Marcus se ridică în șezut, îndepărtând cu o mișcare a mâinii cuvertura albă cu care se acoperise peste noapte. Nu dormise prea bine. Îl durea capul şi se simţea încă obosit. Privi în dreapta lui și, în ciuda razelor de soare care luminau acum cubicula, observă pâlpâitul slab al lumânării – sau, mai bine spus, al boțului de ceară care mai rămăsese din ea. Picături dodoloațe de materie topită se prelingeau tiptil în josul barei metalice din care era confecționat suportul lumânării, încetinindu-și viteza odată cu pierderea fluidității dobândite ca urmare a contactului cu căldura flăcării ce ardea molcomă. Înghețând împrejurul petalelor lucrate cu măiestrie în fierul negricios, stropii de ceară păreau că vor să creeze un model nou, spontan, oferindu-i florii de smoală o unicitate specială.

     Marcus coborî din pat și se apropie de scrinul pe care își pusese brâul în seara precedentă. Apucă centura maron şi, aproape mecanic, şi-o prinse în jurul taliei, peste tunica albă fără mâneci ce-i ajungea până deasupra genunchilor, meditând la cuvintele pe care tatăl său i le repetase de-a lungul ultimelor două zile. Un general cu adevărat puternic e acela care a reușit să câștige mai întâi inimile oamenilor care luptă pentru el. Respectul celorlalți se dobândește pe parcurs, Marcus, odată cu acumularea experienței. La fel cum un soldat nu va fi respectat ca un General, aşa niciun tânăr nu va fi privit cu tot atât respect precum un vârstnic.

     Dar Titus nu e un boşorog sătul de viaţă! îşi spuse Marcus iritat. E doar cu un an mai mare decât mine! Nu e drept ca, doar pentru că e fiul Cezarului, să beneficieze de atâta respect din partea Senatului şi nu numai. Toată Roma are un singur subiect de discuţie – Titus, fiul slăvitului nostru Imperator, cucereşte Ierusalimul! Mânios, Marcus lovi cu pumnul în scrinul din dreapta sa, apoi se aşeză din nou pe marginea patului, sprijinindu-şi capul în mâini. A reuşit să supună în câteva luni toate împrejurimile Iudeii! În curând va cuceri şi Cetatea Sfântă a evreilor, Oraşul în care se spune că locuieşte Însuşi Dumnezeul lor, iar atunci tot acest respect va fi mai mult decât meritat, îi reaminti conştiinţa sa, încercând să-i corecteze gândirea condusă de un orgoliu care suferea. Bine, dar, eu am cucerit ultimele şi cele mai nesupuse triburi ale Britaniei! Iar pentru asta ţi-ai primit răsplata şi laudele cuvenite! Şi totuşi, el are mai mult! Da, el are inimile oamenilor săi!

     Constatarea aceasta îl mai potoli şi deschise în mintea sa un nou subiect de gândire. Oare chiar stăpânea Titus peste inimile oamenilor? Să fie oare acesta motivul pentru care era mai apreciat decât el? Şi totuşi, tânărul prinţ putea să fie atât de arogant! Marcus îşi spuse că precis e vorba de făţărnicie. Cine ar iubi sincer un om aşa plin de sine? Tu vorbeşti? auzi din nou vocea conştiinţei sale. Dacă nu ai fi atât de plin de tine nu ai gândi aşa!

     Nedorind o altă controversă cu sine însuşi, Marcus se ridică şi, suflând din mers flacăra pâlpâindă ce continuase până atunci să se hrănească din fitilul lumânării, apucă papirusul cu ordinul de plecare de pe măsuța din stânga sa și părăsi încăperea.

     Ajuns în atrium, păşi înspre mijlocul încăperii ocolind piscina situată în centrul acesteia şi privi nuferii abia îmbobociţi ce fuseseră aduşi de curând şi aşezaţi pe suprafaţa apei. Era luna în care aceştia înfloreau, îşi aminti tânărul, iar senatorul, care era întotdeauna atent să satisfacă dorinţele soţiei sale, mai ales în ceea ce privea decoratul domului, ştiind cât de mult îi plăceau Luciei florile în general, cel mai probabil îi ceruse lui Tobias, mai marele sclavilor, să se ocupe de acest aspect. Marcus începu să învârtă între degete papirusul pe care-l ţinea în mână şi privi în dreapta lui, înspre culina – sau bucătaria vilei – de unde văzu ieşind o sclavă ce ţinea în mâini un platou cu mâncare. În drumul ei spre camera Luciei, fata trecu pe lângă el şi se plecă grăbită, evitând parcă să zăbovească prea mult timp în apropierea lui. Marcus o privi suspicios. Oricât ar fi fost de arogant uneori, sclavii nu îl evitau. Doar dacă...

     – Elvira! rosti, amintindu-şi. Tânăra se opri din mers şi se întoarse în loc, tremurând şi cu capul plecat. Inima îi bătea nebuneşte şi spera din tot sufletul că nesuferita de Priscila n-o trădase, însă după tonul stăpânului său, lucrurile nu păreau să stea tocmai bine pentru ea.

     – Da, domnule, răspunse cu voce uşor gâtuită, privindu-şi stăpânul pe furiş. Marcus paşi agale înspre ea, micşorând tot mai mult distanţa dintre ei, iar fata înghiţi în sec.

     – Spune-mi, vorbi el rar. Care e pedeapsa pentru trădare?

     Elvira îngheţă. A aflat! îşi spuse. Trădătoarea! Conştientă că ar fi inutil să încerce măcar să nege, răspunse implorator:

     – M-a obligat! Jur! Iar când am refuzat-o, mi-a spus că mă va învinui în faţa stăpânului de ucidere. Marcus o privi incredul.

     – Eu te-am întrebat cu totul altceva, dar... despre ce vorbeşti, Elvira? Te-a obligat!? Ucidere!? Ce tot îndrugi acolo? întrebă el, prefăcându-se că nu înţelege.

     Fata avu dintr-odată senzaţia că nu mai are suficient oxigen şi îşi simţi palmele umede. Să se fi dat oare singură de gol? Să fi înţeles ea greşit întrebarea lui? Exista oare posibilitatea ca el să nu fi aflat, de fapt? Si totuşi, asta părea imposibil! De ce altfel să o întrebe tocmai pe ea asemenea lucru? Minciuna ei ar fi trebuit să fie mult mai bine conturată pentru a-l putea păcăli, îşi spuse cu reproş. Sau, ar fi trebuit pur şi simplu să încerce totuși să pledeze pentru început nevinovată? Aşa, nu făcuse decât să înrăutăţească situaţia! Încercă să inventeze urgent o continuare:

     – A spus că va aranja lucrurile astfel încât să pară că am pierdut, în... în timp ce făceam curăţenie,... un săculeţ. Un săculeţ ce ar conţine praf din plante otrăvitoare. În camera doamnei Lucia! Eu aş fi fost acuzată că am încercat să-mi ucid stăpâna şi pedepsită ca atare, iar ea nici măcar nu ar fi fost bănuită, spuse fata privind la platoul pe care-l ţinea în mâini, în speranţa că tânărul stăpân nu-i va sesiza agitaţia.

     Marcus o ascultă până la capăt, ţintuind-o cu privirea, deşi înţelesese încă de la bun început că fata bate câmpii. Priscila putea să fie o scorpie dacă asta voia, însă nu ar fi mers niciodată atât de departe. Se apropie şi mai mult de Elvira, astfel că aproape îi putea simţi tremurul nervos. Îi prinse bărbia şi o forţă să-l privească în ochi.

     – Intrigantă poveste, dar nu asta mă interesează acum, îi spuse apăsat. Ceea ce vreau să reţii e foarte simplu. Să nu crezi niciodată că vei reuşi să trădezi familia asta fără să fii prinsă – nici tu, şi nici altcineva! Iar dacă se mai întâmplă vreodată să aud că te-a mâncat sub limbă, o să am grijă să te pedepsesc cu mâna mea. Ai înţeles?

     Elvira încuviinţă vehement, mulţumind zeilor că scăpase numai cu atât, şi jură în sinea ei că o va face pe Priscila să îşi regrete trădarea. Marcus îi eliberă bărbia şi făcu un pas îndărăt, expediind-o din priviri. Fata mai făcu o reverenţă, apoi se întoarse cu grijă pentru a nu scăpa din mâini platoul cu micul dejun al stăpânei sale şi îşi continuă grăbită drumul înspre camera acesteia. Ajunsă în dreptul uşii din lemn masiv, bătu încet şi, când din interiorul dormitorului auzi vocea blajină a Luciei spunându-i că poate intra, făcu întocmai, dispărând cât putu de repede din raza vizuală a acuzatorului ei.

     Tânărul general privi în urma ei şi îşi trecu o mână prin părul de abanos, închizând ochii pentru câteva momente, în încercarea de a-şi alunga starea de oboseală. Avusese încă de la bun început o părere destul de proastă despre Elvira, dar pusese această antipatie pe seama stării sale de spirit din acele zile. I se părea însă că nesiguranţa pe care aceasta i-o inspirase atunci creştea tot mai mult în ultima vreme. Îşi propuse să discute cu tatăl său această problemă, înainte de a pleca.

     Gândindu-se la călătoria ce îi stătea înainte, Marcus privi involuntar la papirusul pe care-l avea în mână. Încercă să îşi scoată din minte faptul că urma să petreacă o perioadă de timp nedeterminată în compania lui Titus şi să se concentreze asupra aspectelor mai importante pentru moment.

     Se întoarse şi privi în direcţia peristylium-ului. Tatăl său discuta cu unul dintre sclavi – Osea, bătrânul evreu. În opinia tânărului, omul era un fanatic. Mai fanatic decât toţi ceilalţi sclavi! Ieşea în fiecare seară şi, cu acordul tatălui său desigur, se închina vreme de jumătate de ceas înaintea altarului ridicat de către senator la cererea Luciei în cinstea unui zeu necunoscut. Într-o anumită măsură, Marcus era bucuros că se alesese această variantă, întrucât astfel, fiecare sclav care voia să aducă ofrande înaintea zeului său, putea folosi drept statuie altarul respectiv. Osea fusese cam nemulţumit la început, de parcă nu ar fi fost un simplu sclav căruia i se permitea un moft, dar tânărul general nici nu voia să se gândească în ce hal ar fi arătat grădinuţa lor dacă ar fi fost presărată cu statui închinate zeului fiecărui sclav – şi cel mai probabil senatorul îi împărtăşea convingerile în această privinţă. Dar, chiar și așa, Marcus considera că tatăl său e puţin prea indulgent din acest punct de vedere. În consecinţă, îşi spuse că, în locul său, el ar fi interzis orice formă de închinare care îi era adresată vreunui alt zeu, în afară de cei romani. Însă apoi, întrebarea care nu-i dăduse linişte încă din miez de noapte îi reveni în minte – să fie oare chiar atât de important să stăpâneşti mai întâi peste inimile oamenilor, şi abia apoi peste trupurile lor? Reflectă puţin la limbuţia Elvirei şi trebui să admită că nu o auzise niciodată vorbindu-i de rău pe părinţii lui. Lucia nu avusese niciodată vreun motiv să se plângă de ea, iar senatorul cu atât mai puţin. Să fi fost totuşi ceva care-l viza numai pe el? Numeroasele victorii, dar în special cea aspura ultimelor triburi brianice, îi crescuseră enorm încrederea în sine, însă... respectul pe care-l pretindea din partea celorlalţi, crescuse şi el cu adevărat sau fusese numai o reacţie de moment? Gândul acesta aduse o urmă de îndoială în inima lui. El considera că cei care îl flatează pe Titus cu numeroasele lor imnuri şi ofrande erau doar nişte prefăcuţi, dar dacă acelaşi lucru era valabil şi în dreptul său, numai că într-o mai mică măsură?

     Îşi aminti de vremurile de demult când, copil fiind, urmărea cu satisfacţie paradele organizate în cinstea tatălui său, atunci când se întorcea victorios dintr-o luptă. Oamenii păreau atât de sinceri atunci, comparativ cu făţărnicia ce parcă îi stăpânea acum... Şi totuşi, chiar şi în prezent, senatorul era iubit şi privit de către popor ca fiind unul dintre cei mai buni generali pe care îl cunoscuse armata romană de la Claudius încoace, alături de Flavius Vespasianus – cel care fusese până nu demult Legat al Legio II Augusta şi care era cunoscut drept cuceritorul celor mai multor triburi britanice şi germanice din anul 43 până în prezent.

     Quintius luptase ani la rândul cot la cot cu acesta, având sub atunci comandă Legio XV Primigenia, iar ulterior Legio I şi II Aquillium, însă, în ultima campanie condusă de Vespasianus împoriva Iudeei, în urmă cu trei ani, acesta preferase să-şi ţină trupele în capitală, neîngăduindu-i de altfel nici fiului său – dornic de încă o aventură pe câmpul de luptă – să îi însoţească pe Legat şi pe fiul acestuia în atacul asupra Iudeei. Ideea în sine îl necăjise cumplit pe tânărul însetat de experienţă, dar înţelesese prea bine că domnia lui Nero era destul de instabilă în ultima vreme, iar posbilitatea declanşării unui război civil părea mai ameninţătoare ca oricând, aşa că, în ciuda regretului pe care îl simţea de fiecare dată când se gândea că ar fi putut să ia şi el parte la supunerea provinciei, luase decizia de a rămâne alături de tatăl său, care socotise că e mai bine asigure protecția familiei sale şi a posesiunilor materiale decât să îşi pună amprenta în victoria asupra Iudeei.

     Atunci când Roma intrase într-o criză socială, ca urmare a sinuciderii lui Nero – decizie pripită, luată cel mai probabil la sugestia unuia dintre apropiaţii săi pentru a evita umilinţa la care ar fi fost supus dacă situaţia l-ar fi constrâns să abdice, după cum aflase Marcus ulterior – Quintus îşi declarase bucuros mulţumirea de a nu fi cedat insistenţelor camaradului său de a porni alături de el în acea campanie. Fusese nevoie de multe trupe pentru a înăbuşi revolta de mari proporţii ce se dezlănţuise, iar senatorul, pe atunci Legatus legionis, trecuse comanda propriei armate în mâinile fiului său pentru a putea contribui la conducerea Imperiului până la numirea unui alt Imperator – ba chiar şi în timpul scurtelor domnii ale senatorilor Galba şi Otho. Urmase la tron Vitellius care, refuzând titlul de Caesar, adăugase la numele său onorificul Germanicus şi domnise câteva luni, însă fără prea multă susţinere din partea provinciilor – în special al celor din Siria şi Panonia, ai căror guvernatori, aliindu-se între ei, l-au declarat pe Vespasianus Imperator peste ţinuturile asupra cărora stăpâneau. Vestea nu-l uimise foarte mult pe Quintius, obişnuit deja cu situaţiile tot mai ciudate care aveau loc în capitală şi la Palat, întrucât ştia cât de iubit era camaradul său de către romani, dar se simţea pus pentru prima dată într-o situaţie în care era prins la mijloc – pe de o parte, fiind în capitală, era constrâns oarecum să îi ofere susţinerea sa lui Vitellius; pe de altă parte însă, relaţia de amicalitate pe care o dezvoltase ani de-a rândul cu Vespasianus pusese în el dorinţa de a-l ajuta pe acesta să preia comanda Romei, devenind astfel conducătorul întregului Imperiu, în mod oficial. Însă cum să facă asta fără a fi considerat un trădător de către Senat?

     Marcus îşi aminti că aceea fusese perioada în care tatăl său şi Petronius deveniseră tot mai apropiaţi, întrucât şi acesta din urmă era un suţinător al lui Vespasianus, după cum se dovedise. Urmaseră câteva luni în care cei doi comunicaseră în secret cu Imperatorul care, între timp, mai exact pe la mijlocul verii, luase sub comandă Egiptul, cu ajutorul guvernatorului Siriei, Gaius Linicius, şi al lui Antonius Primus – guvernatorul Panoniei. Spre finele anului, lăsând sub comanda fiului său trupele ce atacau încă Iudeea şi aliindu-se în continuare cu cei doi guvernatori, Flavius reuşise cumva să pătrundă în Roma. Ajutat de cei doi senatori şi de guvernatorii care se aflau în fruntea armatelor sale, atacându-l pe Vitellius, Flavius Vespasianus urcase pe tron, fiind imediat declarat Imperator de către Senat.

     Marcus zâmbi amar gândindu-se cât de mult se răcise de atunci relaţia dintre el şi Titus – pentru că, dacă era sincer, această antipatie faţă de regentul imperiului nu existase dintotdeauna. Nu. Începuse a se instala în inima lui din momentul în care acesta, văzându-se fiu al Imperatorului, păruse că încearcă să se distanţeze tot mai mult de vechii săi camarazi. Marcus nu era sigur dacă încercase într-adevăr să-l îndepărteze şi pe el, însă, nevrând să-şi şifoneze orgoliul, se retrăsese de unul singur, încetul cu încetul. Acum însă, Vespasianus părea că încearcă să readucă la viaţă camaderia ce îi legase în trecut, iar acest lucru îl enerva cumplit! De ce i se cerea lui să facă mereu primul pas? Ah, da! îşi spuse. Doar el e fiu de cezar acum, nu? Doar n-o să se umilească el venind la mine! Marcus, dar tu eşti cel care s-a distanţat! E normal ca tu să trebuiască să faci primul pas spre împăcare!

     Sătul de intervenţiile conşiinţei sale, tânărul începu să păşeasă agale înspre peristylium, sandalele-i din piele făcând un zgomot surd la contactul cu pardoseala din marmură. Mirosul îmbietor ce venea dinspre culina trezi în el senzaţia de foame, însă continuă să meargă, spunându-şi că va servi micul dejun după discuţia cu tatăl său, aceasta din urmă fiind mai importantă. Senatorul se întoarse chiar atunci şi îl văzu, aşa că încheie rapid discuţia cu Osea şi se apropie de fiul său.

     – Marcus, fiule, ce te frământă? îl întâmpină el, văzând mina concentrată a acestuia.

     – Sunt bine, răspunse tânărul negând scurt. Doar meditam la ce mi-ai spus zilele trecute. S-a întâmplat ceva? întrebă apoi, indicând printr-o mişcare a capului în direcţia în care dispăruse bătrânul evreu la ce anume se referea.

     – Ah, nimic. Mama ta vrea să execute mici modificări în grădiniță. Mai exact, vrea să mute două statui mai vechi, pentru a-i face loc uneia noi, explică el încercând să pară indiferent.

     Zeii! Marcus nu ar fi recunoscut niciodată acest lucru în faţa mamei sale, ştiind cât de mult ar fi rănit-o afirmarea necredinţei lui, dar, în sinea sa, tânărul considera credinţa în ei ca fiind total inutilă. O simplă meteahnă a oamenilor slabi. Nu îi plăcea că mama lui se încadra şi ea în această categorie, dar îşi spuse că acest lucru se datora cel mai probabil firii sale extrem de sensibilă şi emotivă – uşor atipică femeilor romane, mai ales acelora din înalta societate. Chiar şi aşa, însă, considera că pioşenia Luciei era puţin exagerată. Uneori avea impresia că mama sa îşi pierde zilnic mai bine de două ceasuri aducând ofrande pe fiecare dintre altarele pe care le ridicase în partea estică a peristylium-ului în cinstea marilor zei şi rugându-se înaintea lor. Tatăl său însă nu părea deranjat de respectul pe care aceasta îl nutrea pentru zei, în ciuda popriilor convigeri, aşa că Marcus decise că ar trebui să nu se mai împiedice nici el atât de mult de acest aspect. În opinia lui, zeii erau oricum doar simpli spectatori la cursul istoriei, indiferent ce spuneau legendele, dar dacă oamenii considerau că pentru acest lucru merită să le fie aduse laude şi jertfe, nu era problema lui. N-aveau decât să trăiască după propriile convingeri! Spera numai ca cea pedestinată să-i fie alături în viitor să nu sufere de această meteahnă. Nu-şi putea imagina cum ar fi ca două persoane cu păreri total diferite din acest punct de vedere să convieţuiască în perfectă armonie, aşa cum nădăjduia că se va întâmpla. Îşi spuse însă că, dacă părinţii săi reuşeau această performanţă, nu era totuşi imposibil.

     – O statuie nouă? îşi întrebă tatăl, mai mult din politeţe. Despre ce este vorba mai exact?

     – De fapt, e mai degrabă vorba de o înlocuire, aş putea spune. De înlocuirea statuii lui Neptun, răspunse Quintius întorcându-şi capul înspre locul din care venise. Marcus îl privi curios. De ce ar vrea mama lui să înlocuiască tocmai acum statuia zeului mării? Doar dacă nu cumva...

     – Are vreo legătură cu plecarea mea? întrebă el suspicios.

     Senatorul se întoarse şi îşi privi fiul, întârziind o vreme cu răspunsul. Oare avea rost să-i explice lui Marcus motivele pentru care Lucia insistase atât de mult să-i cumpere zeului o statuie nouă – în speranţa că-l va îmbuna, că-l va face astfel să privească cu ochi buni călătoria fiului ei, că-l va îndupleca să ţină apele liniştite măcar până când acesta va atinge din nou pământul? Ştia prea bine ce credea fiul său despre toate aceste lucruri, doar discutaseră de nenumărate ori pe tema aceasta şi mereu ajunseseră la aceeaşi concluzie – că zeii nu erau altceva decât plăsmuiri amăgitoare ale minţii umane, ale celor slabi care simţeau nevoia de a se ştii protejaţi de o entitate superioară. Zeii sunt o himeră! spunea Marcus. Un om întreg la minte nu şi-ar pune încrederea niciodată în aşa ceva!

     – N-aş putea spune, răspunse Quintius într-un final. Dar o ştii cum e – când vrea ceva, nu se lasă până nu obţine ce îşi doreşte. Presupun că e doar un alt moft, tipic femeilor.

     Marcus îl privi neîncrezător. Îşi cunoştea mama ca având o fire cumpătată, iar vechea statuie a zeului mării nu arăta chiar atât de rău, aşadar motivul pe care i-l prezentase tatăl său cu privire la această schimbare nu i se părea foarte plauzibil. Decise însă că nu e cazul să stăruiască prea mult asupra acestui aspect, mai ales că nu prezenta un interes real pentru el.

     – M-hmh. Înţeleg... Ei bine, cred că a sosit timpul să luăm o decizie în legătură cu ruta pe care o voi urma, spuse, ridicând scurt papiusul cu sigiliul imperial şi încheind astfel subiectul respectiv şi aducând în discuţie ceea ce era cu adevărat important.

     Senatorul acceptă uşurat noul făgaş pe care intrase conversaţia lor şi spuse:

     – Bineînţeles. Să mergem în tablinum. Avem acolo harta şi putem stabili împreună cea mai eficientă rută.

     – O, dar cine a spus că o vreau pe cea mai eficientă? întrebă Marcus în barbă în timp ce parcurse alături de tatăl său cei câţiva paşi care îi despărţeau de încăperea cu pricina. Chiar nu mă grăbesc deloc!

     – Marcus! îl mustră senatorul.

     – Ce? se apără el. Oricum toată aprecierea şi laudele îi vor reveni lui Titus. De ce m-aş grăbi? Dacă ajung înainte de lupta finală, tot e bine.

     Senatorul oftă şi clătină uşor din cap.

     – Când ai să depăşeşti odată momentul acesta?

     – Despre ce moment vorbeşti, tată? Dacă te referi la felul în care privesc lucrurile, atunci să ştii că...

     – Marcus, încetează să te comporţi ca un copil! Ai spus-o chiar tu, vei avea ocazia să descoperi ce îl face pe Titus mai apreciat decât tine; vei putea profita de acest timp pentru a clarifica anumite lucruri cu el, veţi putea...

     – Eu nu am nimic de clarificat, tată. El e cel care trebuie să-şi explice comportamentul!

     Senatorul încercă să înţeleagă ce se petrecea cu fiul său. Ştia prea bine că tânărul are o problemă cu orgoliul, ceva destul de obişnuit în rândul tinerilor de vârsta lui, însă de data aceasta părea că nu e vorba doar despre asta.

     – Dacă o ţii tot aşa, tare mă tem că nu va avea în faţa cui să se explice, făcu părintele uşor sarcastic. Văzând privirea ironic-nedumerită a lui Marcus, adăugă: Pentru asta ar trebui să-i oferi oportunitatea de a-ţi vorbi direct. Ori în ritmul acesta, nu ştiu cât de curând se va ivi ocazia de care-ţi spun.

     Marcus rămase o vreme pe gânduri. Înţelegea mentalitatea tatălui său, însă chiar şi aşa, tot îl deranja faptul că el trebuia să facă primul pas.

     – Cred că cel mai bine ar fi să mergeţi prin Via Appia până la Capua, iar de acolo la Napoli, de unde veţi porni pe mare, spuse Quintius apropiindu-se de hartă și revenind asupra subiectului principal al discuției. Veţi trece printre Messina şi Regio, după care veţi putea opri în Siracusa pentru aprovizionare. Marcus se apropie şi urmări cu privirea traseul indicat de tatăl său.

     – Nu crezi că ar fi mai bine să facem aprovizionarea în Regio? întrebă el. De ce să mai mergem până la Siracusa?

      Senatorul privi indicaţiile fiului său şi zâmbi mulţumit. În ciuda aparenţelor, tânărul încă judeca destul de limpede.

     – Parcă ziceai că nu te grăbeşti, spuse el şi aşteptă reacţia lui Marcus.

     – Cine spune că mă grăbesc? Atâta doar nu vreau să rătăcesc mai mult decât e cazul printre valurile Mediteranei. În plus, am ceva cunoştinţe mai vechi cu care n-aş prea vrea să dau ochii în Siracusa. Quintius începu să râdă.

     – Aşa o spui, de parcă ai avea pretenţia să te şi cred.

     – Unde ziceai că va fi următoarea orpire? făcu Marcus încercând să rămână serios, deşi starea de iritare începuse încet-încet să i se volatilizeze. Oprindu-se din râs, dar păstrând încă pe chip un zâmbet senin, senatorul privi o vreme harta, parcă indecis. Îşi aranjă puţin brâul cu care era încins şi făcu un pas la stânga.

     – Cel mai probabil într-unul dintre porturile Cretei. Dar sugestia mea e să faceţi această escală numai dacă e strict necesară. Dacă nu, aveţi posibilitatea să mergeţi până în Cipru. Din câte îmi amintesc, Flavius spunea că au câteva porturi bune acolo.

     – Vespasianus ţi-a sugerat ruta asta? întrebă tânărul sec, starea de indispoziţie acaparându-l din nou.

     – Marcus, Flavius nu are nicio legătură cu itinerariul. Singurii cu care am discutat această problemă sunt Cyrus şi Vinicius. Nici măcar cu Petronius nu am vorbit despre asta. Dar chiar şi dacă ar fi avut vreun cuvânt de spus, tot nu consider reacţia ta ca fiind cea mai potrivită. Aminteşte-ţi că a trecut mai puţin de un an de când a parcurs el însuşi acest drum. Cu siguranţă sfatul lui ar fi de valoare!

     – Desigur, tată, cum spui! afirmă Marcus, afişând o mină plictisită şi urmărind absent activitatea sclavilor din peristylium.

     – Dacă nu cumva îţi cer prea mult, poate mă lămureşti şi pe mine ce e cu starea ta de azi, făcu senatorul cu o urmă de ironie în glas, încercând să nu-şi iasă din pepeni. Începea să-l enerveze comportamentul copilăresc al fiului său, aşa că trebuia să afle cumva care era motivul din spatele acestuia.

     – Nu s-a întâmplat mai nimic, domnule, îi răspunse Marcus în aceeaşi manieră, sprijinindu-şi umăul stâng de unul dintre piloni şi încrucişându-şi braţele la piept. Mă irită numai încercările stupide ale slăvitului nostru Imperator de a restabili ceva imposibil de restabilit. Cum am ajuns la concluzia asta? Foarte simplu! Dacă priveşti obiectiv lucrurile, îmi vei da dreptate că Titus nu are nevoie de Legio Aquillium pentru a cuceri Iudeea...

     – De fapt, tocmai a început asediul asupra capitalei lor, Marcus. Ori până acum a pierdut destul de mulţi oameni, iar opoziţia celor din Ierusalim i-a cam dat de furcă şi lui. A pierdut în jur de o cohortă într-o singură zi! Aşa că ar...

     – Lasă-mă să termin, te rog, afirmă tânărul general oprindu-l printr-un gest scurt al mâinii. Spuneam, deci, că dragul nostru Cezar ar fi putut foarte bine să apeleze la ajutorul lui Gaius din Siria, aşa cum a făcut şi mai înainte. Iar dacă ar fi vrut neapărat să mă trimită pe câmpul de luptă, ar fi putut să-mi ceară să-i cuceresc Germania, Gallia sau Aquitannia, spuse, enumerându-i-le tatălui său pe degete. Dar nu, el mă vrea în capătul celălalt al Imperiului! Foarte bine, putea să mă trimită în Dacia, în Tracia sau pur şi simplu în Macedonia. Dar dacă tot aş fi mers până acolo, de ce să nu merg până în Iudeea!? Că doar trebuie să-i ţină cineva companie şi fiului său, nu?

     – Marcus, nu cred că vrei să devii subiectul de bârfă al sclavilor, sau, mai rău, ca vorbele tale să ajungă la urechile lui Flavius, este? întrebă senatorul cu voce redusă, încercând să-i atragă atenţia asupra tonului tot mai ridicat al pe care-l folosea.

     Realizându-şi izbucnirea, Marcus închise ochii frustrat şi îşi masă fruntea cu o mână, încercând să se calmeze. Tatăl său avea dreptate. Nu i-ar fi convenit să se ştie subiect de discuţie; de posibilitatea ca Vespasianus să-i afle nemulţumirile nici nu mai încăpea vorbă. Şi totuşi, aşa măcar ai fi şi tu în gura oamenilor! Şi poate că astfel l-ai determina indirect pe Flavius să-şi schimbe părerea cu privire la potenţialul tău. Tot ar fi ceva. Poate ai reuşi să-l convingi că mai bine stai acasă, decât să contribui la supunerea Iudeei – aşa cum visai, în urmă cu vreo doi-trei ani! Îşi admonestă mintal conştiinţa care părea că, în loc să ţină cu el, mai nou îl ia peste picior, apoi inspiră adânc pentru a-şi oxigena creierul şi reflectă puţin la felul cum acţionase, în general, în acea dimineaţă. Exagerase, recunoştea. Acum că medita asupra vorbelor sale, i se părea că altcineva le rostise, nu el. În mod normal, nu ar fi reacţionat aşa, indiferent de situaţie. Ce fusese în capul său? Să pună oare pe seama oboselii psihice din ultima vreme comportamentul său ieşit din tipar pe care îl manifestase încă de când se trezise?

     Se apropie din nou de hartă şi privi teritoriile pe care le enumerase. Germania era mult prea mare pentru a o putea cuceri de unul singur. Era adevărat că multe triburi erau deja sub stăpânirea Romei şi că supunerea celorlalte i-ar fi adus mai multă faimă decât cucerirea Ierusalimului – acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Gallia, şi pentru Aquitannia – dar la fel de adevărat era că pagubele suferite ar fi fost mult mai mari. Și-apoi, conștiința sa avea dreptate. Își dorise mult să ia parte la supunerea Iudeei. Poate că ordinul lui Vespasianus nu era totuşi atât de rău-intenţionat precum îşi închipuia. Sau...

     – Deci? vocea tatălui său îi întrerupse şirul gândurilor. Oftă, apoi îşi înclină uşor capul.

     – Îmi pare rău, spuse cu jumătate de gură. Voi încerca să fiu mai cenzurat data viitoare.

     Senatorul îşi drese glasul şi încuviinţă scurt.

     – Acum, dacă marea nu vă va crea surprize nedorite, în şase, cel mult şapte săptămâni ar trebui să debarcaţi în Cezareea. Plus maxim şapte-opt zile de mers efectiv până la Ierusalim, ar însemna aproximativ două luni până veţi ajunge. Numai bine!

     – Numai bine? făcu Marcus încercând să pară amuzat, deşi ideea nu-i suna mai deloc bine. Asta înseamnă că voi ajunge acolo undeva în mijlocul verii!

     – Exact. Şi dacă totul va decurge conform planului, veţi cuceri cetatea până la începutul toamnei. Nu cred să reziste mai mult. Ceea ce înseamnă că veţi porni înspre casă înainte de venirea iernii, aşa că, nefiind nevoiţi să faceţi popasuri prea îndelungate, probabil veţi sosi în Roma înainte de anul cel nou, afirmă senatorul cu un zâmbet cunoscător.

     Marcus urmări logica tatălui său şi se rugă din tot sufletul – nici el nu ştia exact cui – să aibă dreptate. Cu cât mai repede se termina totul, cu atât mai bine!