Nu! Să-mi spună careva că este o glumă și nu că toată lumea a luat-o razna! Cum? Cum să începi să decorezi rafturile pentru crăciun și abia ce a trecut Halloweenul. La naiba, abia aseară ce au trecut copiii după bomboane și azi deja e plin marketul cu decorații de Crăciun. Nu, că o iau razna, și mai sunt încă trei luni de chin, în loc de două, cum ar trebui să fie în mod normal. Oare unde găsesc un coș ca să vomit, că deja îmi simt micul dejun în gât.

     Presimt că devin claustrofobă dacă mai pierd timpul printre rafturile astea, globuri, ghirlande, luminițe... Nici nu se putea mai rău de atât. Grăbesc pasul spre raionul cu preparate gata făcute și îmi iau o salată de pui pentru prânzul de la birou. Astăzi am de editat niște poze pentru următoarele articole ce vor apărea în revista de luna aceasta și nu am timp de mers nicăieri să mănânc.

     Tot la fel de repede părăsesc întregul magazin de îndată ce trec de casa de marcat. Tot aerul acesta de sărbători îmi aduc frisoane în corp. Și urăsc senzația aceasta! Noroc că în oraș încă nu a început nebunia din magazine, altfel nu știu cum aș mai putea profita de aerul rece al dimineții. Cred că n-aș mai ieși din casă până nu s-ar termina totul. Și asta undeva pe la sfârșitul lui ianuarie, când n-ar mai fi nici o urmă despre sărbătorile de Crăciun.

     Forfota de la birou mă anunță că șeful este aici. Că și-a încheiat vacanțele scumpe prin Maldive sau unde naiba să-l ia a fost, lăsându-ne cu o grămadă de treabă pe cap. Îmi văd câțiva din colegi ce mă privesc cu compasiune, însă nici unul nu îndrăznește să spună ceva.

     Ce Dracu se întâmplă aici?

     — Dana, șeful te așteaptă în biroul său.

     Tonul folosit de Maria, colega mea de birou, mă face să mă încrunt. Ce naiba vrea ăla de la mine? Ne-am intersectat de câteva ori de când lucrez pentru el și de fiecare dată mi-a dat impresia că mă urăște.

     — Ce naiba vrea? Din câte știu am fost ireproșabilă în munca mea.

     Aceasta nu mai spune nimic, doar ridică din umeri. Îmi las haina de pe mine pe scaun, îmi scot telefonul din geantă, căci aștept un e-mail important și mă îndrept spre biroul șefului meu.

     Bat de două ori la ușă și după aproximativ douăzeci de secunde aud un intră plictisit. Deschid ușa cu puțină reținere, căci nu știu ce mă așteaptă și ce-și dorește de la mine. Când dau cu ochii de fața lui bronzată și amuzată, îmi vine să-l strâng de gât! Spui că tocmai îmi pregătește sentința de moarte și ia o plăcere morbidă în a face asta. Îmi face semn cu degetul să aștept o clipă, apoi își continua convorbirea la telefon.

     Îmi pun mâinile la piept și îl privesc cu o sprânceană ridicată. Pe lângă că mă reține din treaba pe care o am, mă mai pune și să aștept. Termină convorbirea, își ia un dosar galben și îl deschide. Își ridică lent privirea spre mine și zâmbește în colțul gurii. Eu nu mai am răbdare să stau aici, iar el rânjește ca un prost ce este.

     — Dana, am o propunere pentru tine. Adică o nouă misiune. Spune și îmi face semn să mă așez pe scaunul din fața biroului.

     Cu reținere mă așez pe scaun și aștept să continue. Îl văd cum citește din dosar, iar eu îmi las privirea la telefon deschizându-l pentru a vedea dacă am primit acel email.

     — Vreau să mergi în Kalmar, pentru a face poze la un concurs. Kalmar este unul dintre noile cartiere din București, unde va fi un concurs de Crăciun. Și avem foarte mare nevoie să facem poze cât mai reușite să le punem în noul articol dedicat sărbătorile de iarnă. Alături de echipa de marketing, ne-am gândit să te trimitem pe tine, fiindcă știm că nu îți prea plac lucrurile... de Crăciun.

     — Și dacă știți că nu îmi plac, de ce mă trimiteți pe mine? Sunt sigură că sunt mulți alții care vor să meargă acolo și care vor fi încântați de asta. Eu nici nu vreau să mă gândesc și cu siguranță nu voi fi încântată să fac poze la o un brad sau orice lucru care are legătură cu Crăciunul. Spun scârbită și numai ideea că am de mers printre brazi decorați și luminițe mă face să înghit în sec.

     — Pentru că știm că nu le ai cu astea și nu o să pierzi timpul uitându-te la toate decorațiunile. O să faci câteva poze la ce crezi tu că ar da bine în acel articol, nu la toate prostiile cum ar face altul care iubește Crăciunul. Și cel mai important, vei fi subiectivă la jurizat. Aici ai tot ceea ce trebuie să ști.

     Închide dosarul și mi-l întinde. Îl iau cu reținere și mă uit în ochii lui. Vreau să-l omor! Mi-a făcut asta intenționat, nemernicul. Mă ridic în picioare, neștiind dacă să plec sau dacă să îi dau cu dosarul în cap.

     — Vreau să mergi de luni acolo pentru a face pozele și să ajuți la pregătirea concursului, dar mai ales pentru a ne da detalii despre toată nebunia aceasta ca să putem scrie articolul. Acum, te rog frumos să ieși din biroul meu, am treabă!

     Ies repede și merg nervoasă spre biroul meu. Toată lumea se oprește din lucru și se uită la mine. Mă doare undeva și de ei, ajung la birou arunc dosarul pe masă, beau o gură mare de cafea, apoi trântesc și paharul.

     — Să înțeleg că nu a mers prea bine. Spune Maria și mă privește curioasă.

     — Nu! Nemernicul ăla mi-a dat o noua temă. Să merg la dracu nu știu unde în Kalmar și să fac poze la un concurs de Crăciun. De Crăciun! Când toată lumea știe că nu îmi plac chestiile astea.

     — Uuh, am auzit și eu de Kalmar. Este un cartier în care toată lumea adoră Crăciunul. Tot cartierul e plin cu decorațiuni, e un vis să mergi acolo să îți petreci Crăciun. În plus, am auzit și de concurs. La acest concurs cea mai bună decorațiune de Crăciun câștigă. Deci vei avea multe decorațiuni de fotografiat.

     O privesc oripilată cu fiecare frază pe care o termină. Nemernicul, m-a fript!

     — Oh, să-mi bag..., șoptesc și îmi pun fața în palme, obosită de tot ce am auzit.

     — Hai că nu-i atât de rău. Pun pariu că te vei distra. Am auzit că sunt numai bunăciuni pe acolo.

     Vocea Mariei sună mult mai visătoare decât o avea când îmi vorbea despre decorațiuni. Îmi închid ochii și oftez. Deja îmi imaginez și eu ce ,,bunăciuni" ar vrea să stea acolo. Unele de vreo șaptezeci de ani cel puțin, cu fața ridată și cu morcovelul mai veștejit decât vibratorul ce mi l-a ros câinele unei prietene când a venit în vizită pe neașteptate.

     Mă așez pe scaun aproape aruncându-mă pe el și cu o silă ieșită din comun iau dosarul de pe birou. Îl răsfoiesc în grabă, căci chiar dacă am o nouă misiune, articolul în curs nu se face singur. Nu știu ce să fac mai întâi, să urlu de disperare sau să merg înapoi la șef și să-i spun că nu merg nici moartă acolo.

     Eu, element important în juriu.

     Eu fotograf pentru articolul de Crăciun.

     Eu printre ghirlande și beculețe timp de o lună de zile.

     Dacă nu iau toate alergiile posibile în aceste săptămâni, nu le mai iau niciodată! Deja simt cum mă mănâncă pielea și numai mă gândesc la ziua de luni. Doamne, cu ce ți-am greșit să mă pedepsești atât de drastic? Din câte îmi amintesc am fost mereu cuminte.

     Las dosarul oripilată de ceea ce am găsit în el și încerc să mă concentrez munca ce trebuie s-o finalizez. Nici la amiază nu stau decât zece minute ca să mănânc în grabă din salata cu pui și ori de câte ori încearcă să-mi fugă gândul la Kalmar, încerc să-l alung de îndată. Dacă mă gândesc de pe acum, intru în panică și nu-i calea cea bună.

     Ziua îmi trece mai repede decât mi-am fost imaginată și reușesc destul de bine să-mi eliberez minte de orice lucru negativ, și chiar să-mi termin articolul ce trebuie să-l predau oricum cât mai repede cu putință. Când ajung acasă, după o lungă luptă din a merge cu taxi-ul sau de a lua autobuzul, ajung în cele din urmă cu un mijloc de transport în comun. Încă nu sunt milionară ca să-mi permit luxul unui taxi prea des într-o lună.

     Îmi las pantofii la ușa apartamentului imediat ce închid ușa în urma mea și rasuflu ușurată că am terminat încă o zi de muncă. Cu un pahar de vin în mână, decid să mai deschid încă o dată nemernicul acela de dosar, că și așa mai am mai puțin de șaptezeci de ore până va trebui să-i știu fiecare nenorocit de paragraf.

     Va trebui să fac poze cu acel cartier înainte de a avea decorațiile și până la finalul concursului. Având în vedere că stau destul de depart de cartier, compania unde lucrez mi-a pus la dispoziție fie o cameră în una din acele case, fie la un motel din apropiere. Asta în cazul în care nu vreau să fac drumul până acasă.

     Nu știu ce să fac, mai ales că mă apucă groaza doar gândindu-mă la spiritul ăla dezgustător de sărbători, la zăpada rece și lipicioasă ce va fi redată de o mașină specială, căci în acel loc nimic nu se lasă la voia întâmplării și dacă nu va fi zăpadă naturală, o vor face ei artificială.

     Unu, doi, trei... – credeam că tehnica aceasta de a număra în gând te face să te calmezi – patru, cinci, șase... – nici măcar nu funcționează, la naiba.

     Să-mi bag piciorul în toate. Mi-a trebuit mie să mă fac jurnalist. Acum am devenit unul, bravo Dana, ești cea mai tare!

______________________________________
     Bună tuturor celor care vor trece pe aici!

     Împreună cu Geo12233, am decis să facem o colaborare și unde era cel mai frumos să ne unim forțele, decât pentru o poveste de Crăciun?

     Pentru mine este pentru prima dată când fac asta și trebuie să recunos că e chiar interesant. Am reușit cumva să ne intersectăm orele libere și să născocim câteva idei cât de cât originale, spunem noi.

      Va fi o poveste de Crăciun (după cum v-ați dat seama) sută la sută românească. Căci ni s-a cam luat de poveștile în țările străine. Și la noi se pot isca povești minunate. :)

       Sperăm noi să o terminăm cât mai repede de scris și s-o postăm în integralitate până pe 24 decembrie. Am prins un mic avans și avem câteva capitole în rezervă, dar care vor apărea cu un interval de 4-5 zile distanță.

       Acum că v-am cam dat destul de multe din casă, sper să vă distrați și să râdeți alături de noi. Sperăm să ne iasă comedia noastră romantică.