Ascultați melodia atașată pentru un efect mai bun, lectură placută! ^^

12.18.6.15.0(cu aproximativ 300 de ani mai târziu de evenimente întâmplate în prolog)-Egina, un oraş situat la granița dintre continentele Sundorra și Apollodaph.
____________________________________

         Electra trecu în grabă prin fața crucilor funerare din beton, aruncând câte o scurtă privire prin deschizătura cu gratii a fiecărei uşi din altar. Capac era de negăsit. Şi ea nu avea mult timp la dispoziție.

                                 Vii sau morții?
        Scria cu litere mari şi îndrăznețe pe tăblițele de fier suspendate cu grijanie pe lumânărarul din fața tăvii de marmură, care, la rândul ei, era amplasată special pentru lumânările care urmau sa fie așezate cu o solemnitate adevărat dramaturgică de către enoriași, împrăștiind sentimente țesute din fericire.

                    Sau în cazul Electrei, din regret.

       Deşi o parte din ea era debusolată, fata pufni zgomotos pe nări, lăsând fumul ţigaretei să se împrăştie în aer. Era agitată. Nu exista vreun om care să rămână indiferent la freamătul valurilor mării înfuriate, iar ea nu dădea semne că ar vrea să fie excepția.

       Chiar dacă adierea vântului primăvăratic tindea să-i străpungă pielea cu blândeţe, Electra îşi mută frenetic privirea ba la altar, ba la spuma mării, care se spărgea în apropierea bisericii, total nesigură. Dacă ar fi căzut din cer o nicovală, şi-ar fi dorit să sosească pe neaşteptate în capul ei.

       Ba chiar mai mult, şi-ar fi dorit să o strivească atât de tare, încât să intre de-a dreptul într-o comă profundă şi să împărtăşească aceeaşi masă de mormânt cu beţivii din salonul ei. Măcar aşa ar fi avut o explicaţie, fie ea impertinentă, pentru a putea evita ziua de azi.

          Cu puțin noroc, chiar și pe cea de mâine.

       Să-i blestem sau să-i binecuvântez? se gândi acesta, trecându-şi fugitiv limba peste buzele crăpate. Nu se simțea deloc ea însăși. Ştia prea bine obiceiurile lui Capac de a fi neglijent şi egoist, însă nu s-ar fi gândit că nu ar fi apărut la timp cu o zi înainte să fie executată.

        — Ar trebui să te simți onorată că ți s-a permis să continui ritualul, se auzi o voce groasă în tandem cu paşii agravați pe pietriș din spatele fetei. Preotul deja ajunsese. Fata se strâmbă.

       — Sigur, răspunde aceasta sec, în timp ce îşi dădu subtil ochii peste cap.

       — Știi ce ai de făcut? întrebă destul de neîncrezător și total neinteresant bărbatul care abia ajunsese în fața ei. Electra știa că preotul avea să își impună propria sa alegere, căci era destul de evident pe cine diviniza, având mereu în piept emblema zeilor vii.

       Fata îi aruncă o privire scurtă preotului, apoi se uită peste umăr cu speranța că va zări privirea prietenului său, însă acesta era în continuare dispărut de-a dreptul.

       ,,Să te ia dracu', Capac" îşi spuse repede în minte, în timp ce înghiți în sec, inconștient.

       — Nu chiar, îngăimă ea, cu o naivitate jucăușă. Avea nevoie să tragă de timp, deși era conștientă că n-are de unde. Manto nu avea să uite promisiunea prea curând, dar știa că era suficient de compătimitoare încât să înțeleagă ipostaza în care Electra se află.

  Ce păcat că ea însăși nu era la fel de îngăduitoare.

       — O lumânare și un chibrit, doar atât ai nevoie, spuse acesta, întinzându-i obiectele.

       — Păi și ungerea?

       — Parcă ziceai că nu știi, îi răspunse preotul, nerăbdător și brutal, aproape bătând din picior. Acesta o privi cu un dispreț pe care nu îi era rușine să-l afișeze pe chip. Se putea observa ușor că nu-i priește săvârșirea ceremoniei cu ea, ca aleasă, exact ca acum un ys'ol, având aceeași stare de spirit: mâhnită și timorată.

       — Se aud niște vorbe prin sat...

       — Unde mergi tu, nu ai nevoie de așa ceva, o întrerupse preotul, cu o demnitate plină de mândrie și venin.

       Electra își simțea inima lovindu-i-se de coaste, însă își fixă țigara între buze, încercând să-și lase sentimentele să se evapore o dată cu fumul.

        — Într-adevăr, aveți dreptate, îl aprobă aceasta, gesticulând cu mâna sa liberă. Avea să-i joace jocul. 
Doar mâine voi ajunge în împărăția zeilor. Mă vor unge ei în binecuvântări când o să le povestesc cum m-ați tratat azi. 

       — Mă ameninți? 

       — Chiar deloc! 

       — Vrei să știi ce cred? 

       — Chiar deloc! continuă ea să zâmbească, și mai binevoitoare și mai blândă.
Preotul îi oferise o privire încărcată de o ură impulsivă și mormăi ceva indescifrabil printre dinți, în timp ce își așeză mâna sub cingătoare, de unde scoase din buzunarul sutanei un borcănel cu un lichid cleios și auriu.

       Electra aproape că își trădă uimirea când văzu mirul de vespasiano. Rar folosit, însă foarte dorit. Ceea ce însemna afaceri. Ceea ce însemna bani. 

                   Ceea ce înseamnă mâncare.

       — Să nu te pună necuratul să încerci ceva! o avertiză pe fată impunător, de parcă îi putea citi gândurile, și își aranjă haotic mânecile sutanei. Pesemne că nu avea să depună niciun efort, fie el mintal sau fizic, pentru ca lumea să intre într-o stare de tălăzuire. Un talent fastuos, despre care, uneori, se gândea dacă e singura rayskiva din istorie care-l moștenea.

       — Părinte, dar nu-i loc de tulburare, spuse aceasta, adoptând o expresie de perplexitate. Sunt aici doar să-mi îndeplinesc îndatoririle de rayskiva.

       Acesta desfăcu alene capacul recipientului și își întinse mâna dreaptă parcă cu tragere de inimă spre fruntea fetei. Ochii începură să-i strălucească, iar într-o așteptare încordată, după cum i se înfățișase, își închise parcă hipnotizat pleoapele la atingerea pielii fetei cu bumpăul neted și ușor texturat, stând așa vreo câteva clipe, fără a scoate vreun cuvânt, făcând-o pe Electra să-și imagineze că dădea să adoarmă sau că reuși să cadă în uitare.

        Mirosul mirului era atât de puternic, încât îi inundă nările fetei, făcând-o brusc să tușească înecăcios. Deodată, preotul, își trase mâna rapid, holbându-se ușor la ea de parcă ar fi atins o plită încinsă. Fata se uită încruntată la el și își acoperi fața cu mâna stângă.

          Parcă și-ar fi dorit să fie judecată astăzi.

       — Așa să fie, fătuco! După câte ai făcut, spuse acesta, luând o pauză pentru a evidenția faptul că o privea de sus în jos, măcar în ultimele clipe să te pocăiești.

       — Nu pot decât să vă urez același lucru, zâmbi ea cu aceeași voce melodioasă, care părea mai degrabă să se transforme într-un plânset sughițat, trăgând repede ultimul fum din țigaretă și fixându-și privirea în pământ. 

        Până și ea era confuză de sentimentele pe care le simțea în acel moment.

       — Tu...adăugă acesta pe un ton grav, însă fu întrerupt de sunetul crispat al pietrelor rostogolindu-se sub tălpile unor bocanci. Prezența impunătoare a unui bărbat înalt, zvelt, care se îndrepta spre ei șchiopătând puternic și bolborosind ceva scăzut și rapid, îi surprinse pe amândoi. Acesta, cu o oarecare frenezie, încercă să le distragă atenția, ridicându-și mâna dreaptă în aer și salutând parcă pierdut, cu un rânjet stupid pe față. 

       Pe măsură ce se desfășura scena în fața lor, preotul și fata tăcuseră; unul fiind surprins pe deplin, iar celălalt simțind cum îi clocotește sângele de nervi. 

       „Nu pot să cred", își spuse Electra în gând, încruntându-se și dându-și o palmă mintală peste față.

       — Părinte! se auzi vocea crispată a bărbatului care, la fel de neașteptat precum apariția lui, se trânti pe jos fără vreo urmă de ezitare.

        Preotul, care-i anticipase intențiile, aproape că se prăbuși și el pe pietriș, prinzându-l pe bețiv de umeri.

       — Părinte, părinte, trebuie să mă spovedesc acum, bolborosi acesta, rămânând aproape fără suflare.

       — Ce ai, măi omule, nu vezi că suntem în mijlocul unui fapt sacru? Cum, Doamne iartă-mă, să te spovedesc acum? Nici măcar n-ai voie în curtea bisericii!

       — Părinte, nu pot, spuse acesta, lăsându-și teatral capul să cadă pe umărul preotului. Nu pot să mai trăiesc cu un asemenea păcat, gemu el cu vocea schimbată, făcând contact vizual fugitiv cu Electra.

       Un tremurat isteric îi permitea bețivului să-și miște scurt și fugitiv capul pe orizontală, confirmându-i fetei un singur lucru:

     A dat greș. Și nimic numai putea fi făcut acum.

      — Nepricopsitule, nu știi ce zi e azi? N-am cum să te spovedesc. Nici măcar în curtea bisericii n-ai voie de Pentatet până ce ritualul nu e gata, spunse acesta încercând să-l îndepărteze pe păcătosul care intra neinvitat în casa domnului.

       — Aha, rayskiva, spuse acesta râzând înecăcios pe sub mustăți, aplecându-și lent pălăria din cap în semn de respect, fata putând să vadă un bilet lipit de căptușeală pălăriei şifonate.

   ,,Ghicitorul nu-și interpretează sentința, așteaptă."

       Electra îl aprobă scurt, nedorind să arate că nu se liniștise câtuși de puțin. Însă, se înroșise atât de tare la față încât voia să îi înfigă tutunul încins în gât pentru a nu-l mai auzi râzând niciodată. Se înșelase. N-ar fi trebuit să își pună niciodată încrederea în Capac. Pierduse.
Însă asta era o problemă la care avea să contempleze mai târziu, căci acum avea în față o demonstrație total neașteptată. Era aproape chiar curioasă cum o să se dezvolte situația atât în cazul preotul, cât şi în cazul lui Capac.

             O scenă din care ea nu putea lua parte.

       — Ridică-te, se afirmă sigur şi hotărât preotul, uitându-se confuz la bețiv. O să te duc acasă. Nu te pot lasă aici.

,,Nu te pot lasă aici în văzul tuturor" îşi continuă singură replica în minte fata. Zâmbi. Știa că enoriașii urmau să vină pentru slujba de Pentatet, ce avea loc în mai puțin de o oră, când aceștia aprindeau lumânări în locul ales de rayskiva timp de un ys'ol. Mai știa că prezența unei alte persoane în timpul ritualului era considerată de rău augur, rayskiva netrebuiind să fie influențată de nimeni, nici chiar de către preot. Motiv pentru care Capac nu putea fi văzut acolo și ea nu putea să părăsească locul până nu își făcea alegerea. Fapt ce-l forța pe preot să plece. Fapt ce însemna că rămâne singură.

                       Fiind în avantajul ei.

Bărbații se ridicară singuri, Electra privindu-i mută în tot acest timp.

— Pentatetul e obligatoriu, mormăi el, mai mult mecanic, în timp ce îl poziționa pe Capac în aşa fel încât să-l poată căra până acasă.

— Sigur, răspunse aceasta cu un glas calm şi răbdător, evitând să își frece fruntea, căci nu voia să pară copleșită de cele întâmplate. Deși știa că foarte rar morții sunt aleși, mereu se gândea, în esență, chiar dinainte să fie o rayskiva, ce înseamnă cu adevărat această alegere.

De multe ori era interpretată diferit, multe persoane oferindu-i propria subiectivitate ritualului. Totuși, chiar și după un ys'ol întreg, timp în care s-ar fi presupus că și-ar fi acumulat resursele necesare pentru a decide, acum, în fața faptului împlinit, Electra se simți nesigură. Zei morți sau zei vii? Oameni morți sau oameni vii? Sol îmbelșugat cu floarea-soarelui în sezonul următor, sau vie încărcată cu ciorchini de struguri?

Ce opțiuni limitate, ce tradiții dezagreabile, ce oameni ciudați.

,,Poate ar trebui să aleg vii" îşi confirmă acesta, în timp ce proporționă filtrul de bumbac care era încă încins în apropiere lumânării pentru a aprinde fitilul albicios. Voia doar să se termine odată.

— Chiar si pentru o depravata ca tine, continuă bărbatul ferm, deşi încet, cu buzele palide, ieșind din curtea bisericii.

,,Sau poate nu" se enervă şi își îndreptă mâinile spre tăvița dedicată morților. Imediat cum fitilul luaseră foc, Electra poziționă lumânarea şi îşi aruncă fugitiv țigareta într-o baltă.

Acesta îşi observă cu coada ochiului reflexia în mocirla de pe jos şi îşi spuse: ,,să fie în favoarea morților". Până la urmă, asta urma să fie şi ea în orele ce urmau, puțin noroc pe lumea cealaltă nu-i strica.

Fata închise ușile la lumânărar şi îşi înmuiă degetul în sindoorian purpuriu pentru aş ştampila amprenta pe mânerul uşii, alături de milioanele de rayskiva dinainte ei. Biserica din Egina și preotul deopotrivă, precum majoritatea, slaveau zeii vii, fiind singura forță pe care o considerau adevărată. Însă Electra își făcu alegerea, iar cei ce vor veni după ea vor trebui să o urmeze.

        ,,Nu-i atât de dramatic", se gândi fata, coborând scările din cimitir deschizând poarta.

        Traversă toată strada Ruskaia, iar picioarele i se înfundau încetul cu încetul în nisip, deschizându-se un spațiu larg, cețos şi parcă pustiu. Bordeiele luaseră locul caselor, strada dispăru, lăsând în loc ulicioarelor neregulate.

       Electra se strecură greu pe lângă garduri, fără a se îndepărta de mal, dar îşi găsi cu ușurință drumul, chiar fără să se gândească prea mult la asta. Alesese să cotească pe o alee care mărginea drumul până la Casa Oaselor. Turiștilor şi negustorilor le plăcea să meargă pe drumurile principale, aşa că aleea aceea nedefinită era mai puțin aglomerată, și, în plus, o ajuta să scurteze drumul.

       Ceața plutea la mică distanță deasupra apei, umedă şi șerpuitoare. Aducea cu ea izul de gudron şi de mașinării unsuroase de la șantierele navale din împrejurimi; şi încă ceva. Ceva specific, ceva ce, chiar şi după atâta timp în care se presupune că s-ar fi obișnuit cu mirosul, reușea să îi întoarcă cu ușurință stomacul pe dos, făcând-o să îşi dorească să verse şi măruntaiele pe care le numea mâncare.

       Duhoarea dulceagă a cadavrelor incendiate pe Coasta Vădrnier, locul unde Egina se descotorosea de pacienții care nu îşi permiteau să fie tratați în Casa Oaselor. Îşi duse instinctiv degetele la nas, când deodată, trezindu-se din meditația profundă, se văzu aproape în mijlocul podului lung, umflat, de pontoane. În jur, nici țipenie, aşa că i se păru ciudat când, brusc, aproape lângă cotul ei se auzi vocea groasă a lui Capac.

— Stai, așteaptă, spuse acesta, oprindu-se repede în loc, respirând scadant. Fata se opri reticentă, însă fără a se întoarce.

— Uf, fetițo, dacă ai știi cât de greu am scăpat de boşorogul ăla, se afirmă Capac în fața ei cu un zâmbet idiot pe față.

Fata lua un aer misterios, iar bărbatul remarcă în ochii ei privirea mânioasă cu care-l măsură, buzele-i strânse tremurând ușor.

— De ce nu zici nimi-

— Ești suspicios și incompetent.

— Te rog, oprește-te.

       — Precum un cocoșat.

       — Electra, taci.

       — Precum un pitic.

       — Uite na, spuse acesta exasperat, pufnind pe nări, aruncându-i în palme o sticluță mică prăfuită.

                Era chiar mirul de vespasiano.

       — Presupun că atributele de mai sus nu se mai aplică, don'șoară, continuă el pe un ton aproape mândru, în timp ce își fixă jucăuș privirea asupra sticluței.

       ,,Da, ești și prost", își spuse Electra, strângându-și mai bine pelerina.

       — Ce vrei să fac eu cu sticla asta? întrebă ea, încruntându-se și privindu-l dezamăgită.

       — Să o vinzi, bineînțeles.

       — Cui să i-o vând, Capac, judecătorilor?

       — Ah, da, uitasem, dă-i lui Manto, mormăi el stanjenit.

       — Manto? Un copil de șapte ani?

        — Da, bineînțeles, continuă acesta parcă apărându-se, ce, cât ai fost plecată printre menestrei ai uitat de unde vii? Al dracu' să fiu, Electra, de nu-i primul lucru pe care-l învață un copil în Egina.

       — De la șapte ani?

       — Oho, și mai devreme, exlamă el tare. Deci, nu-i plânge de milă ploadei, mai bine ți-ai plânge ție, termină Capac, uitându-se cu niște ochi triști la ea.

     — Deci, chiar n-ai găsit nimic? întrebă Electra simțindu-și venele explodându-i în teroare. Știa și singură răspunsul, dar cumva, curiozitate nu o purtase în ignoranță.

       — Of, copilă, mă pui într-o situație dificilă. Mă faci sentimental.

       — Chiar așa dragă îți sunt?

       — E, nu te umfla în pene. Așa sunt eu cu toată lumea care e în necaz, gesticulează el, fluturându-și mâna de parcă ar plesni aerul.

       Electra deschise gura, holbă ochii și nu răspunse. Cumva chiar se citea amărăciunea pe chipul lui, ceea ce o făcu se simtă liniștită puțin.

       — Ce ai căutat tu să te unești cu băiatul ăla? Fiu de ambasador, chiar nu-i ce trebuie. Și cred eu, că i-au suferit părinții mult, spuse reticent după o pauză scurtă și Electra regretă gândul de mai devreme.
Fix așa cum o-i suferi eu după tine.

       — Numai schimba subiectul, răspunde-mi, spuse aceasta pe un ton rece.

       — Nu, îi răspunse sincer. Șansele erau slabe să găsesc banii oricum, iar harpa, harpa probabil au luat-o ca probă sau ceva.

       — Am înteles, mulțumesc, Capac.

       — Dar numai fi așa pesimistă! Ți-or da acolo o pedeapsă câtuși de modestă ca ești fată bună și te cunoaște lumea din oraș. Maxim un exil o să primești, fii atenta la ce zic, spuse acesta sigur pe sine cu blândețe.

       — Poate așa o să fie, răspunse dând din umeri. Tu cum o duci? Încercă să schimbe subiectul o dată ce se apropiau de ulița unde se afla Casa Oaselor.

       Mame cu copii și bărbați în toată firea își ajustau ultimele pregătiri pentru alegerea de azi. Patricienii aveau să vină să-și adune căței de dresaj care, cu timpul, începuseră să se împodobească singuri.

        O altă rayskiva avea să părăsească Egina.

       Nu știa sigur dacă încă mai sunt cadavre de cărat, însă avea totuși să-l asculte pe Capac. Făcuseră niște eforturi chiar mari pentru ea și mirul avea să-i aducă bani lui Manto. Tot ce avea de făcut era să-l lase pe Capac să își descarce confesiunile pentru următoarele minute.

       — Ehe, curier, Electro, curier. Pai da, n-a mai văzut nimeni de la mine din neam asemenea poziție. Pot să o plimb pe Mirabela prin toate cartierele din Pontaville.

      — Așa romantice ies întâlnirile cu mortu' în spate?

       — Ne conformăm vremurilor, spuse acesta, dând nonșalant din umeri. Oricum, pute a hoit peste tot prin oraș, ba chiar mai nou și în centru. Măcar noi avem ocazia să mai schimbam peisajul.
Capac zămbi resemnat, iar fata își frecă ochii obosiți, în timp ce ambii pășeau acum în tandem pe uliță.

       Rău famatul labirint de străzi înguste și mici alei cunoscute sub numele de Egina sau ,,Canal", cum îi spuneau mai marii oameni, se împărțea în două mari pasaje: Kastriota de Sud și Kastriota de Nord. De obicei, ulița Voski, pe care se afla Casa Oaselor, împărțea cele două pasaje, iar călătorul avea să își aleagă singur unde urma să poposească. În cazul lui Capac, avea să se îndrepte spre nord, ceea ce îl făcu să o ia înainte, fară a mai fi întrebat, cu mărturisirele:

       — Da, pai și Mirabela, nevastă-mea, e și ea bine, deși mă-sa a intrat a intrat în comă provizorie. M-a pus să plătesc bani grei să fie tratată aici, mormăi el, scărpinându-și mustața. Ei, și ce să fac acum? Sper să își revină baba, ca am băgat mai mulți bani în ea decât în fii-sa.

       — Ai încredere, spuse aceasta serioasă, oprindu-se în fața Casei Oaselor. Îți recuperăm baba, dar nu și banii.

       — De asta sunt sigur, bufni el în râs, deși ochii lui erau supărați și ușor obosiți. Își așeză mâinile pe umerii fetei, iar aceasta bătu ușor din picior, nerăbdătoare să plece.

       — Ghicitorul nu își interpretează sentința, îi repetă el, de această dată prin vorbe. O să fie bine și tu o să fii bine, spuse acesta, privind-o în ochii, iar Electra își strâmbă nasul, simțind mirosul de alcool venind din hainele acestuia.

                         Deci chiar era beat.

       — Da, o să fiu bine să îți tratez baba, mormăi ea, forțând un rânjet și dându-i mâinele bărbatului de pe ea. Pe curând, Capac.

       Își îndreptă picioarele rapid către poarta în formă de coarne de cerb fără să se mai uite înapoi și inspiră adânc când reuși să pășească în curtea casei.

       Traversă curtea de piatră, fugitiv, și, după ce intră pe ușile orfelinatului, ajunse într-un hol de primire boltit, care se înălța pe câteva etaje. Chiar și cât fusese plecată, Electra nu putea uita interiorul casei – cu tencuiala scorojită și cu spărturi mici în feronerie, uneori ploaia și vântul intrând nestingherite înăuntru.

        Casa Oaselor era urâtă, strâmbă și aglomerată, dar mereu încerca să se mențină într-o stare cel puțin decentă, fiind amenajată ca un fel de tribut adus mai marilor bogătași, care, în fiecare an, când ziua extragerii avea loc, îi scăpa de câte o gură de hrănit.

       În salonul ei, unde se strângeau pacienții, de această dată, era format din două cămăruțe mizerabile, cu pereții afumați, pe care atârnau fâșii murdare de tapet. Dar era irelevant; pacienții puteau fi pacienți, iar morții puteau fi morți și fără dușumelele îmbălsămate și geamurile intacte.

   Nu era ca și cum ar face vreo diferență în cazul lor.

       Ajunsă într-un hol întunecat, intră buzna în salon. Impactul cu mirosul de mort îi făcu mațele să ghiorțăie, iar gâtul i se uscaseră rapid în încercările de a tuși. Printre mulțimea de persoane care o ținti rapid cu privirea și morți așezați pe masă, Electra o zări pe Manto.

       Însă fata pe care voia să o vadă atât de tare stătea liniștită, tăcută, în cea de-a doua cameră, în colț, la o masă negeluită de bucătărie, unde se aflau mai mulți copii. Electra se mișcă lent, evitând inconștient întrebările celor din jur și se uită îngrijorată. Fata, de obicei energică, era acum fără vlagă, ceea ce era nemaipomenit pentru ea până în acel moment.

       La lumina unei lumânări subțiri puse într-un sfeșnic de fier, Electra putu să distingă scena din fața ei. Cinci copii stăteau nestingheriți la masă, uitându-se absenți în farfurii, în timp ce pe mijlocul blatului se afla cadavrul unui pacient. Ce-i drept, această imagine nu o surprinse pe Electra. La o privire scurtă, putea zări mai mulți morți decât îi era posibil să numere pe degete în acel moment. Totuși, nu înțelegea de ce acești copii mâncau de bună voie la acea masă.

Sau cel puțin acesta se presupunea că trebuiau să facă.

       — Manto, spusese aceasta pe un ton șoptit, de parcă îi era frică să nu trezească mortul de pe masă. Te simți bine?

       — Nu, răspunse pe un ton sec, ridicându-se de pe scaun fără să-și arate emoțiile. Fata ajunse rapid în dreptul ei și o îmbrățișă strâns. Electra îi răspunse afectuos la îmbrățișare.

       — Mi-e frică, răspunse sincer fata, strângând-o pe Electra și mai tare de pelerină. Sunt prea mulți.

       — Știu, răspunse Electra, oftând. Simțea cum inima i se făcea mică, cât un purice. Singurul regret pe care l-ar fi avut dacă ar fi fost executată în ziua următoare, era cu privire la Manto. Iubea copiii. Și, într-adevăr, pe Manto o îndrăgea cel mai mult. Probabil în altă viață ar fi avut un copil. Unul precum Manto.

       — O să treacă.

       — Crezi tu? întrebă fata, privind-o adânc în ochi.

       — Da, Manto, răspunse aceasta zâmbind, dar cu o seriozitate în ton. Nu reușise să-i aducă de mâncare, precum îi promisese, și, pe de altă parte, voia să evite din ce în ce mai mult momentul în care trebuia să-i dea mirul. Îi era greu să creadă că un copil ca Manto era considerat un negustor înverșunat. Aici în Casa Oaselor, toate saloanele primeau sardine de pe Coasta Vădrainer, deci era mai posibil să fie ei jefuiți decât invers.

        Ce păcat că nimeni nu dorea pește marinat în praf de cadavre.

        Respiră adânc cu fiecare parte a ființei sale, îndepărtându-se ușor de fetiță și continuă:

       — Ți-am adus ceva de la ceremonie. E un mir valoros. Dă-i-l lui Devantos, știe el ce să facă cu el.

       — Pot să-l păstrez?

       — Nu.

       — Te rog?

       — Nu, răspunse aceasta ferm, fiindu-i greu în sinea sa să o refuze. Ai nevoie de mâncare. Sănătoasă.

       — Înțeleg.

         Manto tăcu. Obosise și ea întrucât cu o zi în urmă participă la transferarea trupurilor. Se îndepărtă cu obiectul sacru în mână, privind încremenită, cu o privire pierdută, podeaua.

       Electra înghiți în sec, renunțând și ea, alegând să se îndrepte spre geam. Ocoli cu pași ezitanți și sfioși cadavrele, ignorând faptul că unele începuseră să se descompună sub nasul tuturor. Deşi niciodată adjunctul trimis în funcția de recuperator nu se obosea să intre în saloane. Nu-i interesau prea mult, însă erau obligați oricum să desfășoare acest proces. Restul adolescenților o priveau curios la început, fiecare respirând ușurat că următoarea rayskiva nu avea să se aleagă anul acesta din salonul lor.

       Nimeni nu își dorea să ajungă precum Electra.

       Lângă fereastră peste tot erau numai firimituri, gunoaie și umezeală; o cârpă mare, groasă,plină de umezeală, zăcea pe pardoseală și în aceeași baltă se afla și un pantof scâlciat.

             Nici nu voia să se gândească al cui era.

       Se așeză pe podea într-un loc uscat și privi pe fereastră. Strada începuseră să se aglomereze. Nu se știa niciodată ce instituție avea să vină. Erau cinci ideologii, fiecare cu casele lor.

       Cu un ys'ol în urmă, Electra fusese adusă în lliura, unde a putut studia arta sonoră, o pasiune pe care voia să o dezvolte de mică. Puțini aveau onoarea să fie aleși, și mai puțini aveau să facă ceea ce își doreau.

       Ea le avusese pe amândouă. Și le pierduse pe ambele.

        Oftă, gândindu-se la Devantos. Un slăbănog ciufulit, cu foarte puțină ambiție, care părea să fie mulțumit cu orice loc în viață, fără să se gândească la viitor. Ironic cum el era primul care prevestea destinul unei alte persoane. Era plecat în sala de consiliu de la parter, aranjată special pentru un astfel de eveniment. Probabil acum erau în mijlocul convorbirii.

— Acheron o să vină ys'olul ăsta, se auzi vocea unui copil de lângă ea.

— Eh, pe dracu, tu spui așa mizând la sigur, se oftică partenerul său de pariu. Alege altceva; Acheron vine mereu.

— Nu, nu, aceasta e varianta mea. Tu ai de ales altceva.

— Eu nu fac niciun pariu, răspunse băiatul deranjat. Rămâi cu Acheronul tău cu tot.

Curios era faptul că, de fiecare dată când veneau din sânul Republicii, unde domnea ideologia preeminentă, Acheron era singura dintre cele cinci mari case care intra în Canal. Deși era destul de evidentă această alegere, ambele case având un lucru în comun: tratarea pacienților, se îndoia că anul acesta vor trimite pe cineva de acolo.

După cele întâmplate, nu se puteau risca să introducă în inima continentului un asemenea om periculos precum era considerată Electra.
Ar fi trimis pe cineva mai de la spate, se gândi aceasta.

Electra deschise o ferestruică și aruncă o privire mai atentă la stradă, uitându-se îndelungat. Aproape toți orfanii se învecinau în crăpăturile care ieșeau afară pentru a vedea parada, care, inițial, începuse din zona Kastriotei de nord și care avea să ajungă în curând în sud. Ironic, cum din casa lor se făcea extragerea, și, cu toate că reprezentantul se afla acum în camera de consiliu, orfanii aflau abia la sfârșit, când parada se apropia pe ulița Voski, ce casă urma să-i reprezinte anul acesta.

Fata își așeză capul în palme, vrând să-și odihnească ochii, însă, în acel moment, se auzi un sunet crispat care zbuciuma dintr-o dată starea de liniște ce se lăsase.

Un om urla.

Și o făcea puternic.

Țipătul era un amestec de șoc și groază pură, înfășurat într-un tremur ascuțit, care se stinse brusc sub copitele cailor, lăsând în urmă o liniște apăsătoare, ca o umbră rece ce acoperea totul.
Era preotul care o îndruma de dimineață.
Iar acum carnea sa zăcea sub privirile tuturor, în urma aurei dominante a armăsarilor. Era mort.

Nu era posibil.

,,Ce dracu' ?" își spuse Electra, ridicându-se brusc în picioare, bulbucându-și ochii de uimire. Strada devenise brusc asediată neobișnuit, o mulțime de localnici se năpusteau a se burduși pe lângă trotuare, betonul trosnind sub copitele grele ale cailor, iar soarele începu să ardă falnic pe ulița Voski. Armăsari și gardieni ai Coastelor tot soseau printre adunătura de oameni în sud, făcând și mai evident emblema casei reprezentate, ținând în mâinile lor strașuri grele și brutale în privire, fluturate în aer, iar caii purtau un roșu giulgi ce avea țesut alura zeilor vi, mișcăndu-se agale și covârșitor printre oameni. Dupa primele secunde de uluire, mulțimea începu să aplaude și să chicotească în veselie, fiind total neafectată de trupul preotului care zăcea într-o baltă de sânge.

— Nu, nu are cum, continuă aceasta cu voce tare, împreunându-și mâinile și uitându-se șocată la scena ce se întâmpla în fața ei.

Styx.

Cea mai prestigioasă și influentă casă din capitală și de pe continent.

Nu putea fi real.

Deodată, în toată hărmălaia care se formase, ușa de la salon se trânti subit de perete, iar Devantos intră, făcând-o să tresară din cauza zgomotului, inima zbătându-i se ca o pasăre în colivie.

— Envypher Electra, spuse el timorat, privind-o direct în ochi, ești aleasă din nou ca rayskiva.

                                                           The horse— the symbol of the House of Styx after the occupation by the Breathing Gods.

_________________________________
,,— The the living ones or the dead ones?"
,,— The dead."
~~🦋

This action will have consequences :)