cu Helen? E vreo cale de a o salva de blestem?

Numai asta îmi mai lipsea. Ce mă fac acum? Ce le spun părinților? Ca mi-am pierdut încă o soră? Ca n-am putut să am grijă de cei dragi?

- Ogarii îi bântuie pe cei care îi privesc în ochi, se hrănesc cu viața lor sau îi posedă până sar în fântână, spuse Lumaea și se repezi la unul dintre rafturile șubrede, luând o carte și scotocind-o.

Femeia oftă de câteva ori, răsfoind paginile cu rapiditate și trasând rândurile cu degetele încrețite până când tapă cu unghia pe un desen ciudat. Eu m-am ridicat în picioare și am șchiopătat în direcția ei, curios să aflu cum o pot salva pe Helen sau de ce nu am fost și eu afectat încă de blestem. Sau poate că blestemul e de fapt al meu și îi răpune pe cei dragi mie.

- Helen trebuie să facă baie în izvor la miezul nopții, spuse bătrâna, privindu-mă îngrijorată.

- Ce? Și cum o scot din spital ca să o aduc la izvor? Unde mai exact e izvorul? Întreb eu confuz, gândindu-mă la cum aș putea să-mi duc sora bolnavă și conectată la aparate afară în miez de noapte și s-o arunc în apă rece.

- Izvorul de la ruinele San Necromante, cel ascuns între copacii albi care nu se vestejesc si nu prind culoare indiferent de anotimp. Nu știu dacă ai observat, dar e un izvor special.

- Așa e... locul acela...arată de parcă ar fi veșnic iarnă, spun eu, amintindu-mi frumusețea deloc naturală a apei negre în constract cu pomii albi.

- Cât despre cum o scoți din spital...o să te ajute Danny, spuse ea sigură pe sine.

Voiam să întreb cum o să fie el de acord cu o asemenea nebunie, însă Danny e localnic. Probabil crede în astfel de superstiții și sincer, începusem și eu să cred. Eram disperat și neputincios, iar dacă nu puteam să lupt contra orașului, atunci aveam să devin parte din el.

- Ar trebui să pleci și să-l găsești pe Danny până nu se lasă întunericul, spuse ea repede.

- Mulțu-....

- Și încă un lucru, micuțule Eric. Ai impresia că orașul ți-a devenit dușman, dar Ivoryville nu vrea decât să te prindă în mrejele lui întunecate. Rădăcinile tale ...sunt mai adânci decât crezi, spuse ea, ultima parte o trimise sub formă de șoaptă, însă eu o auzisem, fiindcă imediat cum am deschis ușa camerei cu poțiuni magice, pădurea s-a trezit la viață.

Helen, o să mă asigur că te salvez... Nu o las pe Jocellyn să te ia lângă ea.