Ok. Să mă trezească cineva din acest vis paralel. Nu! Mai bine să mă țină cineva legată, că dacă nu risc să-i dau pe cei doi cu capurile unul de celălalt să-și revină. Îmi dau ochii peste cap și îi privesc cu o sprânceană ridicată cum se analizează din cap până în picioare de parcă ar fi cele mai tari gagici de pe planetă.

     Nu, că îi strâng de gât pe rând.

     Mădălin se uită la Cristian de parcă se abține să nu sară pe el, iar idiotul de prieten al meu mai are puțin și izbucnește în râs. Nu! Ăsta iar pune ceva la cale și nu aș vrea să fiu pe lângă ei când acesta va începe să vorbească.

     — Nu pot să cred că ai căzut și tu în capcana ei. Fraierul începe să râdă făcându-l pe Mădălin să se încrunte.

     — Nu înțeleg. Vocea lui Mădălin răsună nedumerită și-l privește pe Cristian de parcă ar fi a opta minune a lumii.

     Idioții. Sunt curioasă ce vrea să scoată nebunul pe gură și cum va ieși Mădălin din asta.

     — De fiecare dată când pleacă în deplasare pentru articole, îi cade câte unul în plasă. Cred că are un amant în fiecare oraș.

     Mădălin face ochii cât cepele și mă privește scârbit. În loc să mă apăr, îmi strâng buzele într-o linie dreaptă și încerc să mă abțin să nu râd.

     — Nu pot să cred! Acum înțeleg de ce te-ai jucat așa cu mine.

     — Asta nu e tot. Acasă o așteaptă trei copiii și de aceea am venit acum după ea, să-mi duc soția acasă. îl întrerupe Cristian înainte să-și poată termina ideile ce-l năpustesc.

     — Ești... Nu pot să cred că m-am lăsat pe mâna unei femei ca tine.

     Văzându-l atât de nervos, nu mă mai pot abține și izbucnesc în râs. Doamne, nu credeam că va cădea atât de ușor în plasa lui Chris. Am crezut că are mai mult creier de atât.

     — Ești nebună! Concluzionează după ce mă ascultă câteva minute bune în care am râs atât de tare, încât m-am pus jos la ce tare mă doare burta.

     — Nu pot să cred că încă mai faci asta idiotule, dar ce mă surprinde și mai mult, e că bărbații cu cât cresc în vârstă, cu atât cad mai ușor în plasa ta, Cristian. Ești bun. Bravo!

     Mă ridic de pe jos și îl bat pe umăr prietenește. Îmi șterg fundul de praful ce l-am cules de jos și îi arunc o ultimă privire lui Mădălin.

     — Auzi, credeam că ai mai mult la tărtăcuță, zânule. Fraierul ăsta de lângă mine, tocmai ți-a întins o capcană și tu ai căzut ca idiotul în ea. Un lucru îți spun: nu te îndrăgosti de mine, nu sunt pentru tine.

     Mă răsucesc pe călcâie și dau să intru în clădire. Toată drama asta mi-a dat o foame de nedescris. Voi urca în cameră și voi comanda ceva.

     — Dana, stai! Îl aud pe Chris cum strigă în urma mea, însă nu mă opresc până ajung în fața ușilor imense ce dau spre recepția motelului.

     — Zânule, acum fii fericit, mi-ai aflat și numele, nu trebuie să mai angajezi acel detectiv pentru asta.

     Fac pe copilul supărat, dar măcar așa va vedea că eu nu sunt o joacă. Știu ce voia de la mine, deși sunt conștientă că am început să mă atașez de el chiar dacă nu l-am văzut doar de câteva ori. Vorba aceea, sentimentele nu se controlează.

     Îl aud pe Cristian pe urmele mele, ceea ce înseamnă că Mădălin a ales să plece precum un laș. Poate e mai bine așa. Asta înseamnă că a fost doar un flirt ,,adolescentin" și nimic mai mult. Niște săruturi inocente și câteva clipe superbe petrecute împreună.

     — Vreau să-mi împrumuți niște bani.
Îi spun lui Cristian de îndată ce închid ușa în urma noastră.

     — De ce? Mă privește nedumerit și-l înțeleg.

     — Pentru asta! Scot aparatul primit de la Mădălin și i-l arăt. Zânul de afară mi-a spart aparatul nou și mi-a dat ăsta în locul lui, dar nu-l vreau. Nu vreau nimic din ce vine de la el.

     — Ușor! Să nu-mi spui că tocmai v-am stricat relația? Dacă e așa, pot să vorbesc cu el și să rezolv lucrurile.

     — Asta e chestia. Nu e nimic între noi.

     — După cum mă ucidea din priviri, n-aș fi spus asta. Mă întrerupe înainte să-i pot spune toate gândurile mele.

     — Mda, orgoliu bărbătesc. Îmi dau ochii peste cap și îmi caut telefonul ca să pot da comandă de pizza. Rămâi să mănânci cu mine?

     — Doar dacă promiți că nu mă ucizi.

     Îmi ridic o sprânceană și fără să se aștepte la asta, arunc cu perna din spatele meu, nimerindu-l direct în cap. După privirea pe care mi-o aruncă, sigur urmează o luptă cu perne. E nebun și nimeni nu mă crede.

     — Înainte de a face ceea ce ai de gând, lasă-mă să dau comandă de mâncare.

     — Cum știi tu să ieși mereu din capcane. Hai, sună mai repede, vezi că eu vreau mexicană.

     — Înțeles șefu', dar plătești tu. Îi scot limba și formez numărul de la pizzeria de pe colț ce am reperat-o acum câteva seri când am ajuns aici.

     Plasez comanda și mi se spune timpul de așteptare. Numai bine, voi avea timp să aflu cum a fost vacanța nebunului de lângă mine și cu ce ocazie m-a vizitat tocmai acum. Îl ador, dar uneori îmi vine să-l ucid! Are noroc că ne cunoaștem încă din generală și mereu am fost ca doi frați, ne iubim enorm, însă niciodată nu a fost vorba de o altfel de iubire între noi decât frățească. El e sufletul meu pereche, nu inima pereche. Dovada, că niciodată nu am încercat să fim împreună și acum el urmează să se căsătorească. Suntem un fel de Pic și Poc. Ne iubim la fel de mult cum ne urâm.

     — Ce te aduce pe la mine? Și cum naiba ai aflat unde sunt cazată?

     — Știam că n-ai să stai în cartier, mai ales la cum arată în această perioadă, așa că a fost simplu. Dar tu să-mi spui cum ai dat peste bunăciunea aia de bărbat?

     — Bunăciunea aia de bărbat, cum îi spui tu, e cel mai mare idiot și era să fac infarct de câteva ori din cauza lui. Să nu mai vorbim despre el, ai văzut cât de ușor a căzut în plasa ta, nu merită mai multă atenție decât i-am oferit deja.

     — Zânul ăla a căzut în plasa ta, nu a mea. E îndrăgostit de tine panseluță.

     Nu pot să mă abțin și izbucnesc din nou în râs. Mădălin îndrăgostit de mine? Nu! Nici vorbă! Ne-am văzut de  patru ori? Și ne-am sărutat de trei? Imposibil asta!

      — Și nici tu nu ești prea departe, continua prietenul meu, iar eu mă opresc din râs.

     Când vede că m-am oprit, începe el să râdă de mine. Nu mă abțin și îi dau un pumn în spate. Clar asta este cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată. Nu ai cum să te îndrăgostești atât de repede! Poate doar mi-a plăcut compania lui și poate și săruturile. Dar doar plăcut, nu cred că e dragoste în nici unul din cazuri.

     — Ai înnebunit de când te-ai logodit, îi spun și mă pun în brațele lui.

     Îmi pun capul pe pieptul lui, iar el își pune brațele în jurul meu. Nu pot să mint, mi-a fost dor de el și de discuțiile noastre fără rost. Chiar dacă îmi place de logodnica lui, nu pot să nu fiu geloasa că îi oferă tot timpul său. Iar noi abia mai petrecem timp împreună, însă înțeleg asta. Cred că așa va fi și când eu voi fi logodita. Dacă voi fi logodită vreodată.

      Stăm așa câteva minute în timp ce îmi povestește despre cum a cerut-o. Când ajunge mâncarea, îl trimit pe Cristian jos, iar eu iau când vreau să iau laptopul să pun un film, văd aparatul primit de la Mădălin. Cu siguranță nu mai vreau să fac poze cu el, o să îl folosesc pe al meu și când voi avea banii necesari, o să îmi cumpăr un alt aparat.

      N-aș fi crezut niciodată că va crede tot ce spune Cristian și va fi așa un laș să plece atât de ușor. Dar până la urmă, nu a fost nimic între noi, doar câteva săruturi. Care au fost cele mai bune săruturi din viața mea. Mă ridic din pat, iau aparatul și îl bag în micul ghiozdan, nici măcar nu mai pot să văd acel obiect. Cristian intră în cameră cu mâncarea, se așează lângă mine în pat și pornim un film.

      Dimineața mă trezesc înaintea lui Cristian, așa că profit de asta și merg la duș. Dacă tot a venit la mine, am să profit de asta și o să îl pun să mă ducă până acasă. Chiar nu mai rezist aici, am nevoie de un weekend liniștit la mine în pat mâncând toate prostiile în timp ce mă uit la filme.

      Nu cred că o să facă urât șefu că plec o săptămână din locul ăsta. De fapt, oricum mă doare în cot de ce va zice el. Până la urmă am câteva poze reușite, mai am de făcut în interiorul caselor, apoi cu casa câștigătoare și gata. Pot să mă întorc în București la viața mea normală și plictisitoare.

      Când ies din duș, mă îmbrac repede și îl aud pe Cristian că vorbește, la telefon, bănuiesc. Când intru în cameră, mă privește somnoros și ascultă plictisit ce spune persoana cu care vorbește. Îmi prind părul într-un coc și îmi pun toate lucrurile în ghiozdan.

      — Bine iubita, ne auzim mai târziu. Și eu te iubesc. Închide apelul, aruncă telefonul în pat și mă privește. Unde mergi?

     — Vreau să mă duci acasă, am nevoie de câteva zile să plec de aici. O să înnebunesc dacă mai stau mult.

     — Bine, mai lasă-mă cinci minute, spune și își închide ochii.

     Iau o pernă și o arunc în el, se strâmbă și aruncă cu perna înapoi, dar nu mă nimerește. Izbucnesc în râs și mă așez lângă el în pat. Mă trage în brațele lui și mă sărută pe frunte, apoi își închide ochii la loc.

     Mai am doua săptămâni de stat aici, abia aștept să termin cu proiectul ăsta. De fapt, abia aștept să se termine toată perioada asta cu Crăciunul! Cred că e singura perioadă din an pe care o urăsc. În timp ce toată lumea o adoră. Acum înțeleg de ce îmi spunea mama că eu sunt diferită față de ceilalți. Și acum înțeleg de ce mă simt diferită față de toți.

      Ne ridicam din pat după câteva minute, în timp ce Cristian se îmbracă, eu merg jos la recepție să plătesc și să spun că o să mă întorc luni dimineață.

     Îl așteapt afară pe Cristian și mă uit în locul unde eu și Mădălin ne-am întâlnit prima oară. Chiar la intrarea în cartier, când făceam primele poze aici.

     Mi-ar fi plăcut mai mult să nu îl fi întâlnit niciodată. Strâmb din nas la gândul meu și îl  privesc pe Cristi care se apropie de mine. Deschide mașina, îmi pun lucrurie pe bancheta din spate, apoi mă urc în față. Îmi pun centura și oftez, cred că o să îl sun pe șef să trimită un coleg să mă ajute cu pozele astea. Să scap de toate asta, pentru că simt că înnebunesc încet.

      — Ești bine? Mă întreabă după o perioadă în care stăm în liniște.

      — Da, doar că sunt puțin obosită. Craciunul și tot ce ține de el mă obosește foarte mult.

      Izbucnește în râs și pornește muzica, îmi las capul pe geam și îmi închid ochii. Azi am o stare foarte nasoală, mă doare îngrozitor capul.

     — Hai că mai ai puțin și scapi, iar apoi vom sărbători promovarea ta. Încep să râd și îmi întorc privirea spre el. Ce? Spune și mă privește amuzant. Dacă șeful ăla nebun al tău nu îți dă promovare pe toate pozele astea și pe chinul pe care îl ai, eu merg la el și îl înjur până te dă afară.

      — Nu e mai ușor să demisonez? Îl întreb râzând.

      — Dana, te cunosc mai bine de cum te cunoști tu. Nu ai să faci asta niciodată, eu oricum nu înțeleg de ce nu renunți la asta și să faci ceea ce îți place cu adevărat.

     Zâmbesc și privesc înainte, mi-aș dori foarte mult să fac asta. Însă nu am posibilitatea și nici banii necesari. Poate într-o zi o să ajung și acolo, dar până acum, sunt bine și aici.

     — Sunt alături de tine în orice vei face și te voi sprijini mereu. Să nu uiți asta. Îmi spune, iar mie îmi vine să plâng.

     Oricât de mult îmi vine să îl ucid și cât de mult mă enervează, uneori știe să își aleagă cuvinte și mă face să îl iubesc și mai mult. Sunt foarte norocoasă să îl am ca prieten și sper că această prietenie să nu se termine niciodată.

     — Te iubesc, șoptesc și îmi las capul pe umărul lui.

     — Ce nu e de iubit la mine? Sunt perfect! Spune amuzat, iar eu îmi ridic privirea spre el. Își pune o mână în jurul meu și mă trage spre el într-o îmbrățișare.

     — Ești un nemernic, să știi. Îi spun și îmi pun capul la loc pe umărul lui, îndreptându-mi privirea spre drum.

_______________________________________

    Încet, încet ne apropiem de finalul acestei povești. ☺️
     Nu va mai fi mult din ea, câteva capitole, căci Dana noastră își va încheia misiunea primită și atunci nu ar mai avea rost să lungim și povestea.
     Sperăm că v-a plăcut până acum ceea ce am scris până la acest capitol și că vă va plăcea la fel de mult și continuarea.