23

"Those that can heal can harm; those that can cure can kill."

― Celia Rees, Witch child 

Nu puteam să deschid ochii, mă dureau de la lumină, mă dureau când îi strângeam prea tare și mă încruntam, dar am încercat să mă calmez și să înlătur ceața care m-a învăluit. O rază de soare pătrunse printr-o gaură din tavanul negru și prăfuit, iar ceața s-a diminuat încet când formele din jurul meu au devenit mai clare. 

M-am ridicat în șezut, scâncind când a început să mă doară groaznic capul. Și totuși am reușit să mă ridic de pe masa de metal și să mă uit în jur; la toate planetele care mă priveau flămând, la borcanele negricioase ce mă chemau înăuntru și la femeia cu părul cărunt din fața mea, holbându-se la mine. Brusc, m-am simțit cuprins de panică și nu puteam să respir.

- Calmează-te, o să ți se desfacă bandajul, spuse ea pe un accent gros franțuzesc, diferit de cel pe care l-am auzit până acum.

- Cine ești? Cum am ajuns aici? Întreb eu, uitându-mă în jur cu intenția de a găsi o scăpare sau măcar o armă de protecție.

- Eu sunt Lumaea, dragul meu Eric. Tu ai venit să mă cauți, spuse ea, mergând și fluturându-și fusta lungă maronie pe pământ, ridicând câteva particule de praf și trimitându-le la joacă sub raza de soare.

- Morris mi-a spus de tine, dar eu nu...

- Nu ai știut cum să mă contactezi, completează ea. Copil prostuț. Aici e Ivoryville, e destul să-ți spui dorința în vânt și spiritele găsesc o cale să ți-o îndeplinească.

- Spirite? Întreb eu confuz și speriat.

- Spirite, forțele pădurii, rămășitele umblătoare de la San Necromante, vrăjitoarele de carul Răscrucii, demonii de la conacul Hellfield, spuse ea zâmbind, enumerând fiecare ființă necunoscută din oraș, iar eu nu știam dacă să o cred sau să fug de acolo, înainte să fie prea târziu.

- Nu te speria, dragul meu. Nu te speria și încearcă să mă crezi, spuse femeia, privindu-și în oglindă chipul plin de riduri și urme de bătrânețe. Nici Jocellyn n-ar vrea asta, spuse ea, întorcându-și rapid capul spre mine, ca și cum ar fi pocnit o creangă.

- Cum de știi tu... . Stai, bună încercare. Poate am menționat din greșeala.

- Mda, poate ai menționat din greșeala numele, dar nu cred că și dispariția ei, după accidentul tău. Mașina albastra cu numărul 793 -XM, bărbatul blond care a trecut când tu erai rănit sau faptul că ai fost suspect în toată amestecătura asta, că Helen nici acum nu te-a iertat, iar părinții tăi sunt în prag de divorț, spuse ea și eu m-am ținut de cap când o avalanșă de amintiri a dat navală peste mine. 

Undeva în mintea mea, încă puteam să văd chipul bărbatului care a trecut cu mașina, să simt mirosul de benzină și de praf pe când mă chinuiam să respir și disperarea cum și-a înfipt ghearele în inima mea, după ce toți au refuzat să mă creadă.

- Dar cum de știi tu toate astea? Și ce caut aici?

- E voia lui ca tu să fi aici. Nimic din Ivoryville nu se întâmplă fără voia lui și a pădurii. Ai grijă, micuțule Eric. Afara sunt forțe pe care nu le poți controla!

- Nu știu despre ce tot îndrugi acolo, dar eu trebuie să-l găsesc pe cel care i-a înscenat crima lui Helen și le-a omorât pe Cherry și pe gemene.

- Oh, dar geamana e vie, iar cealaltă... o să se întoarcă în curând, spuse femeia trecând la cabinet și pregătind o licoare de plante neagră și vâscoasă, apoi veni și îmi întinse paharul.

- Bea, e seva din planta painajenului și kava, spuse femeia, dar eu am dat din cap negativ, încercând să alung până și mirosul.

- Bea, dacă vrei să vezi adevărul, insistă ea.

Am contemplat o clipă, gândindu-mă că totul se întâmplă cu un scop, iar dacă am ajuns aici, trebuie să merg mai departe și am luat paharul, dând pe gât lichidul gros și gelatinos cu gust de mucegai, simțind amărăciunea până în măduva oaselor și chinuindu-mă să nu vomit.

Nici nu am apucat să-i dau înapoi paharul, până când i-am văzut dublura Lumaeii zâmbindu-mi ciudat și mi-au amorțit brațele, scăpând paharul jos. Iar eu am picat cu el într-o altă lume, înapoi în pădurea blestemată.

 Mergeam ca prin transă, observând cum marginile copacilor arătau de parcă erau parte dintr-un film încețoșat și brusc am auzit un clopot în depărtare, ceva ce nu observasem în noaptea aceea. Am înaintat cu pași nesiguri pe poteca întunecata, călcând prin strachini și frunze căzute, până când am ivit două umbre în depărtare.

 Erau Cherry și Anne... Se sărutau cu patimă, așa că m-am apropiat și m-am ascuns după un copac. Blonda i-a cerut lui Cherry s-o strângă de gât, iar Cherry a refuzat până când Anne a scos un cuțit familiar și a tăiat-o pe tânără în abdomen, în locul menționat de Helen. Așa că șatena a strâns-o cu putere pentru o secundă, iar Anne a picat secerată. 

Am clipit și eram din nou la cabana, de data asta pe lumină, în spatele unei claie de păr blond ce mișuna printre copaci, privindu-le pe Helen și Cherry îmbrățișate, înainte ca Cherry să fugă printre copaci. O urmă de pași rapizi mai târziu și blonda stătea călare peste Cherry, țintuind-o ca pe pradă vie, înainte să o înjunghie de mai multe ori. 

Am încercat să țip, dar nu aveam glas și totuși... Lianne m-a văzut.