Dacă curtea casei era una dezordonată, atunci interiorul putea fi considerat acceptabil. Vechiul proprietar o vânduse fără mobilă, dar avusese ideea de a revopsi toți pereții în alb pentru a-i oferi o notâ de prospețime casei și păstră parchetul vișinu din fiecare încăpere. Acest lucru o făcu pe micuța Francesca să zâmbească. Ea nu mai văzuse până acum casa, iar locul acesta nou părea numai bun să fie explorat de o copilă însetată de cunoaștere și de aventură așa cum era ea.

     După ce intră în casă, urmându-și tatăl și fiind urmărită la rândul ei de puiul de pisică – pe care se decise foarte repede să-l numească Saleté – micuța observă că sufrageria era plină de cutii de carton de diverse mărimi, pătrate sau dreptunghiulare, unele chiar circulare. Nu înțelegea ce caută toate acele cutii acolo așa cum nu cunoștea încă geometria în spatiu. Tatăl ei îi spusese că noua lor casă va fi goală nu plină cu orice or ascunde acele cutii, majoritatea fiind mai mari decât ea.

     — Tati, de ce sunt toate cutiile astea aici? Am crezut că nu va fi nimic în casă, întrebă copila pe al cărui chip se putea citi nedumerirea provocată de această situație încurcată pentru cineva de vârsta eu.

     — Casa este nemobilată, însă înainte să venim aici, am comandat mobliâ. Se pare că o parte din ea a ajuns înaintea noastră, Victor îi zâmbi la rândul său și o luă în brațe în așa fel încât mica lui comoară să poată vedea mai bine cutiile din carton ce umpleau atât începerea ce ar trebui să fie și va fi sufrageria, dar și holul cel nu atât de lung construit sub forma literei L sau, mai degrabă, a unui unghi drept format din două laturi de lungimi aproape egale.

      Francesca se uită în jur, iar ochișorii ei căprui, identici cu cei ai tatălui, se opriră asupra celei mai mari cutii din încăpere. De fapt, era cea mai mare cutie pe care o văzuse vreodată, nu că ar fi văzutprea multe cutii, excepție făcând cutiile cu jucării ale prietenilor ei din Toulouse sau cele de la fosta ei grădiniță. Nu știa ce ar putea fi în acel ambalaj din carton gros lipit cu scotchi, dar văzuse lucruri mult mai mari. Privea acea cutie, iar mintea ei cocea o mulțime de întrebări, însă una dintre ele era mult mai apăsătoare și reuși să fie rostită cu voce tare.

      — Crezi că acea cutie e la fel de mare ca sacul lui Moș Crăciun? Francesca își îndreaptă degetul arătător spre cutia cu pricina, iar Victor părea că își dorește să inspecteze mai amănunțit uriașul paralelipiped ce-i atrase atenția copilei, analizând în minte întrebarea fiicei sale.

      Bărbatul ajunse în dreptul cutiei și se uita atent la aceasta. Se putea spune că o inspectează la fel de atent precum un criminalist analizează locul unde a avut loc o crimă. Își duce degetul arătător al mâinii stângi sub bărbie și începu să se scarpine ca și cum ar cauta cel mai pertinent răspuns

       — Ceva îmi spune câ sacul moșului e mult mai mare de atât, concluzionâ bărbatul, prrivindu-și fiica care zâmbea în brațele lui protective. Altfel nu înțeleg unde ar putea încăpea suficient de multe cadouri cât pentru toți copii cuminți ca tine, mai adăugă blondul.

       Fetița chicoti gândindu-se că tatăl ei avea dreptate. La urma urmei sunt mulți copii cuminți în lume, iar câte o boacănă făcută ocazional nu poate fi suficient cât să îl determine pe bătrânelul blând cu barbă albă și costum roșu să treacă copiii pe lista celor care primesc cărbuni.

        Pe cutia în care părea că au loc cel puțin trei oameni cât Victor, era lipită o coală de dimensiuni A4 ce înfățișa imaginea unui pat. Și nu orice pat, ci unul de mijloc cu un șifonier imens și o vitrină ce părea destul de înaltă.

       — Cum poate să încapă un pat în acea cutie? Pare că este unul mare cu dulap, ajunse Francesca la această concluzie după ce mai privi încă o dată poza lipită pe cutie.

        — Va trebui să-l asamblez, la fel ca pe toate celelalte piese de mobilier de aici. Cei de la Ikea nu vând mobila deja asamblată, oftă zgomotos bărbatul, dar primi o îmbrățișare caldă din partea copilei.

      Știa că va dura ceva vreme până va termina de pregătit totul în casă, însă totul avea să merite atunci când în sfârșit va fi gata și vor avea o locuință mai frumoasă decât cea din vechiul lor oraș. O nouă etapă a vieții lor tocmai a început și s3 anunță a fi una plină cu diverse aventuri menite să facă legătura tată-fiică tot mai puternică.

       Trecuse deja aproape o săptămână de când Victor se mutase în noua casă din Paris, dar mobila încă îi punea bețe-n roate bărbatului. De șase zile reușise să pregătească doar camera Francescăi, bucătăria, baia de la parter și patul din dormitorul său. Mulți ar zice că s-a descurcat bine pentru un bărbat singur care are în grijă un copil de cinci ani, însă el nu era de aceiași părere. Ziua următoare avea să înceapă să lucreze ca ghid la Louvre, deci avea din ce în ce mai puțin timp cu fiecare minut ce trecea pe lângă el pe nesimțite.

      Pe lângă picioarele lui Victor se gudură micuțul motănel Saleté, despre care au descoperit – imediat ce i-au făcut o baie – că avea blănița albă. Până acum nimeni nu a zis că i-ar aparține. De fapt, a fost un vecin care a zis că pisica sa are pui, iar acela este unul dintre ei, dar în momentul în care a văzut că atât Francesca, cât și animăluțul s-au atașat unul de celălalt, a decis să i-l ofere copilei drept cadou de "bun venit în cartier", aducându-i încă un zâmbet micuței.

      Acum fetița se afla în noua ei cameră, încercând să găsească locul potrivit pentru fiecare dintre păpușile, animaluțele din pluș sau plastic, dar și pentru restul jucăriilor ei. Nu s-ar fi putut concentra cu Saleté care ar fi încercat să-i atragă atenția pentru a se juca cu el așa că motănelul a trebuit să rămână în grija lui Victor. Măcar adultul nu s-ar fi lăsat la fel de ușor distras cum ar fi făcut fiica sa. Sau poate nu.

       Nici bărbatul nu avea o misiune tocmai ușoară pentru că, la fel ca orice pisică din lume, Saleté era un zgârie-tot și nu puține i-au fost tentativele de a sfâșia instrucțiunile de asamblare a mobilei sau de a degusta câte un șurub, mâner al vreunui sertar sau chiar vreo ușă de dulap.

      — Dacă tu tot încerci să mănânci bucăți de mobilă e clar că îți este foame, spuse Victor luând felina în brațe și mângâindu-i căpșorul blănos.

       Se duse în bucătăria pe care în urmă cu o zi reușise să o termine de mobilat și căută bolul roșu pe care îl cumpărase special pentru pisoiaș, apoi umplu cu lapte, dar nu înainte de a-l lăsa pe micuț pe covorul cu model format din cercuri în aceleași nonculori, alb și negru, ca și mobila din încăpere. După ce îi așeză bolul cu lapte lui Saleté, Victor mai aruncă o privire prin bucătărie, asigurându-se că totul este la locul său și câ fiecare culoare se îmbină perfect cu celelalte. Faianța de un bege spre maro deschis, cu irizații ceva mai închise de maro, scotea în evidență întregul mobilier. Atât masa, cât și mobila de bucătărie erau colorate în contrastul celor două nonculori, alb și negru. Frigiderul decorat cu mulți magneți multicolori era cel ce aducea o pată de culoare – adică un adevărat curcubeu – în bucătărie.

       Victor privea frigiderul cu un zâmbet larg pe buze. De fiecare dată când se afla în fața acestuia admira opera de artă ce poartă semnătura Francescăi. Fetița a dictat, tăticul a executat. Fiecare magnet a fost așezat respectând exact "ordinele" celei mici.

      — Te mai holbezi mult la frigider, Victor? Nu e așa sexy cum crezi, chiar dacâ a reușit să atragă mulți magneți, tot soră-ta arată mai bine.

       Fiind prins în propriile gânduri, Victor nu a auzit ușa de la intrare, dar nici nu a tresărit în momentul în care a auzit o voce masculină în casa lui. În schimb, motănelul deja încerca să evadeze de cum l-a auzit pe "intrus". Victor îl aruncă bărbatului o privire ce parcă îi transmitea un "un ai auzit de sonerie?".

       Cel mai probabil așa și era. Dacă era vorba de casa unor rude sau a unor prieteni, bărbatul cu ochi bicromi – unul verde și unul albastru – păr blond-nisipiu, de lungime scurtă spre medie, cu cărare pe o parte și înalt "ca un munte", având aproape doi metri, nu folosea soneria și nici nu ciocănea. Rohan Belpois era genul de om care intra oriunde ca la el acasă. Însă asta nu-i mai deranja de multă vreme pe apropiații lui – printre care se numără și Victor – pentru că e o persoană de nădejde, pe care te poți baza  atunci când dai de greu, nu doar în clipele fericite.

      — La mulți ani, cumnatului meu preferat! i se adresă Rohan, prinzându-l pe Victor într-o îmbrățișare bărbătească.

       — Rohan, sunt singurul tău cumnat, îi răspunse Victor în timp ce accepta îmbrățișarea celui mai bun prieten, cel pe care dintotdeauna l-a consacrat parte din familia sa.

       — Astea sunt doar detalii, prietene.

       Ambii bărbați începură să râdă deodată, totul petrecându-se sub privirile unei femei și ale unei fetițe de aproape patru ani și jumătate. Femeia avea părul lung, trecut de umeri și blond exact ca al lui Victor, iar ochii ei ciocolatii emanau doar blândețe și fericire.

       Veronica Belpois era sora geamănă a lui Victor. Chiar dacă trecuse prin aceleași tragedii ca fratele ei, Nica – așa cum îi spuneau apropiații – reușea să-și mențină întotdeauna zâmbetul pe buze. Nu considera că dacă viața‐ți dă lămâi, faci limonadă, ci ii dai clementine.  Și pe bună-dreptate putea fi fericită. Avea un soț iubitor, care nu s-ar fi uitat după vreo altă femeie chiar dacă ele se uitau după el, o fetiță ce îi semăna perfect, cel puțin din punct de vedere fizic, căci micuța Alura părea că moștenește componentul lui Rohan, iar acum era din nou însărcinată, aflându-se abia în cea de-a șasea săptămână a sarcinii.

       — La mulți ani, Thor! îi ură blonda fratelui ei geamăn, înmânându-i un cadou frumos împachetat.

       — La mulți ani, Nica! Dar nu era nevoie să-mi luați cadou. Eu nu ți-am luat nimic.

       Veronica îi face semn să deschidă cadoul. Era un Rolex din platină, cu limbile din aur și curea din piele neagră naturală. Se vedea de la o poștă că ceasul costase o mică avere. Rohan era bine-cunoscut pentru cadourile opulente pe care le oferea numai celor la care ține cu adevărat.

       — Unchiule, unde este Fran? își interogă Alura unchiul știind că adulții vor începe discuții pe care ea le considera mai mult decât plictisitoare.