*Vă sugerez să o citiți în timp ce ascultați melodia de mai sus. 
                Bună.
                Am încercat să fiu eu în fața ta, doar ca să mă observi. Știu, am greșit de la început. Apoi am încercat să mă schimb. Știu, încă o greșeală. Și apoi... am decis că nu mai are rost. Și asta... asta cred că asta a fost singurul lucru bun pe care l-am făcut.
                La început eram eu. Cea care zâmbea fără motiv. Cea care era atât de ciudată. Cea care se trezea fredonând piese în cele mai nepotrivite momente. Cea care mormăia lucruri incoerente. Cea care râdea zgomotos la glume. Cea care nu știa cum să se comporte în preajma ta. Cea care se credea isteață și stăpânită. Cea care habar nu avea cum să-și ascundă sentimentele. Cea care nu știa cum să mintă. Cea care nu știa când să tacă sau când să vorbească. Cea care era oribil de paranoică. Cea care se temea de întuneric. Cea care se îndopa cu dulciuri fără să îi pese de ce crede lumea.
                Dar n-a fost destul.
                Apoi m-am schimbat. Eram tot eu, sper. Doar că mă păstram în interior, cântărindu-mi fiecare mișcare, vorbă, sentiment. A fost greu. Părinții mei au crezut că sunt depresivă, unii profesori au crezut că sunt serios bolnavă. N-a fost mare lucru. Nu mai zâmbeam mereu. Nu mai făceam lucruri negândite. Nu mai eram imprevizibilă. Nu mă mai trezeam cântând muzică. Nici măcar nu o mai ascultam. Nu mai schițam sentimente clare. Arătam în fiecare zi de parcă tocmai vomitasem. O și făcusem de câteva ori, asta doar pentru că nu mai mâncam, sperând să fiu ca celelalte fete. Mama m-a și dus la medic pentru a se asigura că nu sufăr de nicio boală. Nu, eram perfect sănătoasă. Singura boală de care sufeream erai tu. Nu fumam nicio țigară, te fumam pe tine. Nu mai mâncam nimic, îți mâncam ție buzele. Nu beam cafea, ochii tăi căprui fiindu-mi de ajuns.
                Eram cât se poate de normală.
                Dar n-a fost destul.
                Apoi am lăsat-o baltă. Nu pentru că nu te voiam în continuare, ci pentru că nu merita. Continuam să mă mint că e bine și că îmi voi reveni. Și chiar am făcut-o, după mulți ani. Știi cum? Alături de sprijinul și iubirea unui soț, alături de existența părințiilor mei și alături de zâmbetele știrbe și mânuțele murdare a doi ștrengari ce seamănă leit cu tatăl lor. Știi? Ar trebui să îi cunoști odată. Ți-ar plăcea de ei.
                Și poate că acum am tot ce-mi lipsea atunci când eram cu tine, dar ce se întâmplă cu lucrurile care-mi lipsesc de atunci? Deși sunt exact așa cum am vrut, alături de o familie, într-o casă mare și iubitoare, tot îmi lipsește ceva. Și asta nu ești tu. E doar iluzia că tu mă iubeai pentru că puteam fi trei persoane deodată: cea care sunt acum, cea care am încercat să fiu și cea care va fi mereu cu tine.
                Cea goală.
                Cu drag,
                                eu, iubirea ta goală din liceu.