8

AM ÎNCERCAT să privesc în direcția opusă, așteptând cu sufletul la gură venirea lui, de parcă mă pregăteam pentru un impact cu un automobil în viteză, dar am simțit o mână caldă pe umăr din stânga mea , iar când am întors capul, l-am văzut pe Danny proptindu-se nervos pe scaun, la trei mese distanță de mine, înapoi lângă prietenii lui.

- Hey, tu trebuie să fi Eric, spuse o voce și eu am întors repede capul.

- Uh, da, răspund eu răgușit.

- Eu sunt Cherry, colega lui Helen, spuse ea, dând mâna cu mine și zâmbindu-mi larg.

Cherry era o tânără puțin mai înaltă decât sora mea, cu părul șaten deschis , lung până la umeri, ochii albaștri și în aparență foarte slabă. Atunci de ce îi trebuie pastilele de slăbit? Pare genul de fată populară și prietenoasă.

- Îmi pare bine, răspund eu. Scuze pentru inconvenineță, adaug eu, plecând ușor capul.

- Nu face nimic, răspunse ea râzând. Mergem sau vrei să stăm puțin aici și să comandăm ceva?

- Um.. ce-ar fi să luăm ceva la pachet. Aș vrea să ajung devreme acasă și nici nu mi-ar plăcea să te rețin, spun eu, zâmbind ușor.

- Cât de galant, spuse ea uimită. Bine, mie îmi aduci un suc mare, o pungă cu pui și două sandwich-uri, spuse ea, așezându-se la masă , iar eu m-am ridicat , mergând până la ghișeu și spunându-i bărbatului - un bătrân în vârsta de șaizeci și ceva de ani pe nume Karl Bailey- comanda ei și o comandă asemănătoare pentru mine, însa sub forma de pachet familial.

În tot acest timp Cherry se holba la mine, zâmbind în continuu, cu palma așezată elegant sub bărbie și cotul pe masă, privindu-mă de parcă eram singurul din tot localul.

În mașină, șatena îmi povestea despre cum e in Ivoryville, cum a ajuns să stea aici pentru facultate, în loc să meargă în Ontario, vorbind și zâmbind cât timp privea fie la drum, fie la mine.

- Te-ai putea muta acolo după ce termini colegiul de aici, replic eu, privind pe geam la umbrele ce se jucau pe stradă, cât timp treceam pe lângă ultima serie de case de lângă ieșire, o biserică micuță și un stand de ziare abandonat.

- Aș putea, însă îmi e greu să-mi las părinții în locul ăsta. Dar Doamne, cât sunt de încăpățânați. Nu vor să plece doar ca să stea cu mătușa Eleonora și nici pe mine nu vor să mă lase departe de casă. Fiindcă și citez "în lumea de afară nu e sigur". Nu ți se pare ironic?

- De ce e ironic? Ivoryville pare liniștit, răspund eu absent.

- Ești drăgut, dar ești naiv, chit că nu ești de-al locului, deci nu e vina ta. Ivoryville e... De fapt, lasă așa. Vreau să spun că pericole apar oriunde în lume, nu? Te duci la magazin, cazi și îți rupi ceva. Mergi spre casă, vine un turist și te răpește, spune ea, întorcându-se când la mine, când la drum, lăsând părul să-i zboare dintr-o parte în alta, cât timp Ivoryville înceta să mai fie un oraș, ci o groapă a uitării.

- Sau încerci să sari pe geam și îți spargi gura , iar profesorul tău anulează seminarul, replic eu , făcându-mă cât de cât comod în scanul Chevrolet-ului gri.

Cherry mă privi ciudat, apoi începu să râdă.

- Ai umor, ai, răspunse ea, bătându-mă pe coapsă. Auzisem și eu chiar înainte să întru la Bailey. Fata de care vorbești e Lizzie. Ea e puțin mai...., spuse Cherry, completând fraza făcând un cerculeț cu degetul în dreptul capului.

- Oh, înțeleg. Greșeala mea atunci, replic eu.

- Nah, e okey. Încercai să-mi dovedești exemplul că niciun loc de pe pământ nu e sigur.

- Asta așa e, spun eu, plecând capul ușor, iar șatena opri brusc mașina.

- Până aici te duc, de Răscruce nu mă apropii, sper că înțelegi, spuse ea, privind în spatele mașinii să se asigure.

- Înțeleg. Multumesc mult! Spun eu, dând să plec când Cherry se aplecă și mă sărută pe obraz, privindu-mă apoi în ochi.

Am vrut să spun ceva, însă am preferat să ies din mașină și i-am făcut fetei cu mâna, văzând Chervolet-ul cum se întoarce pe drumul nisipos și accelerează înapoi spre oraș, acolo unde umbrele nu sunt atât de negre ca aici.

Lăsat singur, imediat ce sunetul motorului a pierit în depărtare, nu s-a mai auzit decât șuieratul vântului și al unor păsări de noapte. Era întuneric, era frig și abia dacă vedeam drumul spre casă. Helen a spus că mai e un kilometru de mers până la conac, dar eu nu-mi pot vedea nici mâinile în bezna asta. De ce nu mi-a trecut prin cap să-mi iau o lanternă? Am oftat, apoi mi-am amintit de telefonul din buzunar care are o lanternă și am pornit-o repede. Așa am luat-o cu pași măsurați pe drumul nisipos, acoperit din dreapta de copaci și din stânga de un câmp cu un iaz negru în depărtare.

La fiecare pas simțeam că mi se oprește respirația și nu voiam decât să ajung acasă. Aveam o vagă impresie că sunt privit, iar foșnetul dintre copaci îmi adeverea temerile.

E doar vântul, Eric. Nu e nimic aici, poate doar un animal.

Am grăbit pasul, trasând urme pe nisipul gros care devenea pământ tractat și împrăștiat inegal, încercând să privesc direct înainte și nu la negura de copaci din dreapta mea.

Pădurea dădea impresia că țipă, copacii se răsfrângeau precum prizonierii în căutare de libertate, iar singura lor armă era vântul. Dar și el aducea o groază de țipete grotești.

M-am oprit în loc pentru o clipă, ca și cum pădurea mi-ar fi spus să mă opresc și tocmai atunci ceva a sărit în fața mea. 

O umbră vie.

Am vrut să strig, să scot măcar un sunet, însă o mână învizibilă îmi puse lacăt pe corzile vocale și aproape că am scăpat telefonul din mână. Dar l-am ținut strâns, îndreptându-l ca o armă spre creatura ce îmi ieșise în cale, hotărât să-l orbesc. Când raza de lumină artificială a picat pe trupul unui bătrân îmbrăcat în zdrențe, slab și fragil, nu știam dacă să mă bucur sau să mă sperii și mai tare.

- Tu! Strigă el, arătând cu degetul spre mine, cu un ochi închis din cauza lanternei și nici acum nu sunt sigur dacă era albastru, sau complet alb, precum părul scurt din cap.

Am vrut să spun ceva, dar nu mi-a ieșit nimic pe gură. Urechile îmi țiuiau din cauza vântului ce îmi sufla în față, iar un miros de mort îmi ardea nările.

- Stai departe de conacul Hellfield. Și stai departe de ruine! Spuse bărbatul, șchiopătând nervos spre mine.

- Care ruine? Întreb eu confuz, dându-mi părul de pe față.

- Ruinele castelului, spuse el, arătând cu degetul spre o construcție ce se înălța trecut de iaz, sau o siluetă a ei ieșind din negură, mai neagră decât noaptea și totuși îi puteam zări fiecare acoperiș, fiecare parte lipsă.

- Dar de ce? Întreb eu, având impresia că o mașină avea să treacă pe lângă mine, însă era doar o altă rafală de vânt.

- Fiindcă altfel morții or să-ți prindă umbra, spuse el, dispărând în pădure, când șchiopătând ca un om bătrân, când sărind în patru picioare ca un animal sălbatic.

Cred că tocmai am văzut un demon...