,,Înfruntă realitatea. Eşti ceea ce simţi."

                    Fiecare dintre noi are păcatele sale, iar ispășirea lor nu este atât de ușoară pe cât ar crede unii. Povara acestora te poate arunca în cel mai adânc abis al suferinței, al dezamăgirii și al urii. Pe rând, vei simți că vrei să mori, apoi să trăiești pentru a te răzbuna. Sângele îți fierbe în vene, făcându-ți treptat fiecare parte a corpului să explodeze. Totul se rezumă la acel moment în care ai pierdut orice legătură cu realitatea, dar mai ales cu tine însuți. Te condamni pentru neputință, pentru lașitatea de care ai dat dovadă îl acele clipe de coșmar, când puteai pur și simplu să le iei viața pentru durerea resimțită.

                    Moartea părea o soluție perfectă, dar nici în acest fel nu îl puteam aduce înapoi. Eram legată de amintiri, de locul acela care și acum îmi dă fiori ori de câte ori trec prin dreptul lui. Îmi este frică să cobor pe malul apei, știind că acela este mormântul său.

                    Acum tot ce mi-a mai rămas este să îi fac dreptate fratelui meu, găsindu-l pe vinovat. Nu știu dacă voi avea puterea să îi iau viața așa cum a luat-o el pe a lui Jacob, însă știu că astfel îmi voi găsi liniștea.

               — După următoarea curbă, accelerează. Dacă nu reuşeşti să îl depăşeşti în linie dreaptă s-a terminat.

               — Am înţeles, spun, continuându-mi cursa. O să reuşesc. Tu doar găseşte-mi o portiţă, rostesc concentrată.

               — Adela, imediat ce ieşiţi din zona portului, ai o portiţă de zece secunde. El trebuie să facă o rotire în plus a volanului ca să se reechilibreze pe carosabil.

               — Recepționat, îi spun, menţinând siguranţa din voce.

               — Bună frumoasa mea Ella, se aude în cască o voce cunoscută, dar pe care nu mi-aş fi dorit să o mai aud vreodată.

               — Tu! zic, încordăndu-mi mâinile pe volan.

               — Mi-a fost dor de tine. 

               — Nu pot spune același lucru.

               — Şoferul meu va câştiga cursa, altfel cineva va avea de suferit.

               — Din cauza șoferul tău fratele meu e mort! 

               — Fratele tău era un ghimpe de care a trebuit să mă descotorosesc. Știa prea multe! 

               — Ești un criminal nenorocit cu sânge rece!

               — Ar fi păcat să îți pierzi și mama din cauza acestor curse, nu-i așa? Doar sunt un criminal cu sânge rece.

              — Las-o în pace, altfel o să regreţi, spun răspicat, asigurându-mă că înțelege tonul vocii mele.

              — Cea care va regreta ești tu, Ella, spune el, iar în secunda următoare se aude o împuşcătură.

                    Sunetul acelei arme mi-a trezit un val de amintiri dureroase, forțându-mă să apăs pedala de frână, lăsându-l pe şoferul lui să câştige. Mașina s-a oprit la doar câțiva metri de linia de finish, iar eu am privit lung mașina celuilalt șofer, trecând pe lângă mine.

               — Adela! Eşti bine? De ce l-ai lăsat să treacă pe lângă tine? Se aude vocea disperată a lui Zach, răsunând în cască.

              — S-a aprins becul de la motor, replic rapid, ca o scuză pentru reacția mea.

              — Bine, ne vedem la garaj, replică acesta, nervos.

                   Demarez către garaj, nu înainte de a lovi volanul cu pumnii, gest menit să mă scape de nervi. Ăsta e modul tău de a mă face să îmi plătesc greşelile? Ajung destul de repede în locul în care eu şi Zach ne-am petrecut ultimul an, făcând legături peste legături pentru a-l găsi pe criminal, însă ajungem la acelaşi rezultat, nimeni nu ştie nimic.

              — Ce s-a întâmplat acolo? întreabă Zach, venind spre mine. Motorul e în regulă. Tu, nu eşti.

              — Nu cred că a fost o idee bună ca mama să afle tot adevărul. Marco a fost cel care a întrerupt comunicaţiile. Am pus-o în pericol, spun, sprijinindu-mă de botul maşinii.

              — Marco doar se joacă cu mintea ta. Nu cred că i-ar face rău, ştii doar că este obsedat de tine.

              — Tocmai, obsesia asta mă sperie. Știi foarte bine prin ce am trecut pentru a mă apropia de el și afacerile lui.

              — Tu ești bine? insistă Zach, forțându-mă să îl privesc. După tot ce s-a întâmplat acolo, cred că ar trebui să vorbești cu cineva.

              — Sunt bine și nu am nevoie să vorbesc cu nimeni.

              — Dacă Jacob te-ar vedea acum, cred că m-ar strânge de gât pe mine.

              — De ce? Întreb, puţin amuzată.

              — Înainte să înceapă să concureze, m-a pus să promit că orice i s-ar întâmpla, voi avea grijă de tine şi de mama ta. Atunci am luat-o ca pe o glumă, dar în ziua accidentului mi-am dat seama că trebuie să îmi ţin promisiunea.

              — Îmi este foarte dor de el..., spun oftând.

              — Tuturor ne este, dar când te văd concurând e ca şi cum l-aş vedea pe el.

              — Ești ca un al doilea frate mai mare pentru mine și nu știu ce aș fi făcut fără sprijinul tău, replic, apoi îl îmbrățișez.

              — Adela, se aude vocea mamei, care se apropie de noi, întrerupând momentul.

                  Zgomotul provocat de un motor de maşină, care se apropie în viteză de garajul nostru, îmi atrage atenţia. Imediat realizez că nu au venit cu gânduri paşnice, aceasta, oprindu-se la doar câţiva metri de noi. Observ două pistoale, ieşind pe geamurile fumurii din dreptul nostru şi în câteva secunde începe o rafală de gloanţe. O prind pe mama de mână şi o trag cu mine după o mașină, iar Zach sare după o motocicletă. La un moment dat împușcăturile se opresc, iar maşina pleacă în grabă. Îmi ridic privirea şi îl văd pe Zach, ţinându-se de umăr. Printre degetele sale se prelingea sânge roşu aprins.

              — Zach! îi pronunț numele, agitată.

              — Sunt bine. Nu îţi face griji pentru mine, zice destul de calm, ridicându-se.

                   Îmi întorc capul ușurată că acesta se simte bine, însă imaginea mamei cu bluza acoperită de sânge, luptându-se pentru viaţa ei, îmi oprește respirația preț de câteva secunde. L-am pierdut pe Jacob, nu te pot pierde şi pe tine. Odată cu ea va dispărea ultima fărâmă de umanitate din mine. Ea este singura pentru care am rămas în acest loc după accidentul lui.

             — Mamă! Zach fă ceva! spun printre lacrimi, cerându-i parcă să facă o minune.

             — Am nevoie de o ambulanţă, spune el, vorbind la telefon.

             — Mamă nu te pot pierde şi pe tine. L-am pierdut pe Jake, am nevoie de tine.

             — Adela, copila mea, când îl voi revedea pe Jacob îi voi spune cât de dor îţi este de el. Împreună o să avem grijă de tine de acolo de sus.

             — Nu, vreau să ai grijă de mine aici, spun, lăsând lacrimile să cadă pe fruntea ei. Rămâi cu mine! Mamă! strig cu toate puterile. De ce? De ce îmi faci asta? spun privind către cer.

După ceva timp...

                 În acea clipă am pierdut totul... din nou. Am pierdut speranța, am pierdut tot ce iubeam. Nimic nu mă mai leagă de acest loc blestemat, de această casă, acum goală. Mă trezesc dimineața, epuizată de amintirile care revin și cresc în intensitate, dar ea nu este acolo să mă liniștească. Ori de câte ori intru pe ușă singurul care îmi răspunde întrebărilor este ecoul singurătății. Am obosit să mă mint că sunt bine. Nu sunt bine și nimeni nu poate repara dezastrul din viața mea. Sunt hotărâtă să mă despart de locul acesta, dar să păstrez copilăria și toate trăirile vii în suflet.

            — Chiar ai de gând să pleci? Au trecut doar două luni.

            — Da, nu mă mai leagă nimic de locul ăsta, spun eu, punându-mi hainele în valiză.

            — Nu crezi că ar trebui să îți acorzi mai mult timp?

            — Mai mult timp pentru ce? Să mă împac cu ideea că atât mama, cât și fratele meu au murit din cauza aceleiași persoane?

            — Poate ar trebui să vorbești cu un psiholog, replică Zach, moment în care eu mă opresc din împachetat și îl privesc insistent, acesta, înțelegând imediat mesajul. Bine! Fără psiholog! continuă el.

            — Cred că asta este tot, spun eu, închizând valiza.

            — Crezi că îl vei găsi în Istanbul? mă întreabă Zach, aşezându-se pe marginea patului.

            — Dacă nu îl voi găsi, voi începe o viaţă nouă acolo, departe de locul ăsta plin de amintiri dureroase.

            — Aşa e, vei începe o viaţă nouă, spune el, bosumflat, sperând că eu voi observa.

            — O să îmi fie foarte dor de tine, îi spun, îmbrăţişându-l.

            — Şi mie o să îmi fie dor de tine, Ade.

            — Vei putea veni oricând în vizită, o să îţi prezint Istanbulul.

            — Eşti un ghid groaznic, spune acesta, râzând. Ai fi prima care se pierde.

            — Aşa este, dar o să îţi caut un ghid bun. Te rog, ai grijă de locul ăsta, îi adresez eu o ultimă rugăminte înainte de plecare.

            — Este pe mâini bune. Haide o să pierzi avionul, zice el, luându-mi valiza.

                 Istanbulul o să mă facă să uit de trecutul meu. E singura cale să încep o viaţă nouă, departe de toată suferinţa asta, de toate greşelile mele. Jacob obişnuia să spună „Dacă nu poţi schimba trecutul, aleargă cât mai departe de el". Asta fac şi eu. Fug de trecut, însă îmi este frică. Îmi este frică de faptul că oricând acesta poate năvăli peste mine şi mă va aduce faţă în faţă cu păcatele, dar şi cu pierderile.

                 După câteva ore de zbor, avionul aterizează pe aeroportul din Istanbul, iar eu pentru prima dată mă simt liberă din închisoarea trecutului, în ciuda faptului că nu am decât gândul răzbunării și o valiză după mine. Trebuie să ajung la moşia Kozan, unde tatăl meu muncește, însă sunt hotărâtă să nu stau prea mult acolo. Deşi el a plecat acum mult timp, am păstrat legătura, iar acum voi sta cu el până îmi voi găsi de lucru. Urc în autobuz şi mă aşez lângă fereastră, privind clădirile din jur. Totul este diferit aici. Observ oamenii zâmbind, parcă uitând de toate problemele vieţii.

                 La un moment dat, curioasă îl întreb pe şofer dacă mai este mult până la moşia Kozan, iar spre ghinionul meu, drumul spre moşie este cu o staţie în urmă. Îmi iau valiza şi cobor grăbită, apoi o iau la pas înapoi. Nu îmi vine să cred, sunt de o oră aici şi deja am ratat drumul spre conacul ăla.

            — Minunat! Şi-a făcut şi ăsta moşie la dracu în praznic. O vilă în centrul oraşul ce avea? spun nervosă.

                 În timp ce merg pe marginea şoselei, liniștită, trec pe lângă o maşină, de care se rezemau trei bărbaţi. Îmi feresc privirea de aceștia, nedorind să fiu băgată în seamă și vreau să păşesc indiferentă, însă unul dintre ei îmi taie calea. Mă opresc brusc, strângând mânerul valizei și îmi ridic ochii din pâmânt.

           — Ce faci pe aici, drăguţo?

           — Drăguţă să îi spui lu' mă-ta! Acum lasă-mă să trec, spun, aruncându-i o privire tăioasă.

           — Oh, vrăbiuţa are tupeu, replică altul, dezlipindu-se de mașină.

           — Şi nu ai văzut nimic încă, zic nervoasă, făcând doi paşi în dreapta.

           — Ce spui, ne arăţi cât tupeu ai? spune primul individ, prinzându-mă de mână şi trăgându-mă spre maşină, însă eu îi aplic o palmă peste obraz.

           — Ești sălbatică! zice el, izbindu-mi spatele de portiera mașinii. Îmi place!

           — Pot fi și mai sălbatică, adaug eu, lovindu-l din nou, de data aceasta cu genunchiul.

                Atunci un al doilea individ mă prinde agresiv de încheietură, iar eu din instinct îmi închid ochii, așteptând să primesc la rândul meu o lovitură, însă dintr-o dată se face linişte. Îmi deschid ochii şi observ cum un bărbat, misterios, cu privire rece şi dură, i-a prins mâna. Ceilalţi doi se sperie imediat, lucru ce m-a surprins instantaneu. Ei sunt trei, iar el unul singur. Acei oameni nici măcar nu schiţează vreun gest superior, având în vedere numărul lor. Încheietura îmi este eliberată într-o secundă, iar toți cei trei se aliniază parcă la raport.

            — Este vreo problemă aici? întreabă misteriosul bărbat, cu o voce sfidătoare și autoritară.

            — Nu, ne cerem scuze domnule, vom pleca imediat, spune unul, luându-şi tălpăşiţa, urmat de ceilalţi.

            — Eşti bine? mă întreabă, apropiindu-se de mine.

            — Nu te apropia! Cunosc jocurile bărbaţilor ca tine!

            — Despre ce vorbeşti? continuă el cu întrebările, surprins de reacţia mea.

            — Ţi-ai trimis prietenii să mă sperie, iar acum vii ca un erou să mă salvezi? Cu mine nu ţine să ştii!

            — Prietenii mei? întreabă el, ridicându-și sprâncenele. Cred că te-ai lovit la cap. Vino, adaugă, mergând spre maşina lui. Încotro?

            — La dracu, spun nervoasă, ridicându-mi valiza. Nu e treaba ta!

            — Urcă, te duc eu. Unde vrei să ajungi? insistă el.

            — Tu nu ai treabă? Vezi că întârzii la întâlnirile tale importante cu înalta societate.

            — Nu o să găseşti niciun taxi până la șoseaua principală, care se află la trei kilometri de aici. Spune-mi unde vrei să mergi.

            — La nenorocita de moşie Kozan! Presupun că stăpânul ăla bătrân avea nevoie de aer curat şi a facut-o la mama naibii. Acum mă scuzi, am de găsit un autobuz, spun, reluându-mi mersul și lăsându-l pe domnul misterios în urmă.

                 Doamne de ce dau numai peste oameni din ăştia? Auzi mă duce el! Sper că domnul Kozan să nu fie ca ăsta, altfel o să ajung la nebuni. Mergând cu paşi alerţi pe marginea drumului, aud o maşină care se apropie în viteză. Mă întorc şi dau ochii peste cap, deoarece îmi dau seama că este „eroul meu" de mai devreme. Se opreşte lângă mine, însă acest lucru nu mă face să stau pe loc.

            — Tu din nou!

            — Urcă, spune pe acelaşi ton autoritar.

            — Nu vreau. Pot să merg şi singură.

            — Aşa eşti tot timpul? întreabă el, încruntându-se. Copil răsfățat, adaugă acesta, crezând că eu nu îl aud.

            — Numai cu obsedaţi ca tine.

            — Urcă am spus! insistă el, lucru ce mă enervează și mai mult.

            — Nu, replic scurt, oprindu-mă. Ce o să faci? spun, apropiindu-mă de maşină.

                 Mare greșeală. Într-o fracţiune de secundă mă apucă de mijloc şi mă trage peste el în maşină. Nu îmi vine să cred că a făcut asta! Mă zbat ca o nebună, însă el nu dă importanță agitației mele și pleacă în viteză.

            — Opreşte maşina! Lasă-mă să cobor! strig către el, însă se face că nu aude.

                 Realizez că orice i-aş spune nu va încetini, așa că pur și simplu renunț. Observând că mă liniștesc, îmi permite să mă pun pe locul din dreapta.

            — Îţi place adrenalina, îi spun eu, moment în care îşi întoarce privirea spre mine, accelerând.

            — Îţi este frică? mă întreabă el, lăsând să se citească o calmitate neobișnuită în ochii săi.

            — De viteză? Nu.

            — Crezi că o să facem accident?

            — Depinde cât de bine îţi cunoşti maşina şi abilităţile, domnule lăudăros.

            — Da? spune el, ridicând o sprânceană, continuând să accelereze.

            — Opreşte, vreau să cobor! Acum! strig, iar el pune o frână bruscă, făcându-mă să îmi lipesc palmele de bordul maşinii. Eşti nebun! spun, coborând din maşină. Unde m-ai adus?

            — Bine ai venit la nenorocita de moşie Kozan.

            — Kenan!