Nu mi-am urmat niciodată instinctul libertății, alegând întotdeauna să fac ceea ce vor alții în detrimentul a ceea ce îmi doresc eu. Astfel, deși am călătorit cam peste tot în lume, totuși iată că niciodată nu am reușit să fiu eu, cea originală. 

          Dar acum, gata. S-a terminat cu minciuna. Frustrările. Lipsa autorității asupra propriului eu. Și deciziile luate de alții. Acum, în această secundă se va naște o altă Sienna și nimeni nu are de-a face cu asta. Mi-am spus și-am agățat mânerul troiller ului, începând să-l trag după mine prin întunericul rece al nopții de aprilie. Voi ajunge acasă indiferent de ce va trebui să fac pentru asta și nimeni și nimic nu mă va putea opri. Apoi, cu pași mari și siguri am pășit în afara clădirii în care practic am crescut și m-am dezvoltat ca om. Ca femeie.

         Târând troiller ul mare și greu după mine, n-am reușit decât să mă gândesc la vestea primită din Ohio. Cea în care tata s-a stins și nu e nimeni care să se îngrijească de ultimele funeralii. Așa că în ciuda faptului că m-a alungat fără milă, am decis s-o fac eu. Știu că timpul ne omoară pe toți, actoria nu se învață din cărți, ci din exercițiu. Însă, nici să fii un super-erou, o super-eroină, mai precis, nu e atât de ușor. Și ca să lucrezi sub acoeprire în Regim de Urgență a Poliției SUA, e o muncă cu atât mai dificilă decât orice. Am ajuns în IPJ California cu muncă multă, sacrificii imense și suferință enormă. Așa că nimeni nu-mi poate reproșa nimic, deoarece nimeni nu mi-a dat ceva vreodată. Tot ceea ce am, mi-am luat singură. Pentru cea care am devenit, am muncit mai mult decât nimeni. Și pentru asta nu e decât o singură persoană de felicitat. Eu însămi.

        Cu amintirea a cine sunt, voi păși în viață cu mai mult curaj. Și cu gândul că cei care și-au propus lichidarea adevărului, au reușit doar să mă transforme într-o nemiloasă și voi reuși în tot ceea ce-mi propun. Astfel, îi dau naibii pe toți cei ce mi-au spus că nu pot, nu sunt capabilă și nu voi reuși nicicând.

          Le voi arăta tuturor cine e de fapt Sky McGarfield!

          Aglomerația aeroportului îți taie respirația, dar continui să pășesc către porțile deschise ale zborului meu. Mă lovesc de vreo câțiva inși care trag cu nesaț din țigările pe care le posedă demonic, aproape și-mi rotesc ochii la simpla amintire cu mine insistându-le alor mei să renunțe la fumat. Ceea ce nu face decât să mă provoace a zâmbi la gândul că probabil nici măcar acum, dup-atâta timp, n-au făcut-o.

          Urcarea în avion poate fi o experiență destul de tensionată, atât pentru începători, cât și pentru experimentații ca mine. Îi prezint așadar agentului de îmbarcare boarding pass-ul, pe care îl scanează și mi-l înmânează urându-mi „zbor plăcut" , apoi îmi îndrept pașii direct către culoarul uriaș ce mă va conduce spre uriașa navă albă care are să mă conducă acasă.

      — Pregătită de-un zbor intens, Sky? mă-ntreabă una dintre stewardesse, prietenă bună cu mine și veche cunoștință, așa că-i zâmbesc în timp ce urc în aeronavă.

      — Ca-ntotdeauna! îi spun, în timp ce ea îmi indică locul pe unde s-o iau pentru a ajunge mai rapid la scaunul meu.

           Mă așez având grijă să leg centura în jurul taliei, apoi îmi las capul pe spătar și-mi închid ochii. Acum, zborul spre casă e doar o mică altă călătorie, doar că e c-un scop personal. Gândurile mi se amestecă precum într-un carusel, milioane de emoții ciudate cuprinzându-mă din toate părțile. Și deși trebuie să recunosc că mă simt bine mergând înapoi acasă, totuși simt că e și ceva ciudat în faptul că Liv nu mi-a spus nimic legat de dispariția tatei.

           Nu știu exact cât timp a trecut de când m-am așezat, ori dacă suntem deja în aer sau nu, dar cert e că glasul unui bebeluș reușește destul de rapid să mă trezească. Și eu care nici măcar nu-mi dădusem seama că am adormit, gândesc în sinea mea, iar când îmi deschid ochii văd pe scaunul negru, plușat din față o mămică de vârstă apropiată cum se chinuie în încercarea de a-și liniști pruncul.

          Nu știu când am început să iubesc copiii dar cert e că o fac. Îl privesc pe micul îngeraș agitat care deja a atras toate privirile asupra lui și mămicii sale, ochii mei fixându-l în mod continuu. Căpșorul acoperit de un fes albastru, simplu cu mașinile îl face atât de adorabil, iar faptul că e zgâlțâit la fiece zece secunde, mă face să-mi doresc a-i sări în ajutor fetei ce nu pare a avea sorți de izbândă.

     — Pot?! o-ntreb pe mămica al cărei chip este deja traversat de suroi ale transpirației și care mă privește rapid, parcă respirând ușurată.

      — Îmi cer iertare, am încercat toate modalitățile să-l fac să tacă. Nu știu ce are! exclamă ea, agitată, făcându-mă să zâmbesc.

      — Poate trebuie schimbat? întreb confuză, ochii ei mutându-se iarăși către mine, arătându-mi căldura emanată de culoarea lor cafenie perfectă.

      — Nu. Am făcut-o chiar acum câteva momente, chiar nu știu ce a pățit așa de-odată. Gata, iubire! spune din nou, mișcându-l continuu,

           O privesc nedumerită cum se agită în mod constant, nimeni din cei ce se uită către noi neavând nici măcar intenția de a-i oferi ajutorul. Astfel că, deși nu a face pe bona este job ul meu, mă văd rapid nevoită să iau o decizie.

       — Poate trebuie hrănit? întreb iarăși, privind-o cum ridică rapid o sprânceană, fără să-mi mute privirea de pe îngerașul din mâinile ei.

       — Nu vreau să arate ca un balon! spune tânăra mămică, iar eu râd amuzată.

            Și deși răspunsul ei îmi amintește de Liv, totuși îmi alung rapid amintirile copilăriei din minte și-mi întind mâinile spre ea, curajoasă. Nu știu exact ce trebuie să fac, dar știu că vreau s-o ajut. Trebuie s-o fac, dacă adunătura asta de oameni nu intenționează.

        — În acest caz, dă-l încoace. O să încerc ceva, zic preluându-l pe micul agitat din brațele mămicii sale.

             Și deși plânge tot și nu pare a se calma prea curând, totuși de îndată ce îl răsucesc cu fața spre mine și-i întâlnesc ochii marini, ce par a se limpezi încet, încet de lacrimile acide ce-i brăzdară până acum; un zâmbet uriaș îmi acaparează fața, iar el tace. Surprinzător, sau nu, dar am reușit să-l fac să tacă. 

            Aproape că îmi vine să mă aplaud!

              Privindu-l în ochi, îmi amintesc momentele în care Liv era agitată, iar tata nu mai știa ce să facă cu ea. Așa că mi-o plasa mie pe „mica agitată", doar-doar va reuși să plece la vânătoare să ne aducă o carne bună pe masă pentru a ne sătura. Și deși eram două copile, îmi amintesc cum îmi băgam capul prin gratiile strâmte ale căruțului în care o așeza și-ncepeam să strig după ajutor, doar ca să-i distrag atenția.

              Dar aici și acum, unde-o să găsesc eu niște gratii? mă-ntreb și-mi amintesc de îndată că am degetele lungi și că astfel mă pot ascunde el. Ceea ce și încep să fac. Îmi pozționez mâna dreaptă în față, împiedicându-l să mă vadă și deja îi pot vedea curiozitatea împingându-l să mă privească din ce în ce mai atent. 

          — Ești un înger! o aud pe mămică spunând, dar eu continui să mă joc cu copilul.

          — Știu, spun fericită în timp ce deja am reușit să-l fac să râdă. 

          — Dacă nu te deranjează, îmi spui cine ești și cum ai făcut-o? zice ea din nou, așa că îmi mut privirea spre ea pentru o clipă.

               Doar că amintindu-mi cine sunt și regulile ce mă păstrează astfel, aleg rapid să nu-i dezvălui identitatea mea. Poate fac bine, poate nu. Nu știu. Dar cert e că asta am făcut și-o să fac mereu, dacă vreau să reușesc în viață. E unica șansă ce m-a adus aici și singura cale pe care o cunosc.

          — Sunt Cerul pe care-l privești pe fereastră și-am reușit doar datorită amintirilor, îi spun zâmbind, continuând să mă joc cu copilul.

                 Sper să înțeleagă că nu am voie să îi spun nimic!

               — Un Cer foarte frumos și-nțelegător! îmi spune ea, iar eu o privesc zâmbind, ușurată că nu a insistat cu asta.

               — Mulțumesc? zic încercând să știu cum să aleg cuvintele pentru a mă adresa ei.

              — Nikkie, spune ea întinzându-și mâna albă către mine. Nicholle Portman, mai exact, reia să vorbească așa că îi agăț mâna folosind-o pe a mea, cea dreaptă, îmbrățișându-i copilul ce pare a se simți foarte bine la pieptul meu.

               — Sienna și atât! îi spun, alegând să-mi mențin identitatea de polițist ascunsă.

                    Ea îmi agață veselă mâna, continuând să-mi zânbească. Iar acest lucru nu face decât să mă bucure enorm. Căci astfel, descopăr că oamenii buni încă există.

              — Încântată, „Sienna și-atât"! spune ea, apoi zâmbim amândouă.

                   Continuăm să vorbim, să ne jucăm împreună cu copilașul, sperând astfel atât la vreme bună cât și la un zbor cât mai liniștit și aducător de bucurie. Mai ales că îngerașul ce călătorește din brațele mele într-ale mămicii sale, chiar pare a fi distras de la ideea zborului și a orice altceva l-ar fi putut speria.

*Perspectiva lui Sky*