— Tati, mai avem mult de mers? întrebă micuța Francesca pentru a șaptea oară doar în ultima jumătate de oră.

      Fetița, în vârstă de doar șase anișori, era precum orice copilaș de vârsta ei, zglobie și lipsită de răbdare. Îi plăcea să stea cu tatăl ei, pe numele lui Victor Ramiet, și adora să călătorească alături de acesta, însă detesta drumurile cu mașina prin pădure sau prin zonele montane din cauza faptului că nu avea semnal la Internet, neputând să se uite la desene animate sau să se joace Hay Day.

      — Au trecut doar cinci minute de când m-ai întrebat ultima dată, îi răspunse bărbatul pe un ton blând ce arăta câtă iubire îi purta celei mici, singura familie care i-a mai rămas.

      Victor era un bărbat în vârstă de douăzeci și opt de ani, urmând să își serbeze cea de-a douăzeci și noua aniversare chiar la sfârșitul acelei săptămâni. Dar cine să mai petreacă atunci când aproape toată familia sa se află la doi metri sub pământ și este nevoit să-și crească de unul singur fiica?

      — Va mai dura până ajungem în Paris, Fran. De ce nu încerci să dormi puțin, dacă tot nu poți să te uiți la desene?

       Chiar dacă nu aveau o rulotă, bărbatul, nici măcar una de dimensiuni mici, Victor găsi - încă de când Francesca era foarte mică - un mod ca ea să se poată întinde pe bancheta din spate și să doarmă în timpul călătoriilor lungi. Îi improvizase un culcuș din perne și pături, astupând locul dintre bancheta din spate și scaunele din față cu câteva perne pufoase, totul fiind acoperit cu pături moi și catifelate, iar geamurile mașinii fiind și ele acoperite de pàturi subțiri, care să nu lase soarele să-i deranjeze somnul copilei.

       — Dar știi că nu îmi place să dorm ziua, se revoltă cea mică, bosumflându-se.

       Bărbatul zâmbi atunci când o văzu, în oglindă, pe fetița cu păr roșcat cum scote limba la el crezând că Victor nu o poate vedea.

     — Să știi că va mai dura până vom ajunge la noua noastră casă, fu argumentul ce o convinse pe Francesca să se întindă în culcușul improvizat de singurul adult cu care fetița se simțea cu adevărat in largul ei.. De altfel, nu mai scoate limba la mine. În primul rând, asta fac doar bebelușii, iar în al doilea rând, te pot vedea în oglindă.

       Francesca se opri, bosumflându-se, dar cum nu mai era chiar atât de mică încât să nu înțeleagă atunci când greșește, se resemnă.

      — Bine, tati, acceptă fetița arătând un zâmbet dulce, zâmbet pe care copila spera ca bărbatul să-l vadă în oglindă. Dar, te rog, îmi poți spune o poveste de când erai copil?

       Victor începu să-i povestească despre cum era orașul în care s-a născut și a copilărit. O perioadă dulce ca mierea petrecută într-un orășel micuț, care nu se compară cu marele Toulouse în care crescuse puștoaica cu păr ca focul.

       După încă trei ore de mers continuu, exceptând oprirea pe care au făcut-o la o benzinărie pentru că Francesca să meargă la baie, Victor parcă mașina în fața noii lor case. Locuința era situată într-un cartier la marginea Parisului.

       Nu era vorba despre vreun cartier mărginaș, plin cu oameni ce-și duc traiul la limita dintre viață și moarte, ba din contră era un cartier nu al celor bogați, dar al celor cu o stare financiară peste medie. Era un loc liniștit, ferit de aglomerația din restul capitalei hexagonului. Și chiar dacă la o primă vedere această liniște sugerează un loc populat mai mult de bătrâni ce-și doresc liniște în ultimii ani de viață, puteai fi surprins să vezi străzile pline de copii ce se joacă veseli, iar în curți, adulți ce mai ieri erau adolescenți, dar și oameni ceva mai în etate, dar cu podoaba capilară departe să fie atinsă de iarna vieții.

       Victor parcă mașina - un Porsche bleumarin primit în dar de la părinții săi atunci când împlinise douăzeci și trei de ani. Încă folosea acea mașină nu pentru că nu ar fi avut suficiente venituri cât să-și cumpere una nouă, ci pentru că la câteva luni distanță după ce primise în dar mașina, tatăl său suferise un accident vascular ce a condus la moartea acestuia. Nici mama lui Victor nu a mai trăit foarte mult după tragedie. Decesul soțului a fost cauza pentru care femeia - odată veselă și plină de viață - a intrat în depresie și s-a izolat de toți cei dragi până când a decis să-și pună capăt zilelor și s-a aruncat de la etajul șapte al clădirii unde lucra, murind pe loc.

      Bărbatul oftă, încercând să-și ia gândul de la prima tragedie ce-i lovise viața. Deschide portiera și coboară din mașină, mergând spre cea din spatele, cu scopul de a-și ajuta fiica să coboare.

        O privi, pe geamul mașinii, cum se freacă cu mânuțe la ochișori. Francesca abia ce se trezise din somn.

       "Eu măcar am crescut alături de ambii părinți", își spuse adultul în gând. "Regret atât de mult că fetița mea nu poate avea parte de iubirea mamei ei.", își zise cu tristețe, păstrând toate gândurile pentru sine.

       — Fran, am ajuns la noua noastră casă, spune bărbatul în timp ce-i deschide portiera fetiței. Hai să vezi, sunt sigur că-ți va plăcea mult aici.

       — Tati, de ce am plecat din Toulouse? întrebă copila pentru a mia oară și coborî din mașină. Îmi va fi dor de Caty, Jean-Luc și Pierre.

        Victor o privi trist. Știa că pentru copilă va fi mai greu să se acomodeze într-un loc nou, cu oameni pe care nu-i cunoaște, o școală nouă și colegi noi, însă el nu mai putea sta în locul în care și-a pierdut părinții și – ceva mai recent – soția.

       — Înțeleg că-ți va fi mai dificil la început pentru că și mie îmi va fi, dar suntem aici împreună și ne vom susține reciproc, iar spunându-i aceste cuvinte, Victor îi oferi o îmbrățișare caldă, plină de iubire, singurei ființe pentru care simte că trebuie să rămână în viață.

       Adevărul e că gândul de a-și pune capăt zilelor l-a vizitat și pe el, însă gândul că fiica sa ar fi rămas singură în lumea asta crudă a fost mai puternic decât atracția mirții. De fiecare dată când se simte deznădăjduit se gândește ce s-ar intampla cu micuța lui comoară - așa cum o alinta - dacă el nu ar mai fi și, știind câ el reprezintă singura șansă ca fetița să aibă parte de o copilărie frumoasă, își revine și încearcă să facă ce e mai bine pentru ea.

       Știe că nici Fabia – soția lui care a decedat în urmă cu aproape un an și jumătate – nu l-ar ierta dacă nu i-ar oferi ce e mai bun fiicei lor. Știe că femeia iubită este acum unul dintre îngerii Domnului și că-i veghează din ceruri, zâmbind la fiecare reușită a copilei și păzind-o de rele.

       Victor își luă fetița în brațe și închidie ușile vehiculului prin simpla apăsare a unui buton de pe chei. Fetița își încolăci brațele în jurul gâtului tatălui atunci când acesta scoase din buzunar cheia care deschuie poarta ca pe o ușă.

        Curtea din fața casei era una mare, dar iarba crescută cam mare și buruienile ce ieșeau printre pavelele roase de timp îi dădeau aspectul unei mini savane fără animale sălbatice sau baobabi. În stânga se află un nuc falnic și plin de frunze, iar de crengile acestuia stă agățat un leagăn improvizat dintr-un cauciuc uzat de trecerea timpului și care mai atârna doar într-o singură frânghie, dar și aceea era roasă probabil de un șoarece sau de mai mulți.

        — Ce a fost asta? se auzi strigatul fetiței drept în urechea tatălui atunci când ceva se mișcă prin iarba deasă.

       — Cred că a fost doar vântul, scumpo, i se adresă el lăsând-o jos pentru a-și freca urechea în care cea mică i-a țipat cu câteva secunde în urmă.

       — Îmi pare rău! Francesca afișă un zâmbet inocent și făcu ochii de cățeluș despre care știa că tatăl său nu îi poate refuza.

        Din jungla în miniatură pe care toate acele buruieni au format-o în curte un pui de pisică sări în brațele Francescăi. Micuța creatură nu părea să aibă mai mult de trei luni și începu să toarcâ în brațele fetiței.

       — Te rog, îl putem păstra? fetița continuă să afișeze acei ochii de cățeluș. Te rog frumos cu cireșică deasupra! E atât de adorabil și e singurel.

       Și într-adevăr chiar era adorabil. Avea ochii mari de culoare albastră, în nuanță cerului senin, lipsit de nori al unei zile toride de vară. Blănița, probabil albă, acum era acoperită cu fire verzi de iarbă și era mai mult cafenie din cauză că se tăvălise mult în praf. Vârfurile picioarelor din față erau negre și păreau că sunt încălțate cu botoșei, în timp ce picioarele din spate păreau că sunt încălțate cu cizme de aceiași nonculoare. În jurul ochilor părea că poartă ochelari deoarece blana forma două cercuri negre.

       — Dacă aflăm că nu are stăpân îl poți păstra, dacă are proprietar va trebui să-l inapoiem pentru că cineva ar putea fi trist că l-a pierdut.

        Fetița aprobâ ceea ce spuse tatăl ei. Nici ei nu i-ar fi plăcut să-și piardă animăluțul, însă spera din toată inima că-l va putea păstra, iar în mintea ei de copil mișunau deja fel de fel de variante de nume pisicești.