Maeve Raedrim, cunoscută de unii ca Kėmeh Sìlvęc, Ucigașa Regilor, privește în sus spre bărbatul din fața sa. Legată de un scaun, cu o sfoară la câțiva centimetri de încheieturile mâinilor ei, vrăjitoarea se încruntă spre guvernatorul micului oraș.

       Oloim este un mic oraș aflat în pădurea Blackleaf, cunoscut pentru ura față de vrăjitori. Tipic pentru ea, Maeve a ales să meargă acolo, știind acest lucru.

       — Ai de gând să mărturisești, drăguță?întreabă guvernatorul.

       Cu părul ei negru lung, ochii de aceiași culoare, pielea albă și buzele roz subțiri, Maeve este o adevărată frumusețe și, de obicei, asta o scoate din problemele. Din păcate, pentru a-l convinge pe guvernator, un zâmbet drăguț și un dat din gene, nu sunt potrivite. Mai ales pentru că el o va ucide indiferent de ce răspuns îi va da.

       Se gândește la ziua în care furia a acaparat-o și a ales să părăsească un rege în timpul unui război civil. Știe că este împotriva tuturor juramintelor pe care le-a făcut, iar ea este o persoana care își ține cuvântul. Totuși, și-a făcut un jurământ ei însăși, cu mult timp în urmă. Așa-ziși ei mentori i-au luat totul, cu excepția acelei promisiuni, înrădăcinată atât de bine în mintea ei încât nu poate fi ștearsă. A uitat numele rudelor ei, chipurile lor și copilăria sa, dar acel jurământ nu a dispărut niciodată. Și, datorită ei, Maeve știe că, undeva în lume, are un frate geamăn.

       — Foarte bine, spune guvernatorul dându-se în spate.

       Un alt bărbat, musculos înalt și cu o privire sadică, se apropie de ea cu un ciocan în mână.

       Proști! Dacă ei au impresia că Maece nu cunoaște modalități de a scăpa de durere, că se teme de ea sau că nu a mai fost nicio torturată, atunci chiar sunt proști. Desigur, nimeni nu își imaginează ce fel de viață a dus în Eswil, nimeni nu ar crede că, din momentul în care a venit, regele a închis-o în temnițe și a torturat-o pentru informații.

       Așadar, Maeve face ceea ce știe mai bine, își izolează mintea de realitate, mergând în trecut. Nici măcar un țipăt nu părăsește gâtul vrăjitoarei când ciocanul îi sfărâmă mâna.

✦✧✧✧✧✦✧✧✧✧✦

       Rochia pe care Maeve o poartă atrage privirile multor persoane. Lungă și mov, cu un decolteu îndrăzneț și o curelușă gri care îi evidențiază talia subțire. Părul negru îi este lăsat liber pe spate și la gât poartă un colier din aur cu rubine.

       — Niciodată nu voi înțelege de ce oamenii consideră că nu suntem umane, spune ea. Desigur, modul în care arătăm este ceva, dar tot avem sentimente și...

       Se oprește brusc, cântărindu-si cuvintele pe care urma să le spună. Când Immith Ballen îi aruncă o privire curioasă, Maeve își ia inima în dinți și continuă cu o urmă de reproș în glas:

       — Voiam să spun amintiri, dar nici pe ele nu le putem păstra, nu-i așa?

       Au trecut cinci ani de când a fost luată de la familia ei, dacă avea una, și doi de când și-a pierdut toate amintirile. Când întrebi un om care este cea mai veche amintire pe care o are, ți-ar spune ceva din copilăria ei. Ea își amintește ore petrecute învățând cum să manipuleze regi, dar și cum să-și controleze puterile.

       Immith oftează și spune:

       — Trebuie să înțelegi că, dacă ai știi cine ai fost cândva, ce oameni ai iubit, ei ar ajunge să te rănească într-o zi. Persoanele la care ți sunt doar arme perfecte pentru a fi folosite împotriva ta. Ar fi bine să îți amintești că tu vei trăi secole, mai mult, iar ei vor muri în patruzeci, șaizeci sau optzeci de ani.

       De asemenea, Maeve știe că acest lucru se practică dinainte ca ea sau Immith să se fi născut. Este modul Consiliului de a asigura loialitatea vrăjitorilor. Dar ea tânjește să-și cunoască originile, fara să îi pese dacă s-a născut într-o familie bună sau una săracă. Știe ce sunt banii și titlurile, iar ele nu i-au adus niciun fel de bucurie.

       A stăpâni puterea pe care vrăjitorii o au înseamnă a trăi secole întregi. Până la urmă, toți mor, dar nu la fel de repede ca oamenii, deși elfi pur-sânge trăiesc mai mult.

       — Maeve, spune Immith. Puterea pe care o avem vine cu un preț teribil. Dar amintește-ți cuvintele mele și înțelege că nu mai ești o elevă. Ești o femeie în toată firea care ar putea avea lumea la picioare. Dar alegi să joci un joc care va ajunge să te coste totul. De ce? De ce riști tot ceea ce ai? Chiar merită amintiri despre o familie care va muri înaintea ta?

       Maeve se oprește din mers, cântărind cuvintele mentorului ei. Își amintește fata speriată care a fost cândva, copila terifiată de lumea pe care tocmai a descoperit-o. Nu vrea să mai fie ea. Nu știe ce, dar știe că a pierdut ceva la care ține.

       — Când m-ai adus la Turnul Umbrelor, spune ea, aveam un scop. Nu mi-l pot aminti, deși știu că el există. Dar acea fată nu s-ar fi putut ridica deasupra așteptărilor, ea nu ar fi putut să-și îndeplinească scopul. Așa că, da, Immith. Orice aș sacrifica pentru a-mi aminti cine am fost, merită.

       Pentru că acea fată a reușit să supraviețuiască înainte să devină altcineva. Iar orice a motivat-o, Maeve vrea să știe ce a fost. Ea nu mai e cine a fost cândva. Acea copilă a murit cu trei ani în urmă, când a fost supusă Probelor. Acea fată a dispariția în momentul în care și-a pătat mâinile cu sânge.

✦✧✧✧✧✦✧✧✧✧✦

       Viziunea lui Maeve dispare, ceea ce o face să creadă că tortura ei s-a încheiat pentru moment. Dar, în momentul în care vede chipul guvernatorului, ea știe că se înșeală. Poate că nimeni nu o va răni, dar există multe moduri în care poți tortura un om.

       — Niciodată nu am înțeles, începe bărbatul, cum de vrăjitorii sunt atât de rezistenți la tortură.

       Se plimbă în jurul scaunului ei, făcând-o pe Maeve să se gândească la un plan de apărare.

       — Mâna ta tocmai a fost ruptă, spune el. Și, totuși, niciun strigat nu a fost auzit.

       Vrăjitoarea se uită în jos, spre mâna ei care, într-adevăr, a fost ruptă. De fapt, ruptă este un cuvânt prea bun pentru a descrie oroarea care i s-a întâmplat.

       — Cât mai durează până se vindecă?întreabă guvernatorul. Au trecut deja zece minute?

       Maeve își dă ochii peste cap. Sinceră să fie, este sătulă să spună asta. Cât de greu pot pricepe unii muritori?

       — Sunt o vrăjitoare, nu o elfă.

       Toți oamenii încurcă cele doua specii, aproape tot timpul. Iar Maeve știe că nu este singura deranjată de acest lucru. În mod straniu, ura pentru această greșeală i-a salvat viata odată, deși poate că acum o va condamna la moarte.

       — Deci, spune guvernatorul, recunoști, drăguță? Că ești în cârdășie cu elfi?

       Nu a spus asta și nu o va spune niciodată. Nu există jurăminte care să o lege, dar există ceva numit bun simț. Nu ar trada niciodată elfi, mai ales pentru că regina lor îi este prietenă, iar al doilea frate al acestuia poate fi considerat mult mai mult decât prietenul vrăjitoarei. Au trecut luni întregi de când nu a mai auzit de Rhiannae, dar abia așteaptă să o vadă pe ea și pe cea mică.

       — Aș recunoaște asta, încearcă Maeve să îl tragă de limbă, dacă mi-ai spune ce se petrece aici. Nu încerca să minți, simt ceva în aer, ceva greșit.

       Bărbatul se apleacă spre vrăjitoare, probabil gândindu-se dacă merită să riște. Știe că îi va spune, căci niciunul dintre bărbații pe care i-a cunoscut nu au rezistat prea mult frumuseți ei. Desigur, nu se putea compara cu Rhiannae, dar Maeve poseda anumite trăsături nespecifice pentru oameni, chipul ei perfect fiind una dintre ele.

       — Lumea e greșită, spune el așezându-se pe scaunul din fața ei. Toți oamenii luptă pentru a opri Imperiul din Sud din a se extinde, dar nu e suficient. Totuși, cu împingerea potrivită, omenirea ar putea ajunge departe. Suntem sătuli de regi care stau în palatele lor aurite! Dacă poporul ar conduce, lumea ar fi mai bună.

       Așadar, înlăturarea regalităților. Maeve nu îl poate condamna, ea însăși detestă nobilii și regii, dar nu pe toți. Unii vor ceea ce e mai bine pentru poporul lor, deși le este greu să reușească.

       Un sentiment brusc o înconjoară. Ceva ce nu poate explica, dar un lucru cunoscut care îi spune că un anumit lucru nu este în regulă. L-a simțit în ziua în care amintirile i-au fost șterse, în trăsură în drum spre Eswil și înainte să intre în oraș. Când acel sentiment apare, distrugerea și suferința nu întârzie niciodată. Moartea o urmărește, ca un hoț, pentru a revendica o datorie.

       — Vreți o lume îngrozitoare, spune ea. Haosul și teroarea vor domni, nu voi! Legile vor dispărea, iar popoarele se vor răzvrăti! Ceea ce visați este o iluzie, o fantasmă creată de idea că regii sunt de vină. Mânia și puterea capetelor încoronate nu îmi sunt străine, dar o lume în care oamenii domnesc ar fi mai rea decât asta. Chiar credeți că nimeni nu va pune piciorul în prag? Elfii nu vor accepta asta nici într-o mie de ani! Și acum, cu triburile unite, sunt mai puternici ca niciodată! Vor cere sânge pentru ceea ce le aparține!

       Nu poate rămâne acolo. Trebuie să evadeze. Dacă reușește să-și elibereze mâinile, puterea ei o va ajuta. Trebuie doar să deschidă un portal spre un loc sigur și totul s-ar putea rezolva.

       Guvernatorul râde și spune:

       — Dar deja o fac! Înălțimea Sa Nemuritoare cere răzbunare pentru moartea odraslei ei, prințesa... Am uitat cum i se spune. Va fi război și vor reuși să extreminăm acele bestii.

       Inima lui Maeve nu mai bate, cel puțin asta crede ea. Sumina a murit. Nu. Asta nu se poarte întâmpla. Ce fel de bestie ar ucide un copil de doi ani? Dar răspunsul îi apare rapid în minte: bărbatul care a torturat-o pentru secretele celor ca ea, regele din Eswil.

       Vrăjitoarea nu a vrut să folosească asta, nu și-a dorit să depășească limita finală în ochii Consiliului. Dacă o face, nu există cale de întoarcere. Dacă încalcă acea ultimă lege, Maeve va fi condamnată la moarte. Dar, în acel moment, singurul lucru care contează este să fie alături de persoanele care i-au devenit o familie în ultimii trei ani. Și dacă trebuie să îmbeie lumea în sânge pentru a face asta, este pregătită.

       Își concentrează puterea asupra minții guvernatorului, trecând de orice fel de învelișuri. Îi cunoaște fiecare gând, fiecare dorință, fiecare păcat. Întreaga lui ființă îi stă la dispoziție, iar Maeve nu ezită.

       Mă vei elibera și vei uita că am fost vreodată aici.

       Un firicel de sânge îi curge din ochii negri, magia cerând, ca întotdeauna, un preț. Dar ea nu are nimic altceva să ofere, decât propria energie vitală. Inima începe să îi bată din ce în ce mai rău, până când bărbatul începe să o dezlege. Totuși, nu îi dă drumul mintii lui, nu încă.

       Când se ridică de pe scaun, Maeve întinde mâna rănită spre un perete, iar o lumină albastră indică deschiderea unui portal. Ultimele fărâme din puterea ei dispar încetul cu încetul, iar vrăjitoarea intra în portal, ajungând într-un loc pe care, probabil, îl consideră sigur. Dar nici nu apucă să vadă ce se întâmplă, căci întunericul o acaparează imediat ce cade pe iarba ușor umedă.