"𝑰𝒏𝒔𝒂𝒏𝒊𝒕𝒚 𝒊𝒔 𝒓𝒆𝒍𝒂𝒕𝒊𝒗𝒆. 𝑰𝒕 𝒅𝒆𝒑𝒆𝒏𝒅𝒔 𝒐𝒏 𝒘𝒉𝒐 𝒉𝒂𝒔 𝒘𝒉𝒐 𝒍𝒐𝒄𝒌𝒆𝒅 𝒊𝒏 𝒘𝒉𝒂𝒕 𝒄𝒂𝒈𝒆."

 𝙳𝙰𝚁 arăta ca o casă în stil vechi , cu două rânduri de scări ce duceau spre etaj, o balustradă nelustruită ce abia se ținea pe picioare, cu scări din lemn vechi, acoperite de un covor uzat și câteva ferestre pline de praf și pânze de păianjeni.

Avea ceva familiar totuși - îmi dădea senzația de sufocare.

Greu de crezut că o obsedată de curățenie ca mama a acceptat să locuiască aici. Presimt că eu și Helen o să avem de făcut curat până ne cad mâinile.

Am oftat, privind la candelabrul ce se legăna deasupra mea , tresărind când ușa s-a închis brusc în spatele meu și întrebându-mă unde sunt restul.

Oare am dormit prea mult și au plecat în oraș fără mine?

Sper că nu, locul ăsta parcă e scos din filmul cu Nosferatu.

Am strigat de câteva ori, dar fără răspuns și mi-am luat inima în dinți, urcând pe scări.

- Helen? Mama? Tata? Cineva?

Strigam, urcând pe treptele uzate care scârțâiau la fiecare apăsare, ținându-mă de balustrada veche, tresărind când am auzit fereastra închizându-se cu o bufnitură.

- Cineva viu? Întreb eu din nou.

- Cu cine vorbești? Întreabă Helen, apărând de nicăieri și făcându-mă să tresar din nou.

- Cu oricine îmi răspunde, mormăi eu.

- Adică ... cei din cimitirul din spatele casei? Întreabă ea.

- Huh? Chiar atât de aproape e? Întreb eu confuz, și Helen arată cu degetul spre fereastra imensă care domina scarile, de acolo unde izvora o oază de lumină, iar eu m-am apropiat cu pași nesiguri.

Dincolo de oaza de lumină  am observat conturul crucilor de afară, a pietrelor așezate în rânduri atât de ordonate, încât nici iarba nu creștea printre ele, iar pământul era groaznic de uscat și de înegrit.

- Unde mai exact ne-a adus tata? Întreb eu.

- Într-un film de groază. Locul ăsta e sinistru chiar și pentru vampiri, spuse Helen, înfiorându-se brusc și coborând jos pe scări.

- Mă duc s-o ajut pe mama la despachetat, spuse ea. Tu ajută-l pe tata să-ți aranjeze camera. A treia ușă la stânga!

N-am spus nimic și mi-am târât corpul obosit până pe hol, acolo unde l-am observat pe tata uitându-se la pereți și verificând luminile din hol. Acesta a zâmbit imediat cum m-a văzut, ștergându-se la nas de praf.

- Ei, cum ți se pare? E puțin cam veche, dar hey, e gratis, spuse el, făcând referire la casă- moștenirea lăsată de un verișor care s-a mutat de aici și n-a reușit s-o vândă, așa că ne-a lăsat-o nouă.

- E... diferită de cea din Franța, reușesc eu să spun.

- Asta are șarm, are personalitate și foarte multă istorie. Am fost aici o dată , când eram foarte mic, dar nu-mi amintesc prea multe, spuse tata zâmbind, iar eu doar îngânat și l-am lăsat să-mi povestească.

Locul ăsta are atât de multe ciudățenii, încât nici eu nu mi l-aș aminti! Un cimitir în spatele casei, o fântâna fără apă și casa e la marginea orașului, fix la o răscruce. Cine a făcut conacul ăsta sigur s-a gândit bine. Dacă mori aici, poți să treci din camera de zi  în curtea din spate direct de pe geam.

-... crezi?

- Huh? Întreb eu.

- Ce crezi despre camera ta? Întreabă el, arătând cu degetul spre ușa între-deschisă din spatele meu, așteptând ca eu să mă uit.

Am întors capul, trăgând cu ochiul la colțul de lumină ce se revărsa pe vârful pantofilor prin holul întunecat și sumbru, împingând de clanță și văzând pentru prima dată cum arată noua mea cameră. O încăpere de mărime acceptabilă cu pereți gri și lipsiți de viață sau de tablouri, cu un pat cu așternuturi albastre și câteva perne cu broderie veche, un birou din lemn de mahon pus în fața singurului geam și lângă peretele din drept cu ușa, un dulap foarte negru și înfiorător ce semăna mai mult cu o fecioară de fier.

- Mie îmi place foarte mult, în special fericioara de fier, spuse tata surâzând.

- Adică e reală? Întreb eu surprins, de parcă fiecare gând s-ar fi adeverit.

- Oui, foarte reală. Mama ta a vrut să o scoată afară, dar eu am insistat să rămână.

- Păi și dulapul? Întreb eu, nemai obosindu-mă să-i explic tatei de ce nu ar fi bine să am un obiect de tortură în cameră.

- E lângă ea, spuse el intrând în cameră și conducându-mă de umeri până la dulapul așezat lângă fecioară, de parcă ar fi fost parte din aceiași piesă, la fel de negru și de scrijelit, din metal și închis cu o yală veche, ruginită.

- Și eu se presupune să-mi pun hainele în.... sicriul ăsta?

- Poți să ți le pui pe jos, dar nu cred că mama ta ar fi prea încântată, glumi el sec.

- Sunt foarte sigur că nici perechea asta n-o încântă, replic eu, ascultând cu atenție și având impresia că se ascundea cineva într-una dintre cele două... carcase, sau poate în ambele.

- Te las să le deschizi și să te uiti prin ele, spuse tata, dând să plece.

Si ce să găsesc ? Vreo bucată din cineva sau vreo mumie?

Am vrut să spun ceva, dar el deja a închis ușa, lăsându-mă singur, așa că m-am așezat pe pat, privind la fecioara de fier și la dulapul ciudat ce erau lipite de peretele din stânga, doar la cinci pași de patul meu.

De ce privesc direct spre mine?

De parcă insomniile mele nu sunt suficiente, acum se presupune că ar trebui să dorm cu ciudățeniile astea? Mă întreb ce bolnav o fi trăit în camera asta.