Viața înseamnă doar o clipire din ochi, nu un ocean de memorii. O țară plină de răutate, nu un sătuc mic și uitat de lume în care liniștea predomină peste tot.

            Nu e ușor să-ți privești viața trăită de altcineva, destinul tău fiind în mâinile oricui altcuiva decât într-ale tale. Nu, căci acest lucru nu face decât să creeze și mai multe repulsie în interiorul tău și începi să vrei din ce în ce mai mult, dar s-obții mereu tot ce se poate din mai puțin.

            O noapte în tăcere și un nou început încărcat de nedumeriri. Asta a însemnat momentul luării unei decizii care ne-a separat pe toți trei. Ea și-a ales drumul uitând complet de responsabilitățile unei surori. Eu am hotărât să n-o las să mă mai rănească. Iar tata a hotărât să mă pedepseacă tot pe mine.

De ce să fiu eu întotdeauna cea care suferă?!

            Tresar panicată, simțindu-mi inima aproape de gât în timp ce pulsează ca o nebună sângele prin artere și-mi deschid ochii. Se pare că aceste șocuri încă nu s-au încheiat și poate, n-o să scap niciodată de ele. Dar mă ridic totuși în capul oaselor, amintindu-mi cine sunt și fixez ușa albă care mă desparte de restul holului, rememorând locul în care mă aflu.

            Trecutul este în trecut și nu mai poate fi adus înapoi. Și dac-ar trebui să schimb ceva, atunci o să încep cu mine. Trebuie și pot s-o fac, mi-am zis și mi-am coborât ușor picioarele subțiri ca ale unei crengi la marginea patului, zâmbind. Oare ea își mai amintește această comparație? mă-ntreb, apoi îmi dau două palme mintal spre a reveni în prezent.

            În mod sigur nu, conștientizez ca pentru mine și-ncep să-mi adun hainele de pe scaunul din dreapta, de lângă fereastră. Fără să spun un cuvânt, încep să trag pantalonii strâmți ce-mi modelează picioarele la perfecție și-mi arunc o ultimă privire spre patul din care m-am trezit atât de buimacă, observând același trup sculptat parcă de Michelangelo cum stă întins pe burtă, îmbrățișând pernele moi și catifelate.

            Zâmbesc amintindu-mi cum a început și s-a terminat seara mea, apoi îmbrac paltonul roșu care-mi atinge genunchii și-mi prind un elatsic în părul roșu precum iadul, ce-mi atinge în note subtile umerii. Apoi o zbughesc spre ieșire. Nu vreau să mă vadă, sau să-și imagineze mai mult decât i-am arătat seara trecută. Căci eu nu sunt nici o sentimentalistă convinsă și nici atât de naivă cât să mai am încredere în oameni.

Ea a reușit să mă schimbe în... asta!

        — S-a întâmplat ceva? aud ca prin fundal vocea cuiva străin, total absorbită fiind de amintirile ce-mi traversează mintea și mă opresc cu mâna pe clanță.

            Milioane de întrebări îmi traversează conștiința pe care am reușit s-o adorm cumva cu foarte mult efort, însă nu schițez totuși nici o mișcare. N-o să mă las învinsă de frici, gânduri, ori sentimente chiar acum. Nu. Sunt mult mai puternică decât atât. Și dacă vreau să câștig acest război, atunci trebuie să mă mențin pe linia de plutire.

            Astfel că, deși nu plănuisem inițial această întâlnire, sau chiar și „vânzarea" unei nopți fierbinți cuiva necunoscut, totuși iată că am făcut-o. Nu știu cine e tipul din patul meu, dar știu că el n-o să mă împiedice în planul meu de răzbunare. Pe cei ce l-au ucis. Pe cea care m-a ucis.

        — Unde pleci atât de devreme? spune iarăși, dar eu tac.

            Și nu înțeleg. De ce nu pricepe din tăcerea mea că nu am chef de vorbă, socializare, ori oferit explicații? Și cu atât mai mult, lui. Un străin în patul meu, sosit acolo pur și simplu din întâmplare. Eu vânez deja pe cineva, iar el nu e decât o victimă a circumstanțelor. Ca și mine, de altfel. Astfel că, înghit în sec și-mi simt inima făcându-se atât de mică încât aș putea-o rătăci oriunde prin pieptul meu. Dar, mă răsucesc totuși pe călcâie pentru a-l putea privi pentru o ultimă oară.

            Și-atunci îl văd ceva mai bine, recunosc. Trăsăturile sale perfecte îmi motivează alegerea din noaptea precedentă, iar privirea caldă precum o cafea perfectă, dimineața, mă forțează să mă-njur singură. Nu știu cum am ademenit în camera mea, patul meu un asemenea Adonis. Dar știu că nu e vina lui și c-ar trebui să mă opresc. N-o să-l rănesc pentru păcatele altora, așa cum am pățit eu. Nu pe el.

        — Merg să-mi iau o cafea, aleg în schimb să-l mint cu nerușinare, doar pentru a scăpa cumva de acest interogatoriu tâmpit. Vrei și tu? întreb la final, înjurându-mă singură pentru prostia rostită și-atunci îl văd zâmbind.

            Două gropițe drăgălașe apar cu rapiditate pe acea fățucă drăgălașă, acoperită de-o urmă de barbă proaspăt rasă, ochii ca noaptea fiind încadrați perfect de două sprâncene groase, aliniate suficient de sexi cât să mă facă să renunț. Cât să facă pe oricine a renunța la orice, doar pentru a-l privi.

            Îmi dau iarăși două palme mintal pentru a alunga gândurile neortodoxe ce-mi traversează fiecare colțișor al conștiinței mele nebune și-l observ cum își așează brațul musculos sub capul alungit și-mbrăcat într-un păr negru, ca o noapte perfectă.

        — Credeam c-o s-o aduci aici, spune pe un ton jucăuș, veselia lui forțându-mă să-mi doresc a redeveni cine eram și să-mi bag picioarele în ea de decizie răzbunativă.

           Ce să fac? La dracu, de ce e așa de greu să alegi ceva pe cont propriu? Credeam că am trecut deja peste această fază a vieții mele!

            Dar n-o să cedez. Eu nu sunt Sky și nici tata. Sunt mult mai determinată să lupt și câștig acest război, indiferent peste cine va trebui să trec pentru aceasta. Iar doi ochi frumoși, două gropițe minunate, două buze pline și ademenitoare, precum și-un zâmbet adorabil nu mă vor opri niciodată din ceea ce-mi propun.

        — Desigur! exclam grăbită și părăsesc repejor camera de hotel, respirând ca după maraton.

            Am devenit o mincinoasă, din vina ta, soartă. M-am transformat într-un monstru asemănător, poate, celor care l-au ucis. Și pentru asta n-o să te iert vreodată. Apoi, ducându-mi mâna la piept pentru a liniști cumva bătăile unei inimi nebune, am început să simt din nou. Vina pulsează conștiința către treptele recunoașterii păcatului făcut, iar furia gândului că am cedat pentru o secundă, mă forțează să-mi simt picioarele dezlipindu-se de pardoseală în timp ce se îndreaptă către ascensor.

            Interiorul meu e precum o câmpie de ură, furie, frici și lupte aprige în care n-o să renunț vreodată. Asta pe când exteriorul încearcă să nu schițeze nici cel mai mic gest cu privire la cele întâmplate după masca pusă pentru supraviețuire. Căci da, recunosc. Acum nu trăiesc, ci supraviețuiesc unui tsunami continuu. Și brusc, mă trezesc în interiorul liftului. Când am ajuns aici? Nu știu. Ce fac aici, încă? Habar nu am. Cert e că trebuie să ies de-aici, înainte să fiu văzută și recunoscută de cineva.

            Închid ușile și-apăs repede butonul ce mă conduce la parter, apoi îmi lipesc spatele de peretele alb al acestuia. Respir sacadat, simțindu-mi inima pulsând iarăși sângele prin artere la aceleași cote de dimineață și știu. Acest blestem mă va urma pretutindeni, oricând și oricum. N-o să scap niciodată de aceste frici care sau născut în mine.

*Perspectiva lui Liv*