"Ceea ce percepem drept încercări amare ale sortiți, adesea sunt binecuvântări deghizate" ~Oscar Wilde

                                                     Houston, Texas
                                                                       1865

Grace îi pieptăna cosițe lui Adley.

Părul ei era de un castaniu deschis. În urmă cu un an, a fost convinsă că va rămâne blondă, însă fetele din familia Sánchez păreau sortite să aibă părul șaten.

— Ai văzut-o pe Clara? intră în camera fetițelor gemene și Olivia, căutându-și păpușa.

— Parcă era pe măsuța din antreu.

Olivia dădu să iasă afară.

— Unde te grăbești așa? o întrerupse Grace.

— Eu...

— Tu rămâi aici, trebuie să îți prind părul.

— Grace! Grace!

Se uită speriată la sora ei, Chloe. Stătea în pragul ușii, cu părul în toate direcțiile și volănașele rochiei pe jumătate destrămate. Probabil fugise tot drumul. Respirația ei părea, fără doar și poate, sacadată.

— Oh, Chloe! Ți-au făcut ceva? Ești bine?

O grămadă de idei trecură prin mintea lui Grace. Texasul era un stat confederat. Nu era deloc sigur. Armata era peste tot. Împânzind străzile. Era aproape sigură că cineva o prinse pe Chloe. Cum scapase, era un mister.

Chloe se lăsă în jos pe tocul ușii cu ochii visători. Strângea la piept ceva. Nu părea absolut deloc speriată.

— Jhonny..., îndrugă ea.

Grace se uită la sora ei dându-și ochii peste cap.

— Glumești! Am crezut că cineva tocmai a pus mâna pe tine!

Grace răsuflă ușurată.

Sora ei dădu repede din cap.

— Am fost în grădina din spate. El a fost așa drăguț...

Acum Grace își putea imagina de ce arata așa Chloe. Era convinsă că fata fugise și se agățase cu rochia în trandafiri și nu numai.

— Mi-a dat un medalion. A spus că...

— Încetează, Chloe, madre a spus "nu".

— Dar... dar, oftă fetișcana strângând și mai tare medalionul.

Grace înțelegea de ce madre spunea nu.

        La șaisprezece ani, Chloe nu se putea căsători, în termeni buni. Era mult prea tânără.

Îl cunoștea pe Jhonny. Era fiul domnului Fredriksson, bancherul. Tânărul nu i se părea nici ei potrivit. Îi făcea necazuri tatălui său.

— Ce păcat că nu ai anii lui Grace, o dojeni o voce din spate.

Rachel râdea, îmbrățișându-și sora mai mare.

— Încetează! o împinse Chloe.

Apoi se uită la ea cu o privire încărcată de reproș.

— Haide, querido, știi că am dreptate. Grace s-ar putea căsători. Până la urmă, are douăzeci și unu de ani!

— Ba nu m-aș putea căsători! se opuse Grace.

Olivia și Adley, gemenele și mezinele familiei, chicotiră la unison.

— Asta pentru că ești mult prea încăpățânată și niciun hombre respectabil nu-și dorește să aibă un șef de caravană în loc de o femeie blajină, se răzbună pe ea, Chloe.

Grace râse, știind că era adevarul.

Era cea mai mare dintre fetele familiei, dar nu intenționa să se căsătorească. Cel puțin, nu acum. Nu i se părea un moment potrivit.

Madre nu putea să facă prea mare efort din cauza tumorii ei. De când Joshua, Nolan și padre plecaseră în război, Elizabeth Sánchez avea o stare de sănătate foarte precară și multe responsabilități picaseră pe umerii ei.

— Haideți, fetelor, azi e o zi lungă, oftă Grace. Cine vrea să se îngrijească de grădină?

— Eu, se oferi Rachel, mereu cu spiritul vioi.

— Prea bine, Chloe, am nevoie să mergi la doamna Freeman și să îi aranjezi în salon buchetele de flori pe care le-a comandat.

Fata oftă cu năduf.

Grace nu ar fi trimis-o mai departe de casa doamnei Freeman. Dat fiindcă erau vecini și puteau să intre pe porțile grădinilor din spate, Grace știa că o poate lăsa până acolo fără să își facă griji de alte neînțelegeri cu soldații Confederației.

— Mai întâi, ai grijă să îți schimbi rochia. Cineva o să se sperie de moarte dacă nu, o tachină Rachel.

Gemenele își luară păpușile și insistară să meargă în grădină cu Rachel.

Grace coborî la parter, în camera mamei.

— Buenos días, madre.

Trase perdelele din dantela fină, de la geamul mare al dormitorului.

— Hola, cariño.

Elizabeth se trase puțin mai încolo și bătu cu palma pe pat. Grace se așeză lângă ea.

— Îmi pare rău că nu am pregătit micul dejun.

Bruneta îi atinse fruntea și o mângâie pe părul șaten.

— Nu-ți face griji, madre. Doctorul a zis că îți prinde bine să stai și să te odihnești. În plus, clătitele mi-au ieșit mai bine ca data trecută.

Grace nu se pricepea absolut deloc la gătit. Adăugând la grijile mamei, știa că înrăutățește situația. Surorile ei nu se plângeau, deși o tachinau continuu spunându-i că vor mânca clătite arse sau nefăcute până când Grace se va căsători, pentru că așa cum spunea Rachel "cu siguranță una din condiții va fi să îi gătești clătite perfecte".

Elizabeth gemu ușor și se ridică în capul oaselor.

— Nicio scrisoare?

Grace știa la ce se referă ea. Însă nici frații ei, nici padre nu trimiseră nimic.

Verificase chiar ieri corespondența.

— Sigur vor scrie curând.

Grace vedea cutele încrețite de pe fruntea ei. Cu certitudine își făcea griji.

Mama ei nu fusese niciodată de acord cu alegerea soțului său de a lua parte la război. Ca o doamnă a Sudului, Elizabeth nu considera că sclavia ar fi fost o problemă. Ea spunea că dacă Nordul nu voia sclavi, nimeni nu îi obliga să îi aibă.

Mama ei crescuse în Texas, alături de câțiva slujitori. Tata, era de părere că oamenii nu ar trebui să primească etichete pentru culoarea pielii lor și Grace știa, undeva în sufletul ei, că și mama crede asta.

Uneori mândria și teama pentru băieții ei care erau pe front luptând pentru Uniune, o făceau pe Elizabeth ignorantă la adevărata problemă.

Dar și toate prejudecățile te puteau face la fel de rapid previzibil în situația aceasta.

— Vreau să o vizitez pe doamna Malone.

— Vin cu tine, se ridică Grace, hotărâtă.

— Nu, nu-s chiar atât de bolnavă. Pot să mă mișc, cariño.

— Da' madre, străzile orașului nu-s un loc sigur. Ai putea fi prinsă în bătaia unor gloanțe, acuzată de trădare, gesturile tale ar putea fi interpretate greșit sau...

Mama ei îi prinse fața între palme, oprind potopul de orori pe care le rostea ea.

— Querido, o să fiu bine.

Grace închise ochii.

— Bine. Doar... ai grijă. Nu vreau să te pierd.

O ajută să se îmbrace și apoi plecă în florăria de jos.

Florăria era ocupația mamei. Acum că aceasta mai mult stătea, Grace se ocupa de buchetele de flori.

Deși nu prea mai erau atât de mulți cumpărători.

Războiul răpise multe. Răpise certitudinea că te poți plimba pe străzi fără să fi omorât. Așa că, le răpise clienții. Nu că ar fi fost o problemă. Familia Sánchez era una dintre cele mai înstărite.

Era adevărat, tatăl lor ținea mai mult la educație decât să le învețe lucruri de bază. Laurent Sánchez fusese mereu de părere că trebuiau să își facă un renume în societate. Înainte de război, el fusese avocat. Le aducea mult succes și le garanta un viitor sigur.

Totuși, tatăl ei fusese chemat în război tocmai pentru a se implica în problemele politicii.

Nu avea să se lupte, ca Joshua sau Nolan, însă era mereu plecat. Să își slujească țara în acest fel, era foarte important pentru el.

Făcându-și de lucru cu câteva margarete, împletind frumos panglici violete în jurul tulpinilor acestora, își aminti de zilele când băieții erau acasă.

Joshua era mai mare cu un an decât ea.

Mereu o tachinase și tot el o învățase să călărească. Madre îi spunea "călăritul nu e pentru o lady, Grace".

Își aducea aminte cum îi făcea Joshua cu ochiul. Ca să nu o vadă mama lor, ieșeau noaptea din casă. Era riscant, dar fratele ei râdea când ea începea să îi pună prea multe întrebări, cum ar fi "dacă ne prinde? Dacă madre află? Joshua, n-o să mă ierte!?"

Fusese mereu acolo pentru ea. Îi ascultase flecărelile și toate grijile. Acum, se simțea așa singură! Chiar dacă le avea pe fete, ea și Joshua avuseră o altfel de legatură. Îi era dor de el.

Și de Nolan. Însă el era mai apropiat de Chloe.

Iar padre...

O bătaie în ușă o făcu pe Grace să tresară. Scăpă margaretele ivorii din mâini și merse către intrare.

Un om destul de solid, înalt, cu părul scurt, îi dădea impresia că e soldat.

El se uită în stânga străzii și apoi în dreapta, de parcă ar fi fost urmărit.

Purta un pardesiu negru care îi acoperea toată silueta masivă.

Grace simți cum inima îi bate ca o tobă.

De ce să vină el aici? Oare nu știa că familia Sánchez avea toți bărbații în război?

Apoi, realiză că era singură, în casă.

Nimeni nu ar auzi-o dacă ar fi țipat.

Înghiți în gol și se uită la bărbatul cu ochii întunecați. Nu voia nici să pară o paranoia. Afișă o mină serioasă.

— Hola, căutați pe cineva, domnule?

— Pe doamna Sánchez.

— De ce?

Bărbatul nu schiță niciun gest. În schimb, își deschise o parte a lungii sale haine.

Grace observă uniforma Uniunii și, mai cu seamă, insignele. Pricepuse imediat că avea în față un comandant al Uniunii. Acum înțelegea gesturile lui ciudate.

Dacă cineva ar fi știut că el e aici, Confederația ar fi dat orice să îl vadă mort.

— Sunt fiica ei, mărturisi Grace.

Comandantul își plecă ușor capul și îi întinse o telegramă.

— Îmi pare rău, domnișoară. A fost un om loial, merită tot respectul. În telegramă nu veți găsi date specifice. Mi s-a ordonat să nu vă transmitem detalii.

Apoi, cu un aer grav, îi întinse o bucată de hârtie, cam mototolită pe la colțuri.

— Cred că ar fi vrut să aveți asta. Am găsit-o în buzunarul hainei sale.

Iar apoi plecă, lăsând-o pe Grace cu respirația întretăiată.

Cu mâinile tremurânde se uită la telegramă.

Citi conținutul și simți cum picioarele nu îi mai pot susține greutatea.

Închise rapid ușa.

Apoi se lăsă în jos, suspinând. Nu putea crede. Mai citi încă o dată. Cuvintele rămâneau aceleași. Ochii începeau să o usture, iar durerea din inimă era apăsătoare.

    LAURENT SÁNCHEZ DECEDAT STOP.
    NOLAN SÁNCHEZ UCIS STOP. ATACUL
    WILDERNESS, SPOTSYLVANIA STOP.

Foaia îi scapă din mâini.

Lacrimile îi inundară fața.

Nu îi venea să creadă.

— Oh, padre! gemu ea.

Cum de se întâmplase asta? Ce va face acum? Oare madre va muri de durerea pricinuită de vestea morții lor?

Grace știa de când ei plecaseră pe front că exista posibilitatea să moară în fiecare moment. Dar acum, când acele cuvinte îi aduseră în sfârșit vestea, părea de necrezut.

Fiecare secundă în plus îi străpungea sufletul chinuit.

Nu se mai putea duce la padre de acum. Nu mai putea să îi vadă fața iubită și să îl întrebe ce ar trebui să facă.

Iar Nolan, avusese numai șaisprezece ani când se înrolase, chiar anul trecut.

Atât de tânăr! Însă ținuse să meargă la Crucea Roșie. Mereu îi scria despre cât ajutor aveau nevoie soldații răniți. Iar el, era fericit să poată da o mână de ajutor unui medic ce îl luase sub aripa lui.

Plânse.

O lacrimă după alta, fața ei fu inundată.

Simți că nu mai are aer pentru a plânge și se ridică pentru a-și propti spatele de ușă. Atunci simți hârtia pe care o avea în mână.

Îi despături colțurile.

Își șterse lacrimile cât să poată vedea clar ceea ce scria. Era scrisul tatălui ei. Citi, vrând să fie mai aproape de el.

         Mis queridos,

Mă gândesc mereu la voi și la momentul când vă voi revedea. Zilele trec mai rapid când îmi aduc aminte de zâmbetele voastre.

Mâinile îi tremurau, făcând imaginea din fața ochilor de nedescifrat. Trase aer în piept.

Iubita mea Elizabeth, te păstrez în inimă. Știu că s-ar putea să nu ne mai revedem. Crește fetele așa cum ne-am dorit mereu. Ajută-le să se așeze la casa lor și să găsească oameni respectabili.
Nolan ne-a părăsit, dar am fost cu el în ultimele momente. Mi-a spus că ar vrea să cunoaștem cu toții iubirea desăvârșită și pacea pe care o simte el.
Joshua a dispărut. Nădăjduiesc că e, totuși, bine.
Sper să îți găsești pacea, să ai puterea să mergi mai departe și să nu uiți că te iubesc. Să nu uiți că ori de câte ori vei privi cerul înstelat, eu te voi privi pe tine.
Chloe, ascult-o pe madre, nu îți pierde curajul. Atunci când vei găsi omul potrivit, sunt sigur că vei știi. Așteptarea modelează caracterul femeii în care te vei transforma. Niciodată să nu îți vinzi inima. Valoarea ta nu stă în bogăție și haine fine, nici în cuvinte dulci și promisiuni deșarte. Te iubesc, mi pequeña dama.
Rachel, mi amante de los animales, sper că vei ajunge cândva să cunoști Vestul și munții. Nu am fost decât o singură dată acolo, însă știu că ți-ar plăcea. Fie ca mila ta pentru sufletele necuvântătoare și blândețea, curajul și vivacitatea să rămână mereu o parte din tine.
Adley și Olivia, cândva veți ajunge ca surorile voastre, până atunci, bucurați-vă de viață și zâmbiți. Uneori, un zâmbet face mai mult decât o mie de cuvinte.
Grace, mi querida niña, fii tare. Nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi și rămâi farul familiei. Toți au nevoie de tine. Mă bazez pe abilitățile tale. Chiar dacă nu ți-am spus-o niciodată, sper că într-o bună zi vei putea conduce un întreg batalion...

Lacrimile începură să îi împăienjenească privirea.

Simți un gust dulce amar. Zâmbi printre suspine pentru că știa ce vruse el să spună. Bineînțeles că, doar o dojenise.

Oare padre chiar crezuse că ea era atât de curajoasă? Că putea face față, și să rămână în picioare, când toți ceilalți se prăbușeau în jurul ei?

...nu renunța niciodată la visele tale. Atunci când toată lumea îți spune că nu poți, arată-le că se înșeală. Știu din ce aluat ești făcută și sper că vei afla și tu, curând.
Să nu te mulțumești cu puțin. Nu te opri până nu găsești omul care te va iubi pentru ceea ce ești, nu pentru statul tău. Omul care va fi gata să moară pentru tine și care îți va rămâne alături când toți ceilalți te vor părăsi.
Beth, în contul meu la bancă vei găsi toți banii pe care i-am pus deoparte pentru zile ca acestea. Îți vor ajunge. Fredriksson știe despre ce cont e vorba. Nu trebuie decât să te duci în numele meu pentru a ajunge în posesia lor.
Ultima mea dorință, Beth, este să plecați din Texas. Nu e un loc singur. Vreau ca tu și fetele să cunoșteți Vestul. Știu că le-am crescut ca adevărate doamne ale Sudului, dar știu că ți-ar plăcea să fii acolo. Vreau să vezi ce am văzut și eu. Vei iubi acel pământ. În Colorado trăiește mătușa mea, Lorryane Sánchez. I-am scris o scrisoare nu demult. Am primit o telegramă de la ea. Vă așteaptă.
Până când ne vom întâlni, vă iubesc pe toate.
Al vostru,
Laurent

Se simți atât de singură, atât de mică. Închisă în temnița inimii ei. Nu putea vedea vreo ușă. Prizonieră a propriei sale condamnări.

Ce va face fără ei? Cum va putea să rămână sprijinul familiei când ea însăși simțea că nu poate să se consoleze?

— Grace?

Adley stătea în fața ei. Își scăpă păpușa din brațe și fugii afară. O aduse pe Rachel la ea.

— Ce s-a întâmplat, hermana? strigă speriată Rachel.

— Padre... , reuși ea să rostească.

Îi întinse telegrama surorii ei și își lăsă capul în palme.

        Se terminase.