Intrând în imperioasa bibliotecă a vilei, Marcus îl găsi pe tatăl său aplecat asupra unei hărți cu strategii de luptă. Îmbrăcat într-o tunică de culoarea untului cu două linii groase, purpurii, trasate vertical, încălțat cu o pereche de sandale din piele maron și având mijlocul încins cu un brâu simplu, senatorul se afla cu spatele la ușa din lemn masiv și părea foarte concentrat. Marcus nu ar fi dorit să îl deranjeze, însă ordinul Cezarului era urgent. Se apropie și privi peste umărul acestuia însemnările trasate cu atenție de către Gaius Vinicius, cu câteva zile în urmă.

     Quintius Aquilla era unul dintre cei mai cu seamă senatori din întregul Imperiu. Luptase adesea cot la cot cu Imperatorul său, Flavius Vespasianus, pe atunci doar comandant al trupelor flaviene și camarad de arme, în diversele războaie inițiate în vederea implementării influenței romane în triburile barbare, așa că interesul evident pentru zonele încă nestăpânite nu îl uimea pe fiul său. Dar i se părea curios de ce studia tocmai zona care se afla deja sub asediul romanilor, cu Titus Flavius în frunte.

     – Salve, padre! salută el înclinând ușor capul și trecând de partea cealaltă a hărții.

     – Ah! Marcus, fiule! răspunse senatorul Quintius ridicându-și privirea și zâmbind larg. Ce te aduce aici la ora aceasta?

     Marcus se încruntă puțin, dar se controlă și chipul i se relaxă din nou.

     – Un ordin al Cezarului. Se pare că are nevoie de ceva ajutor din partea noastră, răspunse. Dar mai poate aștepta. Ce zonă studiezi? întrebă vizibil interesat, prefăcându-se că nu a băgat de seamă.

     La 25 de ani, Marcus Quintius se bucura de un însemnat prestigiu între pretorienii de vârsta lui, având parte de numeroase recunoașteri și premii speciale oferite de însuși Cezar cu ocazia diverselor victorii în luptă. Debutase în funcția de centurion, apoi trecuse prin aproape toate gradele militare, inclusiv tribun al Equites Singlares Augusti Nostri, tocmai datorită legăturii ce îl apropiase la un moment dat pe Vespasianus de tatăl său. Decisese totuși, fără regrete ulterioare, să se retragă dintre praetorieni din cauza nevoii de aventură pe care o simțea de fiecare dată când trecea pe lângă vreo cohortă întoarsă de pe câmpul de luptă pentru schimbul de personal. La palat nu era nimic interesant de făcut; nu găsea nimic palpitant în a-l însoți pe Vespasianus în plimbările sale zilnice, iar de protecție nu era nevoie, întrucât Imperatorul s-ar fi descurcat și de unul singur în cazul unui atac individual, fără a mai avea nevoie de gărzile impuse de protocol. Uneori îl invidia pe camaradul său, Titus, pentru că, în loc să-l treacă prin Schola Militiae, tatăl său îl purtase cu el în diverse lupte. Nu era ca și cum pe el senatorul Aquilla nu l-ar fi introdus în lumea războaielor, dar Marcus visase mereu să devină un luptător neînfricat care să se autodepășească de fiecare dată și care să rămână în istorie pentru victoriile sale, iar decizia senatorului de a-i oferi un loc la palat îi năruise o parte din speranțe. Totuși, nu renunțase definitiv, așa că, în timp, reușise cumva să își atingă unele obiective, ceea ce-l făcuse tot mai cutezător și mai încrezător în forțele proprii, iar în final își luase inima în dinți și împărtășise cu tatăl său dorința de a reveni pe câmpul de luptă. Încă îl deranja avantajul de care beneficia Titus în această privință, tocmai pentru că acesta luptase în nenumărate rânduri alături de părintele său în bătălii crunte care avuseseră menirea de a-l căli și de a-i oferi o experiență de invidiat, iar participarea la diverse bătălii îi putea oferi tocmai această posibilitate, de a-și depăși camaradul. Detesta să fie pe loc inferior, iar aceasta părea să lucreze mereu în favoarea sa.

     – Ierusalimul Iudeii, spuse Quintius aplecându-se din nou asupra hărții, iar tânărul se întrebă dacă tatăl său avea vreo legătură cu ce îi ceruse Imperatorul. Ce ți-a spus Cezar? Amintindu-și, la început Marcus râse amuzat.

     – Mă numește Comandant General al Armatei Romane sau îmi oferă titlul de Protectores Augusti Nostri dacă îi susținem fiul cu forță militară. Se pare ca tânărul comandant are nevoie de ajutor. Sau să fie asta doar o altă încercare a Cezarului de a elimina mărul discordiei dintre noi?

     Senatorul ascultă cu atenție presupunerea lui Marcus. Fiul său avea o ușoară înclinație de a privi cu repulsie neamul Flavienilor, dar asta se datora numai conflictelor dintre el și Titus și, deși avea dreptate să aibă încredere în rațiunea fiului său, Quintius se temea ca nu cumva tocmai aceste resentimente să stea la baza vreunei decăderi morale sau sociale în ceea ce-i privea, fiindcă, la drept vorbind, amândoi ar fi fost în stare să își folosească până și armele, la nevoie, pentru a-și susține punctul de vedere.

     – Câte trupe vrea să trimitem? întrebă, așezând pe hartă doi pioni din lemn. Marcus se apropie și urmări cu atenție piesele dirijate de tatăl său. Întrebarea îl luase pe nepregătite.

     – Adică, lăsând la o parte prietenia – cam formală în ultima vreme, după mine – tu chiar te gândești să-l ajuți? întrebă surprins, sprijinindu-și mâinile făcute pumni de masă, deși își spuse că avea o oarecare logică având în vedere faptul că îl găsise studiind tocmai zona Ierusalimului.

     – Prietenie, neprietenie, e ordinul Împăratului în final, nu crezi? Presupun că nu vrei ca toată stima de care beneficiezi în prezent să să ducă pe râpă doar din cauza fiului său, afirmă senatorul rațional.

     Marcus medită la cuvintele tatălui său și, în final, îi dădu dreptate. Cu toate că nu îi prea surâdea ideea de a-i oferi o mână de ajutor celui pe care îl considera, în ciuda camaraderiei formale, o piedică în calea sa înspre glorie.

     – Vrea patru legiuni, rosti scurt.

     Senatorul își ridică brusc privirea și se uită țintă la fiul său. Uimire, îndoială, stupefiere, apoi mânie se oglindiră în ochii lui Quintius.

     – Patru legiuni! In Iudeea! afirmă el scandalizat și trânti pe hartă un pion pe care îl avea în mână, la întâmplare. E nebun? De parcă n-ar ști că tocmai am trimis două în Britania! Ce își închipuie?

     – Nu uita, Protectores Augusti Nostri! spuse Marcus. Nu e o ofertă pe care s-o refuzi cu indiferență, recunoaște.

     Sarcasmul de care putea să dea dovadă îl uimea câteodată chiar și pe el. Părea că se află în relație complementară cu ironia care îi caracteriza părintele în unele situații.

     – Sigur, de parcă ai putea avea garanția că nu se va răzgândi până când te vei întoarce. În plus, nu prea te văd în poziția de Comandant General – sună prea idealist, Marcus, fii serios! Adică, ce te face să crezi că nu îi va oferi acest titlu fiului său, ca răsplată pentru victoria adusă Romei prin subjugarea fanaticilor evrei? Cât despre Protectores Augusti Nostri – dacă mă gândesc mai bine la spiritul tău aventurier, tare mă îndoiesc că ți-ar conveni să fii din nou legat de Vespasianus. Dar... să presupunem că vei fi numit în funcție, spuse senatorul vigilent. Vei fi Comandant General. Nu trebuie să uiți nicio clipă că titlurile se pot pierde foarte ușor în zilele acestea, având în vedere instabilitatea care domnește în imperiu. Mă întreb oare ce plănuiește, de fapt? șopti apoi, mai mult pentru sine.

     Cei doi bărbați tăcură o vreme, fiecare gândindu-se la ce ar fi mai bine de făcut. Senatorul continuă să privească harta strategică, însă gândurile îi erau acum în altă parte. Avusese o oarecare bănuială în legătură cu ordinul Împăratului încă de când fiul său fusese chemat în audiență privată, dar acum când știa exact ce și cât vrea, se simți cuprins de o umbră de îndoială cu privire la adevărata intenție a Cezarului.

     – Câți oameni ne-ar mai rămâne dacă am trimite cât cere Flavius? întrebă el ridicându-și încet privirea înspre fiul său.

     – Suficient cât să trăim liniștiți în vreme de pace, veni răspunsul sceptic, din partea cealaltă a bibliotecii. Marcus își plimbă privirile peste sulurile de papirus îngălbenite de vreme și apoi îl privi pe cel din propria-i mână. Soarta părea că îi joacă farse. Îi oferea ocazia să se afirme, dar totodată i-l trântea în față pe fiul Cezarului. Tatăl său avea dreptate. Vespasianus nu îl va ridica niciodată deasupra fiului său. Oricât de mult s-ar strădui, oricâte merite ar avea, va rămâne doar vrednicul fiu al prietenului Imperatorului. Atât. Un titlu? O răsplată? Doar oferte deșarte. Poate că acum prostimea i-ar fi cântat osanale, ridicându-l în slăvi alături de generalii încercați de dinaintea lui. Dar nu îi garanta nimeni că, peste veacuri, numele lui va fi vreodată asociat cu victoria asupra unui oraș precum Ierusalimul. Nu atâta timp cât asediul era condus de fiul Imperatorului!

     – Dacă ar fi să luăm în calcul și posibilitatea unei revolte civile – ceea ce, în final, nu e exclus dacă e să luăm în considerare desele revolte ale cetățenilor romani din ultimele luni?

     Vocea joasă a tatălui său îi întrerupse firul ideilor. Își întoarse privirea înspre acesta și revăzu mintal o revoltă recentă din centrul Romei, pe care cu greu reușiseră să o potolească, datorită numărului redus de trupe, apoi îl cuprinse mânia. Uneori nu îi înțelegea pe cei patru conducători ai Imperiului! Încercau cu atâta înflăcărare să cucerească teritorii noi, dar nu își dădeau deloc silința să domolească vulcanul din capitală. Vox populis! Cui îi mai păsa acum de părerea plebei? Probabil că mai nimănui, dar asta, în opinia lui, era una dintre greșelile majore ale senatului, care ar fi putut să ducă la un declin iminent. Încercă totuși să își limpezească gândurile și să se concentreze la discuția cu tatăl său.

     – În cazul acesta, va trebui să apelăm la ajutorul lui Petronius, răspunse, dintr-odată zâmbind ștrengărește, ceea ce nu-i prea stătea în fire, având în vedere faptul că se considera trecut de mult de perioada postadolescentină. Se apropie încet de masa pe care zăcea harta, aruncând papirusul ce conținea ordinul Împăratului pe un scaun alăturat, și privi noile poziții ale pionilor.

     – Petronius! exclamă senatorul de parcă tocmai ar fi avut o revelație. Ce părere are Petronius despre cererea și... promisiunea lui Vespasianus? întrebă el ocolind harta pentru a plasa un pion în zona estică.

     – La început i-a râs în față, spunându-i că nu-l crede în stare de așa ceva. Dar apoi, Vespasianus i-a jurat pe Marte că se va ține de cuvânt, iar asta l-a mai domolit pe senator. Cel puțin în aparență.

     – Titus jură pe Marte de parcă ar jura pe Priscila, spuse Quintius dezgustat, privindu-și fiul cu subînțeles, apoi se aplecă din nou asupra hărții.

     – Priscila e o femeie frumoasă, o apără Marcus pretinzând că nu înțelege unde bate senatorul.

     – Care nu valorează cât două parale! afirmă acesta iritat, reducându-și fiul la tăcere.

     Marcus sesiză tonul dur al tatălui său și redeveni serios, renunțând la încercarea sa de a o pune pe Priscila într-o lumină mai bună. Oricum, știa foarte bine că femeii nu prea îi păsa de părerea senatorului cu privire la ea. Revenind la subiectul discutat cu tatăl său, Marcus se întrebă ce voia de fapt Imperatorul de la el.

     – Și totuși, vorbim de Vespasianus ca Imperator aici, punctă el. Deși pariez că e și mâna lui Titus la mijloc, adăugă după câteva momente de gândire. Senatorul își ridică brusc privirea și se uită curios la fiul său.

     – Ce te face să crezi asta? îl întrebă interesat.

     – Mi-a jurat odată la un banchet privat că îmi va demonstra că e mult mai bun decât mine, chiar dacă avem la fel de multe onoruri în luptă. E drept că se îmbătase ca un porc, dar... Bietul de el! Probabil e frustrat din cauză că nici măcar tatăl său nu are atâta încredere în el încât să-l numească Legat al Legiunilor Vespasianus.

     Senatorul își clătină ușor capul cărunt în semn de dezaprobare, apoi își ridică privirea înspre fiul său.

     – Eu te-am numit Legatus legionis în locul meu pentru că am decis să renunț cu totul la viața de armată și datorită spiritului tău aventurier. Dacă Vespasianus nu a procedat la fel, nu înseamnă că fiul său e mai puțin merituos sau incapabil. Atâta doar că, deși co-regent acum, Flavius încă savurează fiecare moment de victorie și nu vrea să renunțe cu una, cu două la posibilitatea de a se simți împlinit. Poate că nu realizează, încă, ce mult îl afectează asta pe fiul său, dacă e așa cum spui; dar să nu uiți – sunt convins că în curând lucrurile vor decurge în așa fel încât Titus Vespasianus, actualmente Comandant al Legiunilor Vespasianus, va fi numit Legat în locul tatălui său. În privința ta, cred că pot să am încredere că nu vei face de râs clanul Aquilla! Că vei lupta ca până acum și că nu te vei lăsa condus de impulsuri și resentimente! Sper numai să înveți să te autostăpânești... pentru că, deși îi place să te calce pe coadă, Titus stă mai bine la capitolul acesta.

     Remarca senatorului îl irită pe Marcus. De ce trebuia Titus mereu să fie cu un pas înaintea lui!? Să fi fost oare la mijloc ceva legat de personalitatea acestuia? Își puse în gând ca, dacă tot urma să fie în preajma lui pentru câteva luni, să încerce să înțeleagă ce anume îi conferea acel stadiu de superioritate interioară.

     – Așa voi face, padre! Acum, când urmează să plec? întrebă tânărul, încă preocupat, dar înțelegând raționamentul părintelui său. Senatorul se gândi preț de câteva secunde, apoi întrebă:

     – Care e termenul limită?

     – A doua săptămână a lunii curente, spuse Marcus, imitându-l caraghios pe Vespasianus, spre nemulțumirea tatălui său.

     – În cazul acesta, vei pleca peste trei zile, îi spuse cu seriozitate. Îi voi porunci lui Antonius să pregătească toate cele necesare călătoriei; tu ocupă-te de legiuni. Între timp, eu merg să discut această situație cu Petronius. Cel mai probabil, el va ști ce e cu ordinul neașteptat al lui Flavius și care sunt adevăratele sale intenții.

     – La poruncă! răspunse fiul militărește, ducându-și mâna dreaptă la umărul stâng și înclinând ușor capul în semn de salut. Senatorul aprobă printr-o înclinare ușoară a capului și îl expedie din priviri, apoi își aminti:

     – Ah, da... Marcus!

     Legatul se întoarse și își privi tatăl, întrebător.

     – Gândește-te ce strategi iei cu tine. Eu aș opta pentru Cyrus Aurelian și Gaius Vinicius, cei care au contribuit la cucerirea ultimelor triburi ale Britaniei. Sunt convins că amândoi îți vor fi de ajutor la nevoie.

     – La ei mă gândeam și eu, spuse Marcus zâmbind. Mulțumesc pentru sfat și pentru confirmare totodată, padre! Salută din nou, apoi se retrase.

     Senatorul zâmbi, gândindu-se cât de mult seamănă fiul său cu persoana care fusese el însuși în tinerețe, apoi își roti încet privirea în încăpere și dădu cu ochii de papirusul uitat de acesta. Se uită țintă la pergamentul ce conținea ordinul lui Vespasianus și zâmbetul îi deveni sarcastic. Se apropie cu pași largi de scaunul pe care se afla acesta, îl luă în mână și, după un moment de indecizie, îl trânti pe o masă alăturată, apoi se întoarse cu fața înspre hartă.

     – Ce plănuiești de fapt?! exclamă, vizibil nedumerit, apucând un pion și mutându-l aiurea. Închise ochii și-și masă ușor o tâmplă, încercând să-și limpezească gândurile. Nu dorea să învenineze mintea fiului său, dar nici nu putea să treacă cu vederea comportamentul straniu al lui Vespasianus din ultima vreme. El nu ar avea nevoie de ajutorul Vulturilor...

     Deodată, o idee aproape imposibilă îi străfulgeră mintea. Nu îl știa pe Flavius un conducător fără scrupule, dar nici nu îi putea contesta viclenia când venea vorba de strategii. Se uită înspre ușă, apoi, lăsând harta deoparte, se grăbi să îl întâlnească pe Petronius. Trebuia să afle cât mai curând ce se petrecea de fapt. Se mai întoarse încă o dată înspre hartă și își aminti că uitase de papirus.

     Îl apucă grabă și apoi chemă un sclav pentru a-i așeza toga, după care ieși din bibliotecă ordonând să îi fie adusă de urgență o lectică.

*

     – Marcus! o voce șoptită îl făcu pe tânărul grăbit să se oprească brusc. Se uită în jur și, după ce se asigură că nu e nimeni, se întoarse în direcția din care se auzise vocea.

     – Priscila! Ce cauți aici? întrebă el pe un ton scăzut.

     – Am auzit că pleci, spuse fata, încercând să pară abătută și privind peste umărul lui de parcă s-ar fi temut că o urmărește cineva.

     – Scuză-mă, am uitat că ai urechi peste tot! afirmă Marcus cu sarcasm evident. O privi în ochi așteptând să continue și-și puse mâna pe brâul de care-i era prinsă arma – o sabie scurtă.

     – Elvira... Oh, ce pot face banii în ziua de azi! spuse fata teatral, mai mult ca pentru sine, luându-și o postură de nevinovată. Și am mai auzit că mi-ai luat apărarea în fața tatălui tău, adaugă ea, neluând în seamă reproșul din privirea lui.

     – De parcă ți-ar păsa ție de părerea tatălui meu cu privire la tine!

     Fata se lipi de zidul din spatele ei și îl cât trase pe tânărul aristocrat de aproape de ea.

     – Oh, haide, Marcus, nu fi chiar atât de nesuferit!... Deși, dacă stau să mă gândesc, într-un fel ai dreptate... Știi, singura părere de care chiar îmi pasă e a ta, îi spuse mieros, mângâind insigna cu care îi era încheiat paludamentumul. Simțind patima din privirile tânărului, își lăsă palla să îi alunece, dezgolindu-i un umăr în mod provocator. Respiră profund și-l privi pe sub gene, vrând parcă să pară timidă. Îl trase mai aproape de ea și, lipindu-și buzele de urechea lui, îi șopti: Știi ce? Ești singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată cu-adevărat, din toată inima!

     Marcus se retrase din îmbrățișarea ei pătimașă și o privi dezgustat preț de câteva momente, apoi îi așeză palla astfel încât să îi acopere umărul dezvelit în mod intenționat. Priscila își puse o mână pe pieptul lui, încercând să îl țină aproape.

     – Ce? Crezi că te mint? întrebă dulceag, cu inocență pretinsă. Vru să îl îmbrățișeze din nou, mai strâns de această dată, sperând ca, din nou, contactul fizic să îl rețină captiv în jocul ei, însă acum el refuză să mai joace în hora ei.

     – Dacă ai fi știut că replica asta e definitorie pentru conturarea părerii mele despre tine, nu ai fi rostit-o niciodată. Nici în nouă vieți! spuse el îndepărtând-o brusc.

     – Dar... Marcus! spuse fata contrariată, neînțelegându-i reacția, pe care, de altfel, n-o prevăzuse. Se lovise ușor de perete, dar nu-i păsa.

     – Caută-ți pe altcineva, Priscila. Și cu asta, punem punct discuției, spuse tânărul îndepărtându-se.

     Priscila rămase în mijlocul drumului, privind șocată și mânioasă în urma lui.

     – Crezi că e așa ușor să te descotorosești de mine?! îi strigă. Știu că mă vrei! De ce nu recunoști?

     Marcus însă nu se sinchisi nici măcar să arunce o ultimă privire în direcția ei. Va trece ea și peste asta, era sigur. Nu era genul de femeie care să îi rămână fidelă până la întoarcere. De ce să o mai chinuie în zadar? Știa că nu se va putea abține. De ce să nu îi dea de pe acum libertatea să își trăiască viața așa cum va dori? Apoi își aminti. Bineînțeles, nu era ca și cum relația dintre ei ar fi fost una oficială și stabilă, dar așa, ca să o ajute să se împace cu ideea că acest capitol comun din Cartea Vieții e încheiat, se întoarse scurt și, aruncându-i cinci monede, spuse:

     – Poate ai nevoie de o pereche de sandale noi. Eu n-o să am timp să ți le trimit la domiciliu, așa că procură-ți-le singură.

*

Padre – tată (latină)

Toga – se împărțea în două categorii mari: toga praetexta și toga virilis. Prima era purtată de tineri până la vârsta de 17 ani, cea de-a doua de bărbați. Toga putea fi de mai multe culori, în funcție de rolul pe care îl juca cetățeanul în societate: toga obișnuită era din lână, de culoare naturală (toga pura). Magistrații purtau o toga de un alb strălucitor (toga candida) în timp ce persoanele care erau în doliu purtau o toga de culoare gri sau neagră. Toga de culoare purpurie cu margini aurii era purtată de generali (toga picta). Un alt fel de toga era toga trabea care era purtată de preoți (mov) și de regi (mov cu alb). În perioada Imperiului, toga era făcută din lână și avea forma unui oval pliat o dată sau de două ori. Lungimea materialului era în general de 5-6 metri. Îmbrăcarea togii nu era un lucru simplu și nu putea fi dusă la bun sfârșit de un singur om, ci era nevoie să se apeleze la un servitor. Multele falduri ale togii îi ofereau purtătorului un aer demn dar și o lipsă de mobilitate în ceea ce privește mișcările sale.

Tunica – sub toga era purtată în general o tunică ce era făcută din două bucăți dreptunghiulare de material care erau cusute împreună și strânse cu o curea. În ceea ce privește statutul social, se pot oberva câteva mici diferențe la modelul tunicii: pe tunica senatorilor se găseau câteva dungi groase de purpură, pe cea a cavalerilor erau câteva dungi subțiri.

Paludamentum – o pelerină lungă care era strânsă cu o fibula. La începuturi pelerina era făcută din lână și avea o formă dreptunghiulară. În perioada imperiului a luat o noua formă: era rotundă.

Centurion – comandantul unei centurii; se bucura de un deosebit respect și considerație printre soldaților; în timpul marșurilor legiunilor, mergea numai călare.

Praetorian – soldat însărcinat cu apărarea Imperatorului

Tribun (tribunus laticlavius) – al doilea în comanda unei legiuni

Legatul (Legatus legionis) – Comandantul suprem al unei legiuni

Legiune – (latină Legio) unitate de bază, permanentă, a armatei romane, recrutată dintre cetățeni romani, cu un efectiv care a variat în timp (între 4.200 și 6.000 de oameni) repartizați în cohorte, manipule, centurii.