În acest moment, îmi urăsc munca! Dacă până acum am fost înnebunită după ceea ce fac și am fost mai mult decât entuziasmată să fac poze, acum îmi vine să vomit. Și nu glumesc, îmi simt micul dejun în gât și nu știu cât îl mai pot ține înăuntru. Și cel mai rău din toate astea, este că nu pot să vorbesc cu nimeni despre starea me de anxietate. Cristian, prietenul meu cel mai bun, e plecat în vacanță cu iubita lui, ca s-o ceară în căsătorie din câte mi-a spus și nu sunt chiar atât de nebună încât să le distrug momentul romantic, iar cu mama dacă aș vorbi, cred că a doua zi m-aș trezi cu ea la ușă. Așa că mai bine spun pas și mă macin singură.

     Trag aer în piept și mai pun o bluză în bagaj. Suspin și mai adaug o pereche de șosete. Mârâi gutural și arunc și câteva perechi de chiloți. Cum nu am foarte mulți bani puși deoparte și nici nu am un salariu de mii de euro, sunt nevoită să stau la acel nenorocit de motel sau pensiune, ce naiba o fi. Decât să stau într-o casă, unde pregătirile sunt în toi și să risc să ajung la nebuni înainte să-mi duc misiunea la sfârșit, prefer motelul!

     Enumăr pe degete să văd câte lucruri mi-am pus și mă gândesc că dacă am uitat ceva, voi îndura cheltuiala unui drum ca să recuperez. Sau, cel mai sigur, voi rezista până în weekend și atunci voi veni acasă, mai ales că sunt sigură nouăzeci și nouă la sută că voi avea nevoie să dorm la mine acasă după cinci zile pline cu... Nici nu pot să spun cuvântul că deja mă ia cu greață.

     Închid valiza cu un nod în gât, o pun jos de pe pat și o trag după mine până la ușă. Îmi iau cizmele din piele falsă în picioare și fâșul gros de pe umeraș. Presimt că va fi o zi lungă.

     Ajung în stația de autobuze exact când acesta ajunge și reușesc să alunec înăuntru. Deși e începutul lui noiembrie, e destul de rece afară și spui că iarna își va face apariția mult mai devreme în acest an. Mă bucur de priveliștea ce mi-o oferă această mică călătorie și privesc covorul arămiu de pe jos. Este un adevărat spectacol pentru ochii mei. Din geanta de umăr îmi scot aparatul de fotografiat și fac câteva poze drăguțe. Asta până telefonul începe să-mi sune în buzunar.

     Numele lui Cristian îmi apare pe ecran și zâmbesc. Nu mă așteptam să mă sune și poate de aceea încep să mă panichez; dacă iubita nu i-a acceptat cererea?

     — Chris? Întreb cu o voce tremurândă când văd că nu spune nimic, deși am preluat apelul de câteva secunde.

     — Pisicuță, ce faci? Nu pot să ignor veselia din vocea lui și mă strâmb la alintul folosit.

     — Ești sigur că ești treaz? Nu mă pot abține să nu-l întreb asta. Știe că urăsc să-mi spună așa și o face doar când e beat.

     — Of, scumpo, dacă beat de fericire este bine pentru tine, atunci, da, sunt beat!

     Parcă entuziasmul ce îl are în voce mă face să zâmbesc și eu. Dar numai parcă. Mai degrabă îmi vine să-i sparg capul.

     — Ți-a dat papucii și acum te îneci în băutura fericirii? Însă râsul cristalin al Iuliei ce se aude pe fundal mă face să îmi ridic sprâncenele.

     — Am spus da. O aud cum țipă de fericire și acum cred că îl pot ierta pe fraier că mi-a spus pisică.

     — Of, Doamne! Sper că ai spus da doar ca să-l poți tortura mai bine. Aceasta începe să râdă mai tare și de aceea o ador și știu că e potrivită pentru nebun, căci altfel s-ar plictisi lângă una ștearsă.

     — Dacă ai știi tu cum mă torturează...

     — Gata, gata, nu vreau detalii, devii scârbos! Și așa am micul dejun în gât, te rog, nu mă face să vomit în autobuz.

     O doamnă ce e așezată în stânga mea mă privește oripilată și când vede că am prins-o uitându-se la mine, își mută fața spre geamul de lângă ea.

     — Ce s-a întâmplat scumpo? Ești bine?

     — Dacă prin bine înțelegi că sunt pe cale să trec prin focul iadului timp de o lună, atunci da, sunt bine.

     — Hai, mă Dana, ai trecut tu și prin mai rău decât asta. Dar ce ai de făcut? Unde te-a mai trimis șeful de data asta?

     — Unde m-a trimis? La Dracu-n praznic. Acolo m-a trimis. Știi că urăsc Crăciunul, nu?

     Se lasă o liniște de câteva clipe, apoi se aude o ușă împinsă și iar liniște.

     — Știu că urăști tot ce ține de această sărbătoare. Dar ce treabă are asta cu ceea ce trebuie să faci? Întrebarea lui e sceptică și eu în loc să mă simt mai bine că am cui să vorbesc, încep să mă enervez.

     — Ce treabă are? Îți spun eu ce treabă e! Șeful ăla nefutut, al meu, s-a decis să mă trimită pe teren timp de o lună ca să fac un articol despre Crăciun și ghici unde. În Kalmar, acolo unde se face tâmpitul ăla de concurs anual unde se alege cea mai frumoasă casă împodobită. O adevărată tâmpenie!

     Nu-mi dau seama că am turuit toate astea cu maxilarul încleștat decât atunci când îmi simt durerea ce-mi traversează prin dinți. Îmi închid ochii și oftez. La naiba!

     — Oh, ușor. Respiră! Va fi bine, o să vezi. Plus că abia acum încep cu decorările acolo. Sunt sigur că vei rezista. Și într-o săptămână revin în țară, ne vom putea vedea la un pahar de vin și atunci cu siguranță îmi vei povesti cum ți-ai găsit un misterios bărbat care te înnebunește mai mult decât decorațiile.

     — De unde... Dar nu mă lasă să termin că mă întrerupe.

     — Scuze, pisicuță, dar logodnica mea mă așteaptă și se pare că e fierbinte.

     Nu mai apuc să spun ceva că îmi închide apelul în nas. Am vorbit cu el, cert, dar nu m-a ajutat cu nimic. Să te fut și pe tine Cristian și pe logodnica ta! Nu-i scriu asta în mesajul ce-l tastez, ci un simplu felicitări pentru logodnă și le mai spun că abia aștept să-i am acasă lângă mine.

     Autobuzul intră în cartier, iar inima mea începe să bată foarte tare. Nu vreau să fiu aici deloc, vreau să merg și eu în Madilve, să stau cu fundul în nisip, iar nemernicul ăla de șef să lucreze în locul meu. Dar nu, mă trimite pe mine să fac pozele alea futute! Din atâția oameni care lucrează la agenția aia, s-a gândit să mă trimită fix pe mine.

     Mă uit pe geam și văd cum oamenii încep să își decorează casele și cum se chinuie să pună o ghirlandă pe acoperiș. Îmi întorc privirea și îmi simt micul dejun în gât pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi. Nu, nu pot să fac asta! Nu înțeleg cum oamenii ăștia se trezesc cu noaptea în cap doar să își decoreze casele. Nu, cu siguranță nu rezist mai mult de două zile. Nu pot! E prea mult pentru mine și cu siguranță acum nu am văzut nimic din ceea ce urmează.

     Mă ridic de pe scaun în momentul în care autobuzul se oprește. Cobor din el, iar aerul rece mă lovește fix în față. Până la urmă, nu poate fi așa rău, nu? Sunt sigură că sunt mulți oameni aici care urăsc Crăciunul. Trebuie să fie măcar un om ca mine, astfel o să ajung la nebuni în maxim o săptămână. Deschid ochii și privesc în jur, dacă de pe acum a început nebunia cu decoratul, nici nu vreau să îmi imaginez cum o să fie la final, când tot orașul va fi decorat. Sper să nu prind partea aia.

     Cu pași mărunți mă îndrept spre motel, cred că vor fi cele mai lungi săptămâni din viața mea. Chiar dacă iubesc să fac poze încă de când eram mică și sunt bucuroasă că jumătate din visul meu s-a îndeplinit, nu pot să mă bucur de fotografiile pe care urmează să le fac. Cu siguranță voi face câteva poze repede și mă voi întoarce acasă la un maraton de filme care nu au deloc legătură cu Crăciunul.

     Ceea ce nu înțeleg: e de ce toată lumea e înnebunită după Crăciunul ăsta? E o sărbătoare ca oricare alta. Eu zic că nu e necesar să ai până în vârful casei luminițe. Eu cred că un mic brad în sufragerie cu niște luminițe, o ghirlandă și un glob e de ajuns. Și bradul acela pentru casele unde sunt copii mici și îl așteaptă pe moșu'. Nu unde sunt oameni de peste șaptezeci de ani.

     Ajung în fața motelului și mă bucur în mintea mea că nu văd și aici decorațiuni. Oftez mulțumită și merg spre intrarea în motel. Nu întru bine în clădire că fac repede un pas în spate și mă lipesc de ușă. Dacă am fost mulțumită că nu sunt decorațiuni afară, acum îmi vine să vomit tot ce am mâncat toată săptămâna trecută.

     Lângă scări, este un brad foarte mare plin de decorațiuni, iar pereții sunt plini de coronițe și desene cu Moș Crăciun. Biroul unde stă o femeie mai în vârstă, e plin de ghirlande. Clipesc de mai multe ori și mă îndrept spre doamna care mă privește curioasă.

     — Bună ziua, am rezervat aseară o cameră pe numele de Dana Ștefănescu.

     Femeia se uită două secunde pe calculator, apoi se întoarce la un perete unde sunt plin de chei. După ce revine în fața mea, îmi întinde o foaie, îmi completez numele și semnez, iar apoi îmi dă o cheie.

     — Camera cu numărul 12, urci pe scări și o iei la dreapta. Spune femeia plictisită, apoi se întoarce la cartea pe care o citea când am intrat.

     Iau cheia și plec de acolo fără să îi mai spun ceva. Urc repede scările și o iau la dreapta. Cred că azi mă voi plimba puțin prin oraș pentru a-mi face o idee despre cum ar trebuii să fac pozele. Voi face câteva poze de probă, iar mâine o să încep să imortalizez câteva clișee pentru a le trimite șefului meu, care cred că stă cu fundul pe scaun bucuros că m-a trimis aici. Intru în cameră și îmi las bagajele lângă ușă. Nu sunt prea multe în cameră, e doar un pat, o noptieră lângă, un dulap și o ușă unde bănuiesc că duce spre baie. Merg țintă spre mica noptieră de lângă pat și iau micul brad care e așezat acolo. Îl pun lângă dulap ca să nu îl văd deloc când mă trezesc.

     Îmi iau câteva haine din mica valiză pe care am adus-o cu mine și merg la baie să mă schimb. Cred că acum urăsc că mi-am dorit atât de tare să fiu fotograf. Îmi place să fac poze, dar îmi place să fac poze liberă, să nu mi se impună să fac fotografii unor lucruri pe care eu nu le suport sau pe care nu le plac.

     Vreau să fac acele poze pe care le fac în timpul meu liber. Când merg undeva si văd un lucru frumos, scot aparatul și imortalizez momentul. Astea sunt pozele pe care mi le doresc să le fac, dar nu cred că voi avea șansa să le arăt cuiva.

     După ce mă schimb, îmi iau aparatul și ies din cameră. Închid ușa și merg jos să fac câteva clișee cu ceea ce au făcut în motel. După ce fac repede câteva poze, merg afară și încep să fac fotografii la câteva case decorate în apropierea locului unde sunt cazată.