Soarele roșiatic coborâse demult sub linia orizontului, lăsând în urma sa astrul nopții cu suratele-i palide ca să lumineze cerul tulbure. În camera de sus, lumina lunii pătrundea atât de slab prin singura fereastră existentă, încât Debora fusese nevoită să aprindă lampa de studiu a fratelui ei.

     Așezată pe o pătură veche din lână, fata mângâie cu degete tremurânde papirusul uzat pe care îl luase de pe masa de după ușă. Știa că era unul dintre cele pe care Filip le citise de curând. Ceea ce nu știa era de ce ea îl alesese tocmai pe acesta, dintre toate, dar se gândi că poate aspectul fusese cel care îi atrăsese cel mai mult atenția. Dintotdeauna îi plăcuseră lucrurile vechi, care aveau un aspect mai deosebit, prin comparație cu cele recent realizate. Ori sulul respectiv părea a fi versiunea originală a unui manuscris foarte important - iar ea se întreba cum reușise fratele ei să pună mâna pe un document atât de valoros, care trebuia deci aibă cel puțin câteva sute de ani.

     Nu obişnuia să umble cu ce nu îi aparţinea, dar se gândi că, atâta timp cât va fi atentă, Filip nu se va supăra. Așa că deschise papirusul la întâmplare și, apropiindu-se de lampă pentru a vedea mai bine, citi cu un tremur ușor în glas:

     – „ ...atunci voi face Casei acesteia ca lui Silo și voi face din cetatea aceasta o pricină de blestem pentru toate neamurile pământului.” ¹

     Fata se opri și medită o vreme la cuvintele profeției. Cunoștea prea bine povestea bătrânului Eli, la a cărui familie făcea referire textul respectiv. Preotul, deși fusese avertizat de către Dumnezeu, și deși cuvântul profetic îi fusese confirmat prin gura micului Samuel - fiul Anei și al lui Elcana din Ramataim-Țofim care fusese dus la Templu pentru slujba Domnului - nu se căise deplin de răul săvârșit, nu se îndreptase și nici pe fiii săi nu-i mustrase pentru abaterile necontenite de la Legea Domnului. Și atunci, ca o pedeapsă de drept, atât Hofni, cât și Fineas, cei doi fii ai lui Eli, muriseră, după cuvântul Domnului, în aceeași zi, în războiul cu Filistenii. Aflând vestea cea tragică, bătrânul preot murise și el, iar soția lui Fineas născuse prematur un băiețel pe care îl numise I-Cabod – nume cu o semnificație atât de tristă! –, după care părăsise și ea lumea celor vii, lăsând în urmă un nou născut lipsit de orice apărare... ²

     Era o întâmplare tragică din istoria poporului evreu, ori dacă Dumnezeu îi avertizase cu privire la felul lor de trai făcând referire la aceasta, viitorul nu părea deloc unul mai bun pentru ei, mai ales judecând după modul în care se desfășurau lucrurile în prezent.

     Teama şi nesiguranţa începuseră din nou să pună stăpânire peste ea, însă Debora nu renunță, ci, apucând un alt papirus, își aruncă privirile peste rândurile scrierii, până dădu de un paragraf care îi atrase atenția.

     – „Sionul va fi arat ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre, iar muntele Casei Domnului...” ³

     Degetele îi tremurau vizibil de acum, iar sulul părea să îi ardă pielea, așa că aproape îl trânti pe podeaua din lemn. Simți un nod în stomac, iar vorbele lui Filip îi răsunară în urechi – „Trăim vremurile de pe urmă, Debora. Urmărește numai, și ai să vezi!”

     – Un morman de pietre...

     Iar ca răspuns la cuvintele ei, un bubuit puternic se auzi din depărtare. Fata închise ochii, de parcă ar fi putut astfel să diminueze intensitatea zgomotului produs de căderea proiectilului roman, însă disperarea din strigătele îngrozite ale iudeilor nu făcu decât să amplifice teroarea care începea să pună din nou stăpânire pe ea. Își acoperi fața cu palmele, ascunzându-se parcă de realitatea crudă și de imaginile care îi tulburaseră somnul în noaptea anterioară.

     – Dumnezeule, de ce? De ce!? șopti înăbușit.

     – Pentru că „plata păcatului este moartea”. Şi pentru că nelegiuirea trebuie pedepsită. Am fost avertizați, dar nu a luat nimeni seama la ce ni s-a spus, iar ce ni se întâmplă acum nu e cu nimic mai mult decât ceea ce merităm.

     Debora tresări speriată. Nu îl auzise pe Filip intrând, iar vocea lui sobră, în combinație cu reprezentările odioase care îi răscoleau mintea obosită, îi păruse cu totul străină inițial.

     – Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii, rosti acesta apucând un alt papirus de pe masă și se așeză lângă ea, privind meditativ lampa care lumina difuz încăperea. Debora negă scurt în semn că e în regulă.

     – Rut?

     – A adormit. Mai greu, dar a adormit, răspunse el obosit, jucându-se absent cu sulul pe care-l avea în mână.

     Fata încuviință tacit și apoi privi o vreme chipul îngândurat al fratelui ei, întrebându-se ce îl frământă. Nu îi stătea în fire să se îngrijoreze, dar când o făcea, avea motive serioase, așa că își strânse genunchii la piept și rosti slab, lăsându-și capul ușor într-o parte:

     – Filip?

     Tânărul își întoarse chipul înspre ea, însă privirea și-o lasă ațintită la flacăra micuță care devora uleiul din candelă.

     – Te frământă ceva.

     Nu era o întrebare, așa cum plănuise, dar era mulțumită că, oricum, fratele ei părea dispus să discute cu ea despre problema care îl necăjea. Nu știa în ce măsură l-ar fi putut ajuta – ea nu era Rebeca, nu era sora cea mai mare care trecuse prin atâtea încât să poată da, la rândul ei, sfaturi. Dar spera ca măcar faptul de a avea cu cine să-și împărtășească frământările să îi fie de vreun folos. Simțea nevoia să se facă utilă, altfel gândurile negre ar fi acaparat-o în totalitate.

     – Mă întreb, spuse Filip domol, privind în continuare lumina jucăușă din candelă, dacă s-a întâmplat ceva cu Rebeca. Sau de ce nu s-a întors încă. A trecut demult miezul nopții... iar întârzierea ei mă îngrijorează, într-adevăr.

     Nu era tot adevărul, dar cât din grijile sale puteau fi împărtăşite cu o fată de paisprezece ani? Nu putea pune o asemenea povară pe umerii ei. Avea și așa destule temeri și griji pe cap, pentru vârsta ei – dovada, coșmarurile necontenite care abia îi mai permiteau să se odihnească cât de cât. Nu că nu ar fi fost capabilă să interpreteze obiectiv ce i-ar fi spus, dar simpla cunoaștere a blestemului ar fi făcut-o și mai sensibilă și mai temătoare cu privire la ce se întâmpla aievea. Ori asta era de departe ceva ce nu ar fi vrut să provoace.

     Dar chiar și așa, cuvintele pe care le citise cu puțină vreme în urmă nu îi dădeau nicidecum pace. Deschise încet papirusul pe care-l avea încă în mână și se apropie de lampă, apoi reciti în gând slovele tăioase ale blestemului:

     „Dacă nu vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă nu vei păzi și nu vei împlini toate legile Lui, iată blestemele care vor veni peste tine și de care vei avea parte:
     Domnul va trimite împotriva ta blestemul, tulburarea și amenințarea... până vei fi nimicit, până vei pieri din pricina răutății faptelor tale.
     Cerul de deasupra capului tău va fi de aramă, iar pământul sub tine va fi de fier.
Domnul va trimite țării tale, în loc de ploaie, praf și pulbere, care vor cădea din cer peste tine până vei fi nimicit.
     Domnul de va face să fii bătut de vrăjmașii tăi; pe un drum vei ieși împotriva lor, dar pe șapte drumuri vei fugi dinaintea lor; și vei fi o groază pentru toate împărățiile pământului.
     Domnul te va lovi cu nebunie, cu orbire, cu rătăcire a minții și în toate zilele vei fi apăsat, prădat și am va fi nimeni care să-ți vină în ajutor.
     Vei avea o logodnică, dar..." ⁴

     Filip închise ochii, rugându-se ca, dintre toate, măcar această din urmă parte a blestemului să nu se împlinească. Nici nu voia să își închipuie ce i-ar fi putut face un roman surorii sale, în cazul în care... Își scutură brusc capul, pentru a scăpa de imaginile oribile care-și făcuseră loc în mintea sa.

     Fără să intenționeze, fata își îmbrățișă mai strâns genunchii. Nu înțelegea ce anume provocase această reacție a fratelui ei, însă își imagină că are o oarecare legătură cu Rebeca. Și totuși, părea să fie altceva. Poate... avea legătură cu manuscrisul din care tocmai citise? Decise însă că e mai înțelept să nu insiste. Dacă Filip atâta considerase că e de ajuns să cunoască, ea trebuia să înțeleagă și să nu mai pună întrebări suplimentare.

     – Probabil a intervenit ceva, rosti într-un final făcând din nou referire la sora ei, în încercarea de a alunga îngrijorarea de pe chipul lui, chiar dacă, în sinea ei, nici măcar ea nu era prea convinsă de propriile-i cuvinte.

     – Mă gândesc și eu, dar... am auzit vorbe cum că romanii au pătruns și mai adânc în oraș. Ba chiar că unii dintre ei au coborât și în partea de sud, adăugă mai mult pentru sine şi oftă adânc, regretându-și scăparea.

     Debora se cutremură. Dacă inamicii coborâseră într-adevăr și în Cetatea de Jos, situația evreilor era mult mai deplorabilă decât părea.

     – O, Doamne, murmură ea abia perceptibil. Dar asta înseamnă că... au trecut de Templu?

     Dar cum? se întrebă nedumerită. Armata Sfântă era suficient de competentă pentru a apăra Sinagoga și intrarea în Orașul de Jos, asta știa cu siguranță, şi totuși iată că bariera fusese trecută. Teama o acapară din nou, de această dată cu și mai multă intensitate, așa că își lăsă capul pe genunchi și începu să plângă încet.

     Filip oftă din nou și își sprijini fruntea cu o mână, apoi își ridică brusc privirea întorcându-se înspre ușă. Auzise un zgomot dinspre intrarea principală, sau fusese doar o impresie?

     – Așteaptă aici! îi ordonă surorii sale, un firicel de speranță și unul de teamă totodată făcându-și loc în inima sa. Putea fi Rebeca, sau Așer, dar în același timp puteau fi soldați din armata inamică, iar la acest gând se înfioră. El ar fi fost ucis – dar asta conta prea puțin acum. Ce s-ar fi întâmplat însă cu surorile lui? Erau doar niște copile, în fond, dar romanii erau câini; nici că le-ar fi păsat! Să nu cobori decât dacă te chem eu, m-ai înțeles? Fata își trase nasul și încuviință printr-o înclinare scurtă a capului, încordarea și neînțelegerea putându-i-se lesne citi pe chip.

     Tânărul se ridică grăbit și părăsi încăperea, papirusul alunecând pe podeaua din lemn, aproape de candelă. Coborî cele câteva trepte în mai puțin de zece secunde și se apropie de ușa principală încercând să facă cât mai puțin zgomot. Se auzea, într-adevăr, o ușoară bătaie din exterior. Trase încet zăvorul și o întredeschise puţin, doar atât cât să vadă cine este și ce dorește la o oră atât de târzie. Iar ceea ce văzu îl lăsă mut de uimire. Nu înțelegea nici el exact ce sentimente îl încercau, însă cert era că, sub nicio formă, nu s-ar fi așteptat ca cea din fața lui să mai calce vreodată pragul casei.

     Un ghemotoc înfășat îi fu așezat în brațe, în timp ce el făcu un pas îndărăt pentru a-i face loc mamei sale. Miriam intră grăbită și încuie la loc ușa în urma ei, apoi se sprijini de ea cu toată greutatea şi expiră adânc.

     – Mamă... ce e cu...

     – Șșș! Încet. Doarme acum.

     – Bine, dar asta nu înseamnă că nu îmi poţi spune despre ce este vorba, protestă el, reducând tonul.

     Miriam se îndepărtă uşor de langă uşă şi se aşeză extenuată pe un scăunel din încăprerea ce servea drept bucătărie. Își sprijini coatele pe genunchi, își acoperi fața cu palmele și stătu așa o vreme. Reușise. Scăpase. Ajunsese acasă, așa cum îi promisese soțului ei. Dar acum? Ce să facă? Cum să-i spună fiului ei de moartea lui Beniamin, al cărui fiu dormea momentan, ignorând realitatea tragică în care se aflau? Cum să-i spună de Iosua?! Ar fi fost mai bine să... Dar nu, Filip era suficient de matur ca să înţeleagă. Știa că va înţelege! Oricât ar fi vrut, nu îl mai putea considera un copil. Trecuse demult de acea perioadă. Şi, chiar dacă o durea inima că trebuia să pună asupra lui atâtea griji, în absenţa lui Iosua – indiferent că era vorba de o absenţă pe o perioadă determinată sau nu –, cineva trebuia să preia rolul de conducător al familiei. Ori el fiind singurul băiat al familiei, era de la sine înţeles că rolul acesta îi revenea de fiecare dată când doctorul era nevoit să lipsească o vreme de acasă; doar că... ea sperase din tot sufletul ca momentul acesta – când Filip va deveni singurul cap al familiei în viaţă – să întârzie cât mai mult. Oftă adânc şi, pentru prima oară de când se întorsese, privi în ochii fiului ei.

     – Filip, micuţul din braţele tale e... fiul Martei şi al lui Beniamin.

     Nu înţelegea. Ce căuta fiul lor altundeva decât în braţele părinţilor săi? Doar dacă...

     – Mamă, ce s-a întâmplat cu ei? Și de ce l-ai adus aici pe Ionatan?

     – Beniamin a fost rănit mortal încă din primul atac roman, iar Marta e prea bolnavă ca să mai poată avea grijă de un copil.

     Filip înghiţi în sec. Alături de Așer, Beniamin era cel mai bun prieten al său. Nu putea să moară aşa! Nu-şi putea lăsa soţia şi copilaşul de numai câteva luni să se descurce pe cont propriu. Nu în condiţiile actuale! Mai ales că, din vorbele mamei sale, înțelegea că soția lui se afla în stare critică de boală – altfel nu își putea explica ușurința cu care acceptase despărțirea de fiul ei.

     – L-aţi văzut? întrebă, dorindu-şi să simtă o cât de mică ezitare în vocea mamei sale. Însă răspunsul ferm îi anihilă orice urmă de speranţă.

     – Tatăl tău a făcut tot posibilul să-l salveze, dar...

     Tatăl său! Cum de nu îi venise în minte să întrebe de el până atunci?!

     – El... a rămas să îngrijească de răniţi, nu-i aşa?

     Miriam zâmbi amar, iar o lacrimă cristalină se i se ivi în colţul ochiului. O şterse însă rapid cu mâneca hainei prăfuite şi, încercând să-şi stăpânească tremurul vocii, răspunse înecat:

     – Da. A rămas printre ei.

     – Înţeleg, spuse Filip, însă pe moment nu pricepu adevăratul sens al afirmaţiei. Și cu Marta cum rămâne? Nu o putem abandona și noi. Știi prea bine că nu are la cine altcineva să apeleze acum.

     Miriam medită puțin la vorbele lui. Știa că are dreptate. Părinții fetei nu locuiau în oraș, iar acum, din cauza războiului, nu exista nicio posibilitate de a lua cumva legătura cu aceştia. Cât despre părinții lui Beniamin... ei bine, ei niciodată nu o agreaseră prea tare, dar, mai ales de când acceptase credința că Isus Nazarineanul era Mesia cel așteptat de evrei, o considerau singura vinovată de schimbarea radicală a convingerilor fiului lor, așa că la ei nu avea nicio speranță de ajutor. Fanatici orbi și îngâmfați! gândi ea revoltată. Cum pot rămâne atât de insensibili la nevoia celei pentru care fiul lor ar fi fost gata să facă orice – chiar şi să-şi dea viaţa pentru a o slava?!

     – Dar i-am promis tatălui tău că mă voi întoarce la voi, rosti; nu pot să-mi încalc cuvântul dat. Nu pot să nu-i respect ultima dorință, adăugă pentru sine, abia ținându-și în frâu lacrimile care îi înțepau ochii.

     – Dar nu e nevoie să pleci tu; o aducem pe ea aici, spuse Filip serios.

     Trebuia să facă ceva! Ori dacă pentru Beniamin nu mai putea face nimic, acest lucru nu era valabil și în ce îi privea pe soția și pe copilul său. Miriam îl privi nehotărâtă.

     – Nu știu. Nu cred că e cel mai potrivit...

    – Și de ce nu? Mamă, avem camera de sus. Nu o va deranja nimeni, iar tu o vei putea îngriji și ea va fi în același timp aproape de Ionatan. Pentru că, oricât de bolnavă ar fi, tu ar trebui să știi cel mai bine cât de greu îi este să se știe departe de propriul copil.

     Ştia! Înțelegea foarte bine ce voia Filip să spună. Dar chiar și așa, tot i se părea nepotrivit. În fond, cu sau fără copil, Marta era o tânără văduvă, iar prezența ei în casa prietenului soțului său ar fi putut da naștere la vorbe nedorite. Și totuși... Fiului ei nu-i păsa de gura lumii, atâta timp cât era convins că ce face e drept înaintea lui Dumnezeu, știa foarte bine, dar oare era aceasta voia Lui într-adevăr?

     – Dar, camera de sus e...

     – O voi elibera în cel mult un ceas. Nu am decât câteva suluri și masa de studiu acolo. Mă pot muta în altă cameră, nu e o problemă. Rut nu mai e atât de mică și va înțelege că nu are voie să-mi umble în lucruri. Așa va fi mai bine pentru toată lumea. Marta va avea liniște, Ionatan nu va crește despărțit de mama lui, tu vei fi pe-aproape în caz de nevoie, iar fetele vor avea o ocupație care să le mai ia gândul de la război - pe cât posibil, adăugă încet.

     Miriam zâmbi, în ciuda lacrimii care-i aluneca ușor pe obraz. Cât de mult semăna Filip cu tatăl său în privinţa aceasta! Dacă ar fi acceptat propunerea lui, ar fi însemnat să îl priveze în mod voit de plăcerea de a se dedica studiului; dar cum să îl refuze, văzând cu cât altruism era gata să renunțe la ce era al său doar pentru a-i face un bine Martei – care, la drept vorbind, chiar avea nevoie de îngrijire din partea cuiva cu experiență, în momentul de față. Se ridică și își puse mâinile pe umerii lui.

     – Ești sigur că vrei să faci asta?

     – La fel de sigur cum sunt sigur că, prin voia lui Dumnezeu, mâine soarele va răsări din spatele Templului şi nu din faţa lui.

     Miriam încuviință mulțumită de hotărârea de care dădea dovadă și privi chipul inocent al lui Ionatan.

     – Mama ta va sosi în curând, micuțule. Mai așteaptă doar puțin.

     Filip zâmbi şi îşi petrecu braţul drept în jurul mamei sale, mulţumind lui Dumnezeu că ajunsese teafără acasă. Aceasta era o binecuvântare în vemuri grele!

     – Mă bucur că te-ai întors, îi spuse cu voce domoală. Nici nu-ţi imaginezi câtă nevoie am de cineva cu care să-mi pot împărtăşi deschis temerile şi presupunerile.

     Miriam îşi ridică privirea înspre el, nedumerită. Nu îi mai spusese niciodată că ar avea nevoie de ea în acest sens. De obicei, în afară de momentele în care purta lungi conversaţii cu tatăl său, de când Beniamin se căsătorise discuta aceste probleme doar cu Așer sau, în lipsa lui, cu Rebeca. Rebeca! Ea unde era? Cum de nu o întâmpinase, alături de fratele ei? Unde erau Debora şi Rut? Nu întrebase nimic de ele în tot acest timp. Se lăsase prinsă în mreaja întâmplărilor care se petrecuseră în ultimele zile şi uitase aproape complet de ce era cel mai important!

     – Filip, fetele sunt... bine? Văzând că ezită să-i dea un răspuns, Miriam se ridică şi porni înspre scări. De ce nu spui nimic!?

     – Mamă, vorbi el apropiindu-se şi apucând-o de încheietura mâinii. Rut doarme. Şi... Ionatan de asemenea.

     – Ionatan nu are nicio legătură cu ce te-am întrebat! spuse ea, trăgându-şi mâna dintr-a lui. Vreau să merg să le văd! Şi sunt convinsă că poţi avea grijă de un copil dormind până mă întorc.

     Tânărul oftă. Cum să-i spună de Rebeca? De faptul că plecase cu Așer, dar că încă nu se întorsese. Încă! Întrebarea care nu îi dădea pace era... se va mai întoarce vreodată? Şi dacă da, când? De ce întârzia atât de mult? Păţise ceva, ea ori Așer? Trecuseră doar câteva ceasuri, era adevărat, dar în condiţiile unui război, câteva ceasuri pot fi echivalentul a câtorva zile, ba poate chiar mai mult. Se puteau întâmpla atâtea într-un ceas!...

     Văzând expresia hotărâtă de pe chipul mamei sale, renunţă la speranţa că va mai putea amâna acest moment şi rosti cât de ferm putu:

     – Trebuie să vorbim despre asta.

_____________

¹ Ieremia 26:6
² 1 Samuel 4
³ Mica 3:12
⁴ Deuteronomul 28:15-68