Mintea şi inima mea, începând a se-aduna,
Au dat naştere la vers, însă el încet cădea.
N-avea ritm, nici nu rima, decât se înşiruia
Pe un rând, îngrămădit, abia dacă respira.

Transpirau cuvintele, altele poate plângeau
Că le-am sugrumat pe foaie, când ele poate cântau.
Aşa c-au început lupta, poate împotriva mea
Sau chiar împotriva lor... nici ele nu mai ştiau.

Scârţâia pixul pe foaie, asta era arma lor
Strigăte ca de război, între versurile noi.
Primul vers dădea comanda, spunând că e cel dintâi,
Uitând că eu sunt acela ce i-a dat naştere lui.

Tăceți! Eu am putere asupra voastră.
Dar am uitat, stimate vers, că fiind scris ţi-am dat şi viaţă.
Nu trebuie să luptaţi, ca să vă aranjaţi
Ştiu că ceea ce urmăriţi este doar să rimaţi.

Ținând în mână armele, vă taiaţi între voi
Luptaţi ca s-aveţi ritm şi nu daţi înapoi.
Iar la final, victoria stă pe hârtie
Că am format, şi eu şi voi, o poezie.

Dar nu mai eşti a mea acum, stimată poezie
Eu ţi-am dat drumul, spre alți ochi să te duci cu mândrie.
Numele meu nu ai să-l uiţi, că îl ai scris sub titlu
Să-ți aminteşti când ai luptat şi eu ţi-am fost arbitru.