,,Cine este Kenan Kozan cu adevărat?" 

                    Viața este un mister imprevizibil şi te face să te simţi atât de neputincios în faţa ei. Ea te poate ridica spre culmile cele mai înalte, dar totodată te poate împinge de pe marginea unei prăpastii. Am încercat de atâtea ori să-mi pun ordine în viaţă, în gânduri, în sentimente, fără rost însă. Am ajuns să-mi dau seama că nu am realizat nimic, mă uit în urmă şi nu vad nimic, e gol. Venind aici mi-am uitat scopul, acela de a afla adevărul şi de a mă resemna cu moartea lui. Toate evenimentele m-au rupt de acea răzbunare, făcându-mă să îmi doresc linişte. 

                    Sunt conştientă că într-o zi, ,,mâine" nu va mai exista. Va fi doar ,,azi". Nu ştiu ce aş regreta mai mult, că nu o să mai văd răsăritul şi apusul, că nu o să mai văd frunzele cum cad, că nu o să mai văd acel chip. De fapt, ce vorbesc, nu o să am regrete, pentru că în momentul acela, nici regrete nu mai apuci să ai. Se duce totul şi se opreşte totul. Pentru mine nu mai există întoarcere..nu mai există un nou început. Sunt prinsă în această lume, iar singura mea dorinţă este să opresc totul în loc, să îi opresc pe toţi, doar pentru a respira. 

                    Deşi povara pe care o port îmi macină sufletul, va trebui să învăţ să trăiesc cu ea, să o accept. Oricât aş vrea să vorbesc despre asta, să spun cuiva...nu am găsit acel ascultător. Oricine m-ar judeca pentru trecutul meu, pentru alegerile făcute. Poate nu îl voi găsi niciodată..sau poate se află atât de aproape încât nu îl pot vedea. Amintirile acelui calvar nu pot fi spuse atât de uşor, nu din pricina durerii şi a suferinţei, ci din cauza rănilor care au rămas. Aceleaşi răni pe care le privesc în oglindă zi de zi, sperând că vor dispărea cu timpul. 

                    Am învăţat că viaţa te poate lovi în orice secundă, că te poate lovi atât de puternic, încât nu te mai poţi ridica. Lecţia pe care am primit-o a fost una dură pentru o puştoaică, ce abia împlinise vârsta majoratului, iar toată ura adunată în acel loc a transformat copila într-o femeie. Fiecare zi petrecută în acel iad m-a ucis puţin câte puţin, alimentând caracterul noii femei ce avea să iasă pe uşă la un moment dat. Furia, dar şi dorinţa arzătoare de a-i pedepsi pe toţi cei care m-au rănit, pe toţi cei care mi-au provocat suferinţă, e acum mai puternică. Probabil, ajunsă în acest loc, unde nu trebuie să mă tem de trecut, am găsit o linişte ciudată... o linişte pe care pur şi simplu nu vreau să o pierd. Dar chiar şi aşa, nu pot renunţa la căutările mele, la răspunsurile pe care le caut. Când voi afla tot adevărul, o să pot începe din nou să visez, să învăţ din nou să iubesc.

                    Curiozotatea în ceea ce îl priveşte pe Kenan Kozan, poate e doar ceva trecător. Am intrat în casa lui, practic cu forţa. Am aflat sursa durerii lui, a atitudinii reci, dar totuşi... Când a vorbit despre moartea soţiei, nu am citit în privirea lui acea durere a unei pierderi. Ştiu asta pentru că am văzut acea privire de atâtea ori în oglindă, atunci când a murit mama. Era privirea unui copil singur, a cărui lume s-a spulberat atât de repede. El, nu purta acea durere în ochi, ci o vinovăţie diferită. Reacţia lui faţă de doctor mă face să cred că acea femeie este mult mai importantă pentru el. Decisă să aflu cine este, am pus mâna pe acea clanţă, însă o voce pur şi simplu îmi îngheaţă mâna.

               — Ce cauţi aici? se aude o voce aspră.

                    Mă întorc, îndepărtând în acelaşi timp mâna de pe mânerul uşii. Era el, stând la câţiva metri de mine, cu o privire nervoasă. 

               — Am venit să..., spun încercând să îi dau o explicaţie, dar sunt întreruptă.

               — Mă urmăreai cumva? mă întreabă el, apropiindu-se de mine.

               — Nu, doar... Te căutam. Am primit veşti despre starea lui Mert, îi răspund, schimbându-mi pe parcusul dialogului tonul.

               — Şi ce cauţi aici? Nu trebuia să fii în partea cealaltă a coridorului? continuă el cu întrebările, încercând să afle motivul pentru care mă aflam acolo.

               — De ce mă interoghezi ca şi cum aş fi făcut vreo crimă? îi răspund cu o întrebare, observând figura lui nu prea încântată de răspunsul meu. Atunci el vine lângă mine, apucă acea clanţă şi închide uşa, întorcând privirea spre mine.

               — De acum să îţi vezi de treaba ta, zice după care mă prinde de braţ şi mă îndrumă spre salonul lui Mert, fără să pot protesta în vreun fel. 

               — Ce atitudine! Cine dracu să te mai înţeleagă? şoptesc eu astfel încât să nu mă audă.

                    Poate ar trebui să o las baltă şi să îmi aduc aminte motivul pentru care am venit în locul ăsta. Am venit să îl găsesc pe acel criminal şi să îl pedepsesc pentru moartea fratelui meu. Ajunşi în faţa salonului lui Mert, mâna îmi este eliberată, iar domnul arţăgos intră, lăsând uşa deschisă în urma lui. Păşesc şi eu în încăpere, urmărindu-l cum se aşează lângă fiul lui. Îmi trag scaunul aflat lângă masă mai aproape de pat, după care mă aşez, continuând să îi observ fiecare gest. Şi-a trecut mai întâi mâna prin părul creţ al băiatului, după care au început să vorbească despre ce s-a întâmplat. Imaginea aceea pur şi simplu mi-a stârnit un zâmbet ciudat. Mă bucuram ca micuțul era bine. Din tot tabloul acesta lipsea o singură persoană, soţia lui. Eram surprinsă cum Mert, deşi trecuse prin clipe groaznice, râdea şi avea zâmbetul până la urechi. Îl amuza îngrijorarea tatălui său, dar şi faptul că urma să fie cel mai cocoloşit membru al familiei. Acest copil, este pur şi simplu o minune şi pot recunoaşte că m-am ataşat de el în doar două zile. 

               — Te doare ceva? îl întreabă Kenan pe băiat, atingându-i uşor umărul.

               — Nu, răspunde scurt. Tată, tu ai plâns? îl întreabă Mert, lucru ce mi-a stârnit curiozitatea. Nu observasem până acum, dar el... plânsese. Era ceva nou şi greu de înţeles. Omul dur şi cu atitudine rece a plâns. 

               — Nu am plâns. Îmi făceam doar griji pentru tine, răspunde el, întorcându-şi privirea spre mine pentru câteva secunde.

               — Când pot merge acasă? spune copilul, cu nişte ochi de căţeluş care cere afecţiune, aşteptând un răspuns favorabil.

               — Mâine, răspunde Kenan spre dezamăgirea băiatului. Îţi promit că mâine îl vom convinge pe domnul doctor să te lase acasă, spune întinzându-i pumnul. Copilul întinde şi el pumnul, atingându-l de al lui Kenan, lucru ce îmi stârneşte din nou curiozitatea. 

               — Îmi explică şi mie cineva ce e asta? întreb eu.

               — Eu şi tata facem asta când promitem ceva. Şi întodeauna ne-am respectat promisiunile, spune Mert, luminându-mă astfel cu privire la acest gest.

                    Am mai zăbovit vreo oră în salon până a sunat telefonul lui Kenan, după care am ieşit, având aceeaşi curiozitate despre femeia din acel salon. Cine este şi de ce o vizitează Kenan? Poate ar trebui să îmi fac curaj să îl întreb, însă cred că este mai bine să nu mai insist. Până la urmă este viaţa lui, iar eu nu am niciun drept să mă amestec. În faţa spitalului, era o maşină, la volanul căreia se afla tata. El vine grăbit spre noi, vizibil îngrijorat.

               — Fata mea, eşti bine? mă întreabă, luându-mi mâinile într-ale lui.

               — Da, tată. Sunt bine, spun privind peste umărul lui cum trei siluete se apropie de noi.

               — Kenan! Eşti bine? strigă Yaren, sărindu-i în braţe. 

               — Am venit cât am putut de repede, spune doamna Lela, aruncându-mi ca de obicei priviri tăioase. Asta ce caută aici?

               — Mătuşă, nu e momentul, spune Kenan cu calmitate.

               — Bine. Vorbim acasă, replică doamna sfidător.

               — Tu eşti bine, Adela? mă întreabă Lukas, punându-mi mâna pe umăr.

               — Da sunt bine, răspund scut.

               — Toată lumea e bine, spune Kenan, fixându-şi privirea pe mâna aflată pe umărul meu.

               — Eu merg să îmi văd nepotul, iar diseară avem de vorbit, zice doamna Lela, după care intră în spital, urmată de Yaren şi Lukas.

               — Unde mergeţi, domnule? întreabă tata.

               — Poţi rămâne aici cu mătuşa. Eu voi lua autobuzul, spune el, lăsându-mă pur şi simplu fără cuvinte. Adică el, un om bogat şi de rangul său, să meargă cu autobuzul? Am trăit să o aud şi pe asta. 

               — Sunteţi sigur, domnule? 

               — Da sunt sigur, răspunde el scurt.

               — Vino Adela, mă cheamă tata, însă Kenan intervine.

               — Poţi rămâne la o plimbare? întreabă el ca un adolescent, ce tocmai ceruse prima întâlnire. Mă uit la el şi îmi dau seama că nu este vorba doar de o simplă plimbare, aşa că accept.

               — Da, sigur. Ne vedem acasă, tată.

               — Ai grijă, fata mea, mai adaugă tata, după care urcă în maşină.

               — Unde vrei să mergem? mă întreabă, însă eu nu ştiu ce să îi răspund. Nu cunoşteam oraşul, nu ştiam absolut nimic despre locul ăsta.

               — Nu ştiu. Nu cunosc oraşul, îi răspund simplu.

               — Atunci să facem un tur, replică, înaintând către staţia de autobuz.

               — Stai, ce? spun eu, grăbind pasul în urma lui.

                    Urcăm într-un autobuz supraetajat, urmând să înceapă turul oraşului prezentat de însuşi Kenan Kozan. M-am aşezat pe locul de la margine, putând să admir totul în jurul meu, iar el s-a aşezat lângă mine, afişând acum chipul unui om blând. Eram totuşi confuză de decizia lui de a-mi prezenta oraşul, venită din senin. Eram încântată de tot ce vedeam şi de poveştile spuse de el despre fiecare loc, pe care îl vedeam din mers. Din când în când întindea mâna prin faţa mea, indicându-mi unele clădiri, spunând în acelaşi timp câteva lucruri despre trecutul lor. Eram într-un cuvânt fascinată de Istanbul şi de istoricul său. Ghidul meu nu rata niciun loc, reuşind să cuprindă fiecare părticică a trecutului, cât şi a prezentului acestui oraş. Îmi întorceam privirea spre el în unele momente, zărind uneori un mic zâmbet în colţul gurii sale. Omul de lângă mine era total opusul celui pe care l-am cunoscut în prima zi. Avea o blândeţe şi o linişte în ochi, pe care nu o mai văzusem până atunci.

                    Fără să îmi dau seama turul se terminase, iar noi ajunsesem pe o pasarelă. Mă prind cu măinile de balustradă şi mă rezem, fiind în continuare răpită de peisaj. Dându-mi seama că nu îi mai aud vocea, mă întorc şi îl văd, stând rezemat de balustradă cu mâinile în buzunar. Privirea lui era fixată pe chipul meu entuziasmat şi curios, însă nu îndrăznea să îmi vorbească.

               — Îmi place oraşul prin ochii lui Kenan Kozan, spun, mişcându-mă mai aproape de el.

               — Adela, vreau să îmi cer scuze, grăieşte el încet.

               — Pentru? întreb eu, curioasă de răspunsul pe care îl va da.

               — Pentru purtarea mea de la spital, pentru accident. Nu a fost vina ta, spune lăsând privirea în pământ. Nu trebuia să ţip la tine, completează spre final.

               — E în regulă. Am uitat deja, spun, încercând să îi ridic moralul, dar şi ochii din pământ. O luăm de la capăt? întreb eu, observând cum el îşi ridică privirea surprinsă, neînţelegând ce vreau sa spun.

               — Adică? mă întreabă scurt.

               — Eu sunt Adela Yilmaz, o rebelă, care nu suportă să fie controlată, spun întinzându-i mâna şi stârnindu-i un râs scurt, copilăresc.

               — Kenan Kozan, deţinătorul unei companii de maşini, care nu suportă să i se iasă din cuvânt, zice dând mâna cu mine. Şi îmblânzeşte tot ce se află pe moşia sa, adaugă el, stârnindu-mi de această dată mie râsul scurt.

               — Voiam să îmi cer şi eu scuze pentru că te-am urmărit. Nu e treaba mea, dar..., spun, fiind întreruptă.

               — Erai curioasă, completează el.

               — Nu mă înţelege greşit. Nu vreau să mă bag în treburile tale şi nu îţi voi mai cere explicaţii.

https://youtu.be/s_BU8YCjV1M

               — Cred că ăsta îţi aparţine, spune el, scoţând din buzunar un lănţişor. 

               — Am crezut că l-am pierdut. Mulțumesc! spun bucurându-mă ca un copil care tocmai primise ciocolată. 

                    El se apropie de mine, ţinând cele două capete ale lănţisorului, făcându-mi semn să îmi dau la o parte părul. Mi-am prins părul cu mâna stângă şi l-am ridică puţin, trupul începând să îmi vibreze. Pentru o clipă totul îngheţase, mâinile lui rămânând neclintite în jurul gătului meu. Îi puteam simţi respiraţia caldă în urechea dreaptă, fiecare celulă a corpului meu luând-o razna. Era pentru prima dată când ne aflam unul lângă altul şi nu simţeam lovitura trecutului. Degetele lui îmi atingeau gâtul, provocându-mi un tremur uşor, pe care nu am încercat să îl stăpânesc, ci l-am lăsat liber. 

                     Îi puteam simţi parfumul puţin înţepător, plutind în nările mele, iar căldura trupul său îmi alimenta ritmul sângelui. Am auzit doar un mic zgomot, semn că lănţişorul fusese prins, însă niciunul dintre noi nu se mişca. Eu mi-am retras puţin trupul, astfel încât să îl pot privi, dar braţul său îmi opreşte mişcarea. Într-o secundă frunţile noastre erau lipite, simţindu-i într-un final bătăile inimii, care erau din ce în ce mai puternice. El îşi ridică mâna, lăsându-şi palma puternică să alunece pe obrazul meu, lucru ce mi-a alungat privirea într-o parte. Degetele lui ajung în dreptul bărbiei mele, ridicând-o şi aducându-mi din nou privirea în dreptul ochilor săi verzi şi blânzi. Îşi apropie din nou fruntea de a mea, de data asta, lipindu-mi talia de trupul lui. Îşi apropie buzele de ale mele, făcându-mi inima să bată alert, aproape să iasă.