E aproape unu dimineața
dar nu pot să-mi închid ochii
pentru că se zbat
prea multe explozii
prea multe văzduhuri
prea multe culori
în spatele pleoapelor mele.

Nici să respir nu pot –
respiră noaptea în locul meu
pentru că plămânii-mi sunt inundați
de dorințe și visuri
și de galaxii adânci, spiralate,
de fantasme și gânduri, și
năluciri sidefate,
tremurând
sub formă de stele.

Nici să gândesc nu pot, căci
de fiecare dată când încerc
mi se prăbușesc clipele-argint
de pe buze
de nu mai înțeleg nici eu nimic.
Și-mi strălucește pielea în întuneric
când mă prăbușesc și eu cu ele,
în cuvinte,
și mă scriu pe mine, șovăind,
în locul lor.

Nu văd nimic.
E trecut de unu dimineața:
de fiecare dată când vorbesc
scot pe gură fluturi, haos și cerneală
și pulbere de soare
și amintiri cu zăpadă și oceane
(oceane albastre de zăpadă)
și cu vechi vieți.

Dar la ora sufletului sunt supernovă
chiar dacă nu știu
și nici n-am știut niciodată
cine sunt
cu adevărat.

|1:26
16 martie 2020|