Urăsc când îmi sună alarma telefonului și mă obligă să mă trezesc. Poate nu la fel de mult precum detest luminițele colorate, însă nici prea departe de asta. Mârâi gutural când telefonul începe să-mi sune a doua oară și știu că nu mai am șanse să dorm. De ce trebuie să creștem și să devenim responsabili? Nu e mai bine când suntem copii și putem dormi cât vrem noi?

     Mă ridic în fund și îmi dau frenetic cu mâinile pe la ochi. Am adormit destul de târziu aseară cu toate că astăzi am o întâlnire foarte importantă. Trebui să mă întâlnesc cu comitetul de oameni ce fac parte din juriu și îmi e cam frică. Fie voi spune ceva deplasat, fie voi face o scenă nu prea plăcută. Într-adevăr, totul va depinde despre ce va trebui să vorbim.

     Am timp cam vreo două ore să mă pregătesc cum trebuie pentru această ședință, dar tot am emoții. Azi nu cred că voi mânca nimic, altfel risc să vomit pe vreun domn important și totuși, nu vreau să dau o imagine proastă firmei care m-a angajat. O fi un nemernic șeful meu, dar am nevoie de acest loc de muncă și de prima promisă de el dacă totul iese așa cum își dorește. Cu acei bani voi putea să-i iau mamei cadoul perfect. Își dorește un aparat de cafea nou, unul mult mai performant față de ceea ce are în acest moment.

     Îmi târăsc picioarele până la micuța sală de baie pe care o deține camera mea și încep să-mi fac rutina de dimineață. Cu cât timpul înaintează mai mult, cu atât încep să mă stresez și mai tare. Imediat ce sunt gata, îmi pregătesc aparatul de fotografiat și inspir adânc ca să am curajul necesar acestui obstacol.

     Când ies afară din clădire și mă uit spre cartierul Kalmar, rămân cu gura pe jos de-a dreptul. Totul este îmbrăcat într-o mantie albă de parcă ar fi nins câteva zile încontinuu. Fără să mă gândesc la altceva, scot aparatul de fotografiat din mica geantă și îl pornesc ca să pot face poze.

     Pare un peisaj desprins din basme. Peste tot se vede pământul ușor maroniu, doar acea bucată de pământ e acoperit în alb. Am ajuns într-o poveste. Altă explicație nu am. Înaintez de parcă mi-ar fi frică să nu mă trezesc din acest vis magic. Au trecut nici nu știu câți ani de când nu am văzut zăpadă și încep să mă bucur precum un copil mic.

     Fac poze la case, la alee, la drum și la tot ce se află în jurul meu. Însă copacii  cu ramurile pline de zăpadă și razele soarelui ce se întrevăd printre ele sunt feblețea mea. Când mă trezesc din visul meu, îmi dau seama că am ajuns la punctul de întâlnire al comitetului. Inspir adânc, mă scutur de zăpada de pe picioare și mă îndrept spre ușa casei enorme.

     Apăs pe butonul de la sonerie și aștept câteva minute înainte ca o femeie de vreo cincizeci de ani să-mi deschidă ușa și după ce mă măsoară din privire de sus până jos, îmi zâmbește călduros.

     — Tu trebuie să fii Dana Ștefănescu, fata reporter. Intră te rog, nu sta afară.

     Aprob stângace din cap și îi răspund  zâmbetului. Îmi las privirea în jos spre hainele de pe mine și nu-mi dau seama ce e diferit de tiparul obișnuit, ca să-și dea seama că eu sunt ,,fata reporter". Trec pe lângă ea și dau cu ochii de cel mai mare living din câte am văzut vreodată. Cred că face cât tot apartamentul meu.

     Doamne ce proastă sunt! Îmi vine să-mi dau o palmă mintal. Dar sunt idioată rău. Îmi mușc buzele ca să nu râd în hohote. Normal că și-a dat seama că sunt reporter, doar am apararul de fotografiat în mână.

     — Vino, ceilalți ne așteaptă lângă șemineu.

     Doamna Dumnitrescu, femeia care se ocupă de acest concurs, și totodată, fiind șefa juriului, trece pe lângă mine și mă scoate dintre gânduri. Îmi scutur capul și o urmez îndeaproape înainte să par și mai penibilă decât am fost până acum.

     Georgescu, când revin la birou, îți sparg capul! Șef idiot ce ești! M-a trimis naibii să mă fac de râs printre cei de clasa întâi, pe când eu nu fac parte nici din categoria a treia. De nu-l strâng de gât când termin cu toată treaba asta, nu mă numesc Dana!

     Ajunse lângă șemineu, așa cum îi spusese doamna Dumitrescu, îmi dau seama că de fapt este vorba despre o altă încăpere puțin mai mică, un fel de living mai normal, însă care acum e plin cu oameni ce își servesc ceaiul.

     Îmi închid ochii pentru câteva secunde. Dacă ridică și degețelul când își duc ceștile la gură, o iau la fugă nu pe ușă pe unde am venit, ci pe geam, că și așa e destul de mare dacă mă iau după lățimea perdelelor.

     Sunt prezentată tuturor ca fiind jurnalista care se va ocupa de poze, și mă bucur că nu sunt luată la întrebări. Nu mă deranjează asta, cu cât știu mai puține despre mine, cu atât voi putea să rămân o anonimă în continuare. Din fericire pentru mine ședința nu durează foarte mult. Doar câteva detalii ce sunt puse la punct și reamintite. Cum sunt fată harnică, mi-am notat tot în agendă, așa voi face totul ca la carte.

     Când ies de acolo, îmi dau seama că e trecut de amiază și eu încă n-am mâncat nimic înafară de biscuiții serviți cu ceaiul de tei. Mă scotocesc prin micuța gentuță ce o am cu mine și din fericire îmi găsesc portofelul așa că merg să-mi iau un sandviș.

     Cât timp aștept să-mi fie preparat, îmi notez pe telefon alarma și alături mesajul că trebuie să ies să fac poze noaptea. Mai ales că acum tot cartierul e plin de decorațiuni. Cum se va înnopta, voi pleca în expediție. Să fiu a naibii de nu-mi pun și niște saci de mizerii să am unde da afară minunăția asta de sandviș pe care tocmai l-am luat în mână.

     Ajunsă înapoi în camera de motel, îmi pregătesc materialele pentru diseară și după ce totul îmi e pus la locul lui, mă întind pe pat. Am avut o dimineață plină și cred că puțin somn nu-mi va strica. Până la urmă, nu-i chiar atât de rău să fii la dracu-n praznic.

     Când alarma sună pentru a doua oară pe ziua de azi, nu mă pot abține să nu înjur. Mă întind după telefon, opresc alarma, arunc telefonul în celălalt capăt al patului și îmi pun din nou capul pe pernă. Parcă nici nu am dormit, mă simt de parca am dormit un minut, atât de obosită sunt. Nu sunt aici nici de o săptămână și sunt extrem de obosită. Înainte să mă ridic din pat nu pot să nu scap o înjurătură adresată șefului meu nemernic, care el stă bine mersi acasă cu fundul ăla mare pe canapea, iar eu trebuie să muncesc pentru ca el să ia toate laudele pe articol.

     Mă târăsc până la ușă unde mă încalț, iar apoi îmi iau geaca pe mine, hotărând să nu mă mai schimb. Oricum e noapte afară, cine mă poate vedea cum sunt îmbrăcată? Îmi iau căciula în mână și ies din cameră. Când ies afară și dau de frig, tot somnul îmi dispare și îmi vine să merg înapoi în motel, unde este cald și să îmi bag picioarele în el lucru. Dacă nu aș avea nevoie de bani, cu siguranță acum, la ora asta, m-aș duce acasă la șef și i-aș arunca demisia în față.

     Pe lângă că urăsc Crăciunul și tot ce ține de el, m-ai urăsc și frigul! Și se întâmplă că ambele să fie în aceeași lună. Cu siguranță anul viitor, dacă reușesc să îl suport atât de mult pe nesimțitul ăla de șef, o să îmi iau toată luna Decembrie un concediu bine meritat. Să văd eu de cine își mai bate joc cretinul ăla? Îmi pun căciula pe cap și merg înainte, toate casele au luminițele pornite, iar zăpada dă un aer drăguț de Crăciun. Scârbos! Îmi închid ochii și inspir adânc încercând să nu vomit sendviciul pe care l-am mâncat azi.

     Deschid ochii, dar îi închid repede nervoasă încercând să număr în gând pentru a mă calma, când îmi dau seama că mi-am uitat aparatul de fotografiat în camera de motel.

     — La dracu', Dana! Asta îți mai lipsea!

      Țip și mârâi printre dinți, și sunt sigură că jumate din cartier m-a auzit, dar puțin îmi pasă. Îmi dau o palmă peste frunte nervoasă și merg cu pași mari înapoi la motel. Îi zâmbesc bărbatului care stă la recepție și urc repede în camera mea. Găsesc aparatul de fotografiat lângă laptop, îl iau și ies din cameră.

     Sunt atât de nervoasă, încât îmi vine să îmi bag picioarele în ele poze și să merg în cameră să mă pun la somn. Știam încă de când am ajuns aici că nu o să iasă nimic bun din asta. Și am avut dreptate! Trebuia să mă prefac că am o boală gravă care se transmite repede și eu eram cea care stătea cu fundul pe canapea în timp ce alt coleg era în locul meu aici. Dar nu, mie îmi vin ideile bune după ce inevitabilul s-a produs! Doamne ferește să îmi vină o idee sau o replică în acel moment.

     Mă opresc și fac fără chef câteva poze, însă când văd cât de bine au ieșit cheful meu de poze a revenit imediat. Prinsă în poze nu îmi dau seama ce s-a întâmplat, dar sunt foarte sigură că cineva a aruncat un bulgăre de zăpadă în mine. Îmi îndrept spatele, iar când mă întorc, un pumn de zăpadă îmi zboară în față. Fără să mă gândesc îl lovesc cu genunchiul, pe agresorul meu, acolo unde nu răsare soarele.

     — La dracu'! Îl aud înjurând, iar când îmi trec cu mâna peste față să îmi iau zăpada din ochi, îl văd pe Mădălin cum se strâmbă de durere.

     Asta mă amuză puțin, nu e prima oră când dau în comoriile ascunse ale bărbaților, cred că e un obicei de al meu și chiar lovesc destul de bine, spun mândră în sinea mea.

     — Trebuie să rețin să nu te mai sperii, dacă o mai fac, cu siguranță o să rămân fără moștenitori. Spune și face un pas în spate.

     — O, haide, nu te mai plânge atât, zici că ești o fetiță fițoasă care a căzut pentru prima oară și s-a lovit. Nici nu te-am lovit tare!

     Îmi pun aparatul în geantă și încep să mă curăț de zăpadă. Îl văd cu coada ochiului cum se apropie de mine, iar când se oprește, îmi ridic privirea spre el. Își ridică o mână și îmi curăță zăpada de pe umăr fără să-și ferească ochii din ai mei. Îmi umezesc buzele fără să-mi dau seama și îi văd pupilele cum i se diluată.

     N-am vrut asta, să cad în zăpadă dacă am vrut să-i trezesc vreo dorință! Mâna i se oprește pe o șuviță de păr umedă și inspir adânc făcând ca pieptul să mi se ridice ușor. De ce fac gesturi nepotrivite? Și așa cum credeam, se apropie ușor de mine, până încep să-i simt respirația fierbinte peste pielea înghețată a feței.

     Îmi prind buza de jos între dinți și închid ochii. Dacă nu rup contactul vizual, va trebui să mă prindă în brațele lui și dacă ajung acolo, nu știu dacă mă mai pot opri.

      — Mă ucizi și nici măcar nu știu cine ești!

      Niște cuvinte șoptite atât de încet, încât am impresia că au fost doar un ecou în mintea mea. Când dau să deschid ochii, buzele lui se lipesc ușor de ale mele. Oferindu-mi unul din cele mai blânde săruturi din câte am trăit până acum. Un sărut ce îmi trezește la viață până și cel mai mic fir de păr de pe corp.

     Îi urăsc săruturile mai mult decât urăsc când mă sperie. Nu vreau să mă îndrăgostesc din nou. Nu aș suporta încă o dezamăgire... Deschid ochii și îl împing ușor cu mâinile în piept. Trebuie să înceteze cu astea!

      — Nu mai poți să faci asta! Nu poți să mă săruți de fiecare dată când mă vezi de parcă ar fi cel mai normal lucru.

     Zâmbesc amar, căci am impresia că istoria mea se repetă. Îl văd debusolat, luat prin surprindere, ca mai apoi să se încrunte la auzul vorbelor mele.

     — Nu am vrut să te rănesc. Am crezut că și tu vrei asta.

     — Las-o baltă! Îl întrerup înainte să mai adauge și alte vorbe tăioase. Dau să trec pe lângă el, însă mă prinde de mână și îmi oprește orice mișcare.

     — Chiar nu am vrut. Lasă-mă să mă revanșez. Urmează-mă! Ai încredere în mine? Adaugă când vede că nu îi răspund. Inspir adânc și nu știu de ce, însă îi aprob ușor.

_______________________________________
      Vă urăm de pe acum un nou an plin de fericire și sănătate, căci după cum ați văzut, asta e cea mai importantă.

      Suntem puțin mai lente cu scrisul, mai ales în perioada aceasta, însă puteți sta liniștiți, că nu renunțăm la poveste și o vom finaliza. Nu contează că depășim perioada Crăciunului și nu încheiem totul, important este că are spriritul sărbătorilor de iarnă și vine cu multe învățări.

      Lectură plăcută și abia așteptăm să revenim cu un nou capitol.