22

"Nobody has ever taken a photograph of something they want to forget."

STĂTEAM CU HELEN  în spital, privind-o cum respiră prin tubul de oxigen, cu ochii fixați pe cortina de aburi din mască, temându-mă că respirația i se poate opri în orice secundă. Mama plângea pe scaun, iar tata încerca s-o consoleze și îmbrățișând-o strâns, amintindu-și momentul în care am pierdut-o pe Jocellyne. Am închis ochii și am resipirat adânc, frecându-mi clavicula până pielea mi s-a înroșit, sperând să ieșim și din asta.

Cât o să ne mai pui la încercare, oraș misterios? Cați demoni mai ai ascunși, căutând pradă?

Nu puteam nici să-l sun pe Danny și habar nu aveam dacă cealaltă geamană încă mai e vie. Cum să aflu oare? M-am tot uitat în jur , până când l-am văzut pe tatăl lui Lizzie, profesorul meu și am încercat să-l prind repede din urmă, lăsându-i pe părinții mei singuri.

- Domnule profesor, strig eu după el, apoi mi-am coborât vocea ca să nu atrag atenția, iar el a întors capul.

- Eric? Tu, aici? Întreabă el confuz. Ah, ești cu sora ta la spital, spuse el amintindu-și repede și strângându-și podul nasului între degete.

- Da . Uh... aș vrea să vă întreb ceva, spun eu, încercând să respir normal și să-mi găsesc cuvintele. Ați auzit ceva de Lianne? Întreb eu cu grijă.

- Aia e cea care a fost gă...

- Nu, nu. Cealaltă!

- Hm, nu știu nimic de ea.

- Aveți din întâmplare numărul tatăul lui lor?

- Sigur, dă-mi doar o secundă să-mi scot mobilul, spuse bărbatul, căutându-și în sacou.

Aveam impresia că sunt prins într-o transă sau într-un vis urât, fiindcă nu-mi puteam lua gândul de la Lianne sau de la cum a ajuns să fie Helen amestecată într-un vârtej de mistere al orașului.

-... notat, mă duc la recepție, spuse profesorul, luându-și la revedere, iar eu am rămas cu ochii ațintiți în ecran și întrebându-mă cum să sun un om care și-a pierdut fericirea?

Mi-am luat inima în dinți și apelat, sperând să nu am parte și de mai multe necazuri.

- Da? Cine e?

- B-bonjour, sunt Eric, mă mai țineți minte?

- Ah.

Nici eu nu aș fi încântat să fiu sunat de colegul ciudat al gemenelor în momente ca astea.

- Condoleanțe.. și voiam să întreb despre Lianne, spun eu , trecând la subiect și auzindu-l cum oftează în telefon.

Frumos mod de a începe o conversație , Eric. Foarte frumos.

- Lianne nu a mai fost găsită..., spuse el, înainte să izbucnească în plâns și am auzit o bufnitură puternică?

- Alo? Al-...

Am oftat adânc și m-am ținut de cap, întrebându-mă ce mă fac acum. Lianne a dispărut, asta înseamnă că trebuie să fie vreo patrulă de căutare sau câțiva voluntari prin zonă. Uh, bun. Sunt foarte sigur că ei o să aiba mai mult noroc decât mine. Întrebarea e... cum găsim ucigașul? Sau... să fie Danny?

Doar gândul mi-a făcut inima să se zvârcolească de durere în piept și am inspirat adânc, simțind cum mă lasă picioarele. Eram singur pe hol, stând ca un lunatic și întrebându-mă cum ar fi putut Danny să le omoare pe gemene sau de ce? Dar..ele au dispărut când eram în camera.

Am încercat să mă calmez, dar aveam impresia că tremuram atât de tare, încât se scuturau și pereții . Trebuia să fac ceva, însă nu știam ce. Ce aș putea eu să fac?

Mergeam ca prin transă pe hol, până când o lumină puternică m-a lovit în față, când aproape am căzut de pe trepții spitalului și mi-am dat seama că sunt afară. Soarele strălucea cu putere și abia dacă au mai rămas nori pe cer, iar oamenii roiau în jur ca într-un parc de distracții, bătrâni râzând, copii țopăind fără grijă, inconștienți că în spatele lor s-ar afla un ucigaș cu sânge rece. Cineva atât de crud care mi-a ucis prietenele și i-a înscenat totul surorii mele nevinovate ce acum se zbate între viață și moarte. 

 Apoi mi-am amintit că aveam în buzunar cheile de la mașina lui Helen, încă uitată în atelier.

- Poți s-o iei chiar acum, e reparată și totul a fost plătit, spuse Samuel, mecanicul auto , iar eu am urcat în vehicul, trăgând aer adânc și încercând să-mi amintesc toate lecțile de condus, cum am luat permisul și cum aproape am făcut accident cu Jocellyn. Aveam un album foto printat mental cu toate momentele în care un motor și o pedală mi-au dat viața peste cap. Dispariția surorii mele mai mici, petrecerea de la cabană...

Cabana lui Morris?

 Am băgat cheia în contact și am răsucit ușor, simțind mirosul de benzină intoxincându-mi plămânii, făcându-mi inima s-o ia la goană, iar adrenalina să-mi explodeze în vene. Am apăsat tremurând pedala de accelerație și am ieșit din garaj, privind la străzile însorite și încercând să-mi găsesc echilibrul, conducând încet, până când gustul vitezei m-a mușcat flămând, strecurându-se pe limbă și alunecând pe gât în jos.

Aveam nevoie de răspunsuri și singurul loc în care le puteam găsi e acolo unde a început totul. În pădurea blestemată, în cabana ce a deschis cercurile iadului și a lăsat demonii liberi pe pământ.

Doar amintindu-mi, aveam impresia că pot să conduc până acolo cu ochii închiși. O liniște mormântală acoperise radio-ul fără semnal, iar eu am urmat calea arătată de pădure. 

O pasăre a zburat dincolo de copacii, avântându-se în văzduh, iar Morris fuma liniștit pe balconul deschis de lemn, privind la orașul învăluit de lumină și vânat constant de întuneric. Bărbatul m-a zărit în mașină și am ieșit de acolo, îndreptându-mă cu pași nesiguri pe scările ce au dus la distrugere, până când am ajuns la intrare.

- Cabana nu e deschisă, spuse el scurt, venind în fața mea și analizându-mă atent.

- Nu pentru asta am venit, răspund eu, atrăgându-i curiozitatea.

- Uite, dacă vrei iarb-...

- Nici droguri sau orice altceva. Vreau să știu ce s-a întâmplat în noaptea petrecerii, spun eu vag și ușor răstit, iar bărbatul s-a încruntat.

- Deja am răspuns poliției, n-o să repet dacă nu sunt interogat, replică el clar și răspicat. De ce să-ți spun ție?

- Fiindcă sunt prietenele mele cele care și-au pierdut viața și sora mea cea învinuită pentru toate! Am nevoie de ajutor și de informații, spun eu, încercând să nu clachez, când mi s-au umezit ochii și vocea a urcat cu trei octave.

- Puștiule, chiar nu am cum să te ajut și nici nu mă bag, spuse el, terminând de fumat țigarea și o stinse cu piciorul, aruncând-o de pe platforma de lemn direct în abisul întunecat de sub noi.

- Dar ai putea s-o întrebi pe Lumaea, menționă el scurt.

- Asta cine mai e? Și unde o găsesc? Întreb eu confuz, gândindu-mă dacă să-l întreb pe Danny sau să-i dau singur de căpăt.

- O bătrânică puțin țicnită care locuiește lângă vechiul atelier, dar știe mai multe decât ți-ai putea închipui.

- Ce anume ar putea știi o bătrână care nici nu locuiește în zonă?

Cum poate cineva care n-a fost de față să știe ce s-a întâmplat cu fetele? E imposibil. Sigur e o metodă ca să mă facă să plec și să evite conversația.

- Toate secretele orașului, spuse Morris și intră în cabană, iar eu am rămas singur cu o groază de întrebări fără răspuns.

Așa că am coborât scările și am urcat din nou în mașină, accelerând până când mirosul de cauciuc și de benzină mi-au provocat un nod în stomac și am plecat de acolo, ieșind de pe cărare și mergând după linia de brazi ce au acoperit soarele, până când cabana a dispărut din vizor. Nu puteam să respir sau să mă concentrez, amintindu-mi toate întâmplările de care am avut parte, toate misterele și aparițiile ciudate. Am apăsat mai tare pedala pe accelerație, simțind cum îmi pocnesc adidași sub presiune, iar senzația de arsură se cățăra tot mai sus pe gambă, până la genunchi, privind spre orașul ce apărea ca dintr-o cortină de ceață. 

Orașul și o figură umană.

Am tras volanul cât am putut de repede, simțind cum teama și-a săpat o groapă în suflet și degetele îmi icneau dureros din cauza strânsorii. Mașina a deraiat, lăsând urme de cauciuc ars pe tot drumul, zguduindu-se pe țărână și pietriș, până când silueta unui copac a apărut în fața pabrizului, iar crengile au străpuns prin sticlă, încercând să ajungă la mine. Am simțit cum un lichid gros și fierbinte îmi inundă gură, lăsând o hartă pe volan și coapse, înainte să-mi las capul greu. Voiam să mă mișc, dar aveam impresia că sunt pierdut.

Aș fi putut jura că o să mor singur, dacă nu aș fi auzit pe cineva șoptindu-mi în ureche..