Iubirile de-o vară sunt frumoase, dar cele de o iarnă sunt mai călduroase.

     Oare unde am auzit eu fraza aceasta? Chiar nu reușesc să-mi aduc aminte, însă îmi dau seama că are dreptate omul acela. Să iubești vara e frumos, dar când iubești iarna e mai palpitant. Și până la urmă, de ce stau eu cu ochii holbați la tavan și mă gândesc la iubire? Eu n-am ajuns în acel stadiu. Nici măcar nu am un iubit stabil. Mici flirturi și câteva săruturi furate, pline de fluturi în stomac și fiori pe șira spinării, nu se pun, nu?

     Adică astea au fost doar în capul meu și adevărul este că am ieșit o singură dată cu un bărbat, care la început nu prea a știut ce-și dorește și s-a trezit abia în momentul în care nu am mai vrut eu să mă joc. Urăsc sărbătorile de iarnă. Urăsc modul în care s-au transformat aceste sărbători. Și mai mult urăsc faptul că deși am crezut că va fi cel mai groaznic reportaj, până la urmă s-a transformat în ceva chiar plăcut.

     Doamne, doar eu pot să mă gândesc la atâtea lucruri în doar câteva secunde?

     Inspir adânc și îmi dau plapuma la o parte de pe mine. Astăzi este ultima zi în care mai stau în acest motel, ultima zi în care mai stau în acest cartier. Și nu în ultimul rând, ultima zi în care îl voi mai vedea pe Mădălin și nu știu dacă să mă bucur sau să plâng, căci am o dorință nebună să plâng.

       Dacă la început îmi făceam griji de cum va fi acest sejur în noul cartier, acum mă gândesc că nu voi putea rezista acestei zile. Nu aș vrea să-mi iau rămas bun de la Mădălin și nici de la mama sa, care s-a dovedit a fi o femeie minunată. Însă sunt conștientă că el nu va accepta niciodată o relație la distanță și nici faptul că plec destul de des în deplasare.

      Și din păcate, nu pot să dispar pur și simplu de aici, fiindcă trebuie să fiu prezentă la înmânarea trofeelor pentru concursul de Crăciun. Reportajul meu este gata, textul este redactat, pozele editate, câștigătorul se cunoaște deja, mai rămâne doar decernarea premiilor și publicarea pe blogul ziarului, înainte ca totul să devină negru pe alb, imprimat pe giganticele hârtii de ziare.

      Niciodată nu am stat să mă aranjez așa cum stau acum și cu fiecare minut care trece inima mea devine tot mai grea. Cred că urăsc ziua aceasta mai mult decât urăsc faptul că am fost obligată să stau atâtea zile în acest cartier. Îmi simt inima cum bate într-un ritm alert, poate în cel mai alert mod în care ar fi putut bate vreodată și cu toate astea, gândurile nu mi se schimbă; este ultima zi în care voi simți această fericire.

      Nu aș putea spune că sufăr, pentru că nu sunt chiar în acel punct, însă simt o greutate în suflet ce am s-o port ceva timp de acum în colo. A fost frumos să mă port ca și o adolescentă și să mă las sedusă. A fost frumos acest mic flirt. Însă toate au un sfârșit. Eu voi pleca de aici, iar el... se va întoarce la el acasă.

     Când ies afară din motel, briza rece mă trezește la realitate și mă face și mai conștientă de finalul acestei mici povești. Îmi strâng mai bine haina pe lângă mine și cuprind geanta cu ambele mâini. În ea am trofeul pentru câștigătorul concursului; un cec și câteva cupoane de reducere la diferite magazine cu decorațiuni interioare, plus trofeul. Dacă ar fi după mine, o singură casă ar merita să câștige, însă puterea mea este foarte mică, chiar dacă am încercat să fac tot posibilul ca s-o ridic mult mai mult față de unde au poziționat-o restul membrilor din juriu.

     Inspir adânc atunci când pășesc în cartier și încerc pe cât posibil să nu mă gândesc la cele întâmplate pe străzile astea. Nu vreau să vizionez fiecare gând în parte, căci mi-aș face și mai mult rău. Și acum îmi dau seama că asta e mai greu decât să îmi petrec o grămadă de zile printre ghirlande și luminițe. La naiba cu acest reportaj! Și la naiba cu șeful meu idiot!

     Îmi strâng ochii cât de tare pot și înghit în sec. Trebuie să-mi revin și să redevin Dana cea căreia nu-i pasă de nimic. Cea care este fără de suflet. Poate așa despărțirea va fi mai lină. Mai ușoară și fără de regrete. Acele regrete ce urmează după faimoasa întrebare ,,Dacă?". La naiba cu tot!

     — Să-mi bag ceva în ele treburi! Au!

      Aproape că țip în momentul în care dau cu piciorul într-o grămadă de zăpadă, crezând că este moale și pufoasă așa cum vrea să ne mintă, nenorocita.

     — Te pot ajuta cu ceva, păpușă?

     Vocea bărbătească ce o aud în spatele meu mă face să rămân nemișcată. Exact în poziția în care sunt acum. Îndoită în față și verificând dacă nu cumva mi-am stricat papucii. Mârâitul mă face să devin și mai rigidă și nu știu dacă să mă ridic și să-mi privesc prădătorul în ochi sau s-o iau la fugă.

     Îmi dau seama prea târziu de poziția în care mă aflu și simt cum fața îmi ia foc. Tipul nu se mișcă deloc, iar eu cred că amorțesc. Inspir adânc înainte să îmi fac curaj ca să înfrunt toată chestia asta jenantă. Doamne, de ce m-ai lăsat să-mi expun fundul în halul acesta?

     — Nu, mulțumesc! Nu am nevoie de nimic.

     Nu știu cum m-am îndreptat, însă atunci când mă întorc pe călcâie, dau peste niște ochi albaștri extrem de cercetători. Bărbatul din fața mea mă privește ușor amuzat, și-mi dau seama că este astfel din cauza posturii în care m-a găsit.

     — Ești sigură? Mi s-a părut...

     — Ți s-a părut prost! Îl întrerup imediat, pentru că nu am nevoie să-mi amintească poziția în care eram acum câteva clipe. Îl văd cum se uită la mine confuz.

     — Ok, cum spui tu! Dar, totuși, ce faci pe aici, nu mi se pare că ne-am mai întâlnit.

      — Nu ne-am mai întâlnit. Îi confirm ceea ce gândește și mă răsucesc pe călcâie ca să plec acolo unde am pornit. Am treburi mult mai importante decât să stau la taclale cu un străin.

     Nu reușesc să fac decât trei pași, pentru că sunt prinsă de mână și oprită din a-mi atinge obiectivele. Inspir adânc și-mi dau ochii peste cap.

     — Stai! Unde te grăbești atât de tare? Nu am făcut cunoștință.

      Începe să mă irite noul intrus. Doamne, dar oare toți zânii de pe aici sunt la fel de enervanți? Scap de unul, dau de altul?

      — Cine a spus că vrea să te cunoască? Îmi dau ochii peste cap și oftez. Oare dacă îi dau cu niște zăpadă pe față, își revine?

      — Eu sunt Denis.

      — Iar eu nu sunt interesată!

      Îmi întorc privirea spre aleea ce duce la casa lui Mădălin și îl văd în prag. Îl văd cum mă privește cu pumnii încleștați și pot să jur că are cei mai mari nervi din lume. Nu știu dacă este nervos pe mine sau pe tipul ce încă mă ține de mână, deși strânsoarea sa este una ușoară. Înghit în sec fără să-mi dau seama și îmi apare în minte un gând. Acel gând că totul se termină acum, în acest moment, în această zi.

       Fără să-mi dau seama prea mult ceea ce fac, mă răsucesc spre Denis, mă ridic pe călcâie și îl sărut. Fiind luat prin surprindere, nu reacționează decât după câteva secunde și imediat ce își revine, încearcă să preia controlul sărutându-mă precum un disperat. Îmi dă drumul abia atunci când începe să-i lipsească aerul, iar eu simt un gust amar. Nu din cauză că m-a mușcat, ci din cauză că mă mustrează conștiința. Însă astfel, Mădălin va sta departe de mine, eu voi putea pleca fără nici o explicație și îl voi putea uita mult mai ușor.

      — Wow! Pentru ce a fost asta?

      Zâmbetul idiot ce-l are în colțul gurii îmi provoacă greață, dar în loc să-i vomit pe ghete, înghit în sec.

      — Nu te obișnui că nu se va mai repeta!

      Plec de lângă el fără să mai aștept vreun răspuns sau o reacție din partea lui. Când îmi ridic privirea spre casa lui Mădălin, nu-l mai văd nicăieri. Dar la ce mă așteptam? Am vrut să-l rănesc și am reușit. Am reușit să-l alung definitiv de lângă mine. Îmi șterg în grabă ochii umezi, înainte ca cei din juriu să mă vadă și măresc pasul până la locul de întâlnire cu ei.

     Îmi alung orice gând și mă concentrez pe ce este important: concursul. Toți cei din juriu sunt prezenți deja, doar eu mai lipseam. Totul este pregătit până la cel mao mic detaliu și, din câte văd, munca cea mai grea cade pe mine, din nou. Îmi vine să plâng, căci nu sunt de acord cu cine a câștigat; înafară de luminițe și ghirlande, nu are nimic special. Aș fi vrut ca persoana care câștigă să exprime nașterea Domnului, nu să aibă doar o decorare ,,modernă".

      Încerc să refuz de mai multe ori și să sugerez alți membrii ai concursului, însă nu cedează nici unul. Toți vor ca eu să fiu cea care înmânează cecul câștigătorului, de parcă asta ar aduce înapoi Crăciunul de altă dată. Îmi vine să vomit și să plâng, dar mai mult să vomit. Nu vreau să fac asta... Presimt că se va isca o catastrofă și nu cred că sunt în măsură să rezolv totul.

       Ne adunăm cu toții în centrul cartierului și privesc, asupra celor prezenți, cu compasiune. Unele case au fost decorate drăguț, altele mult prea extravagant, însă doar una mi-a atras atenția în mod special. Sunt tristă că n-a câștigat acea casă, însă poate că este mai bine așa. Poate că e mai bine să lăsăm trecutul în trecut și tradițiile să moară. Dacă până și preoții schimbă sărbătorile după bunul lor plac, noi de ce n-am lăsa să moară tradiția?

       — Bună ziua, doamnelor și domnilor, și bine v-am găsit la ediția cu numărul douăzeci al acestui concurs anual de Crăciun.

       Vocea organizatorului șef se aude în boxele amplasate pe mica scenă improvizată și forfota ce era până acum se calmează. Îmi ridic privirea din pământ și atrasă precum un magnet, ochii îmi cad direct pe cei ai lui Mădălin. Nu pot să citesc mare lucru în ei căci suntem prea departe unul de celălalt, însă pare trist, enorm de trist.

        — Anul acesta a fost unul puțin mai special, căci am avut lângă noi unul din cei mai buni jurnaliști ai țării. Și suntem extrem de fericiți de implicarea acesteia, atât ca și jurnalist, cât și membru al juriului. Părerile ei de expert ne-au ajutat enorm de mult în luarea ultimei decizii; în desemnarea câștigătorului. Înainte să anunțăm cine este fericita familie care a câștigat premiul cel mare, o să încep cu locurile puțin mai micuțe. Așa cum v-am obișnuit până acum, fiecare participant va avea un cadou din partea noastră.

     Nu mai ascult ce spune organizatorul și nici ce premii s-au câștigat, căci știu deja cum se va proceda de acum înainte. Îmi pregătesc aparatul de fotografiat și imortalizez ultimele detalii din articolul meu. Încă câteva minute și știrile cu acest concurs vor curge ca și ploaia primăvara. Mă cuprinde nostalgia din nou și nu pentru că o să-mi fie dor de acest loc, ci de unii oameni de aici...

      Scurta mea ședere în acest cartier m-a făcut să realizez că nu sunt nebună când încă visez la acele sărbători de iarnă din trecut. Acele momente unde copii mergeau să colinde din casă în casă. Acele timpuri în care se vestea naștere lui Iisus și se punea accent pe lucrul acesta și nu pe luminițe și ghirlande. Timpurile acelea în care mânca-i o felie de cozonac cu cea mai mare poftă din lume.

      Oftez încet, căci îmi dau seama că acele lucruri au apus de mult și cu cât înaintăm în ani, cu atât de vor stinge aceste obiceiuri și vor apărea altele. Bărbatul ce a luat locul trei îmi zâmbește când îi fac semn, fără să știe ce lupte se duc în interiorul meu. Dacă ar fi fost după mine, o singură casă ar fi câștigat, restul ar fi primit doar premiul de participare.

      Îi fac semn că este liber și aștept persoana ce a luat locul doi. Fiind vorba despre mama lui Mădălin, mi se strânge inima când mă gândesc că are un premiu nemeritat. Ea trebuia să fie pe primul loc! Îmi zâmbește sinceră când îi fac poză și încerc să-mi ascund regretul de pe chip, căci ea e foarte fericită pentru locul în care s-a situat. Din câte am înțeles, este pentru prima dată când ajunge pe podium.

      Nu știu dacă este informată de ultimele evenimente dintre mine și fiul ei, însă nici nu am curajul s-o întreb. Nu aș vrea s-o văd dezamăgită și pe ea, așa cum l-am văzut pe Mădălin. Înghit nodul ce mi s-a format în gât și îi zâmbesc înapoi. E prea blândă femeia aceasta!

      — Iar primul loc, este ocupat de familia Ștefan!

      Vocea organizatorului și valul de aplauze mă fac să-mi revin înapoi în locul în care niciodată nu mi-am dorit să mă aflu. Zăresc privirea lui Mădălina asupra mea și un fior înghețat îmi traversează pe șira spinării. Totul s-a terminat exact așa cum mi-am dorit...

***

      Pășesc pe scările metalice din dorința de a fugi cât mai departe de acest loc, însă în momentul în care pun piciorul pe ultima treaptă, nu știu cum se face, că îmi alunecă călcâiul și închid ochii, căci știu ce urmează. Aștept secunda în care corpul meu va face contact cu solul, dar acest lucru nu se mai întâmplă și simt o căldură ciudată ce-mi învăluie trupul.

      — Am știut că sunt irezistibil, dar nu mă așteptam să-mi cazi de două ori la picioare.

      — Am căzut o singură dată. Și nici atunci nu a fost la picioarele tale, Denis!

      Zâmbetul jucăuș de pe fața sa mă face să-i dau un pumn direct între ochi, asta dacă aș și putea. Mă ține de parcă ar depinde de mine, chiar dacă eu sunt cea pe jumătate culcată.

        — Poți să-mi dai drumul?

       Îmi dau ochii peste cap și încerc să mă ridic, dar nu-mi dă voie. Fără să spună ceva sau să mă anunțe în vreun fel, își presează buzele de ale mele, mângâindu-mi-le cu limba caldă. Chiar dacă nu-mi doresc acest sărut, nu pot să neg că este... cald.

         — Bravo! Să vă țină!

        Vocea pe care o aud lângă capul meu mă face să deschid ochii și să sar ca și arsă în picioare eliberându-mă din brațele lui Denis. Aproape că ne prăbușim amândoi pe jos din cauza vitezei cu care m-am depărtat de el. Mădălin se află în fața noastră, cu mâinile în buzunarele paltonului, – mâini ce cu siguranță le are strânse în pumni văzându-i fața încruntată –, o cută adâncă îi brăzdează fruntea și maxilarul îi stă să puște.

         — Mulțumim! Dar din câte observ nu-ți convine acest lucru. Denis mi-o ia înainte și în timp ce-i vorbește, întinde mâna ca să-l salute.

        Grimasa aproape inexistentă pe care o face Mădălin mă face să-mi pun câteva semne de întrebare. Ezitarea lui în a-i strânge mâna e și mai ciudată. Și nu ezită pentru că l-a văzut lângă mine, ci este mult mai mult de atât. Ce naiba se întâmplă aici?

        — Nu suntem împreună!

       Mă trezesc vorbind, la rândul meu, și îi văd cum rămân blocați, cu mâinile strânse între ei. Mădălin mă privește cu o sprânceană ridicată, iar Denis amuzat.

        — Mă întrebam când ai să mă strângi de gât. Râsul sincer al nemernicului numărul doi – căci Mădălin e nemernicul numărul unu – răsună atât de liniștit, încât îmi provoacă o reacție electrică în piept și nu e din cauza iubirii.

         — Tu să taci că nu te-am întrebat nimic, îl fulgerez cu privirea și își dă ochii peste cap.

         — Nu-mi pasă dacă sunteți sau nu împreună, îmi e destul ceea ce am văzut! Cât despre noi doi, se întoarce spre Denis, nu avem ce discuta.

       Face un pas în lateral și trece pe lângă noi fără să ne mai acorde vreo privire. O iau la fugă după el, chiar dacă mărește pasul atunci când îmi simte prezența.

       — Mădălin, stai!

       — Nici noi doi nu avem ce discuta. Orice discuție a dispărut în momentul în care ai sărutat alt bărbat de față cu mine. Și nu nega că nu m-ai văzut, căci știu prea bine că este cum spun eu. Puteai să o faci cu oricine altcineva și nu ar fi durut atât de tare, dar nu cu Denis!

        — Ce...

        — Fosta mea m-a înșelat la prima ocazie cu el, iar lui i-a plăcut la nebunie să facă asta. Mereu i-a plăcut să-mi ia ce-mi aparține. Nu credeam că și tu ai să-i cazi în plasă, nu atât de ușor. Să nu mă mai cauți, Dana! Niciodată!

       Nu apuc să spun nimic, căci îmi întoarce spatele și pleacă lăsându-mă cum nu credeam că am să ajung vreodată: goală pe dinăuntru. Mi-am dorit o despărțire fără regrete și am acționat cum am crezut eu că este mai bine, însă am dat greși. Cred că l-am rănit mai tare decât mi-aș fi putut da seama vreodată...

       — Nu are rost să plângi după unul ca el. Vocea lui Denis se aude în spatele meu și inspir adânc. Nu-l cunosc și, totuși, l-am ales ca victimă.

       — Cine a spus că plâng? Și ce naiba mai cauți pe lângă mine? Am înțeles, te simțeai dator că te-am sărutat data trecută. Gata, ți-ai luat revanșa, acum lasă-ma naibii în pace!

        Trec pe lângă el fără ca măcar să-i acord timpul să-mi răspundă. Sunt supărată pe mine, nu pe el, însă trebuia să-l opresc cumva. Trebuia să-l îndepărtez cumva și pe Denis, căci nu aș fi suportat să-l mai văd lângă mine. M-aș fi simțit mult prea murdară și aș fi clacat. Și nu vreau să mă vadă cineva când clachez!

         Îmi scot tableta din geantă, conectez cardul aparatului și trimit ultimele poze redacției pentru a se întocmi ultimele detalii ale articolului. Măcar un lucru l-am făcut bine. Odată treaba mea încheiate, îmi adun lucrurile și mă îndrept spre motel ca să-mi recuperez valiza. Abia aștept să ajung acasă, să mă scufund într-o cadă plină de apă și spumă și să-mi șterg cu buretele ultimele săptămâni din viață!

***

           Câtva timp mai târziu...

     Îmi vine să sar în sus de fericire! Astăzi este deschiderea propriului meu salon foto. Nu-mi vine să cred că am reușit! Visul meu tocmai a devenit realitate și tot nu-mi vine să cred. Mă prind cu unghiile de pielea de pe braț și țip de durere. Nu visez, sunt trează, măcar asta pentru că încă am impresia că nu este adevărat tot ceea ce mi se întâmplă.

     — Prințesă, ți-am spus că vei reuși?

     — Mi-ai spus pe naiba! Scot limba către Cristian în momentul în care urc în mașină și abia aștept să ajung în fața locului unde am noua mea muncă. A mea! Salonul meu foto! Al meu! Tot nu-mi vine să cred!

      După ce am revenit din cartierul Kalmar, am decis că este timpul să mă gândesc să fac ceea ce-mi place mie și anume, poze artistice. Așa că am acceptat oferta lui Cris de a mă ajuta și l-am lăsat să-mi facă rost de un local. Bine, și la achiziționarea a majorității materialelor m-a ajutat, însă am de gând să-i înapoiez fiecare bănuț în parte! După șase luni de la decizia mea, uite că visul meu prinde viață. Eu prind viață!

      Am avut o perioadă foarte grea. O perioadă în care mi-am pierdut gustul vieții, noroc cu Cris, altfel nu știu cum aș fi reușit să-mi revin. Nici acum nu pot să spun că mi-am revenit în totalitate, dar măcar nu mai sunt un zombii ambulant. Măcar acum pot să zâmbesc din nou cu adevărat și nu doar să schițeze niște rânjete forțate.

       Urăsc în ce m-am transformat!

       Urăsc impactul ce l-a avut Mădălin asupra mea!

        Urăsc Crăciunul și urăsc dragostea!

        — Prințesă, iar te pierd? Vocea îngrijorată a lui Cristian mă readuce cu picioarele în prezent și inspir profund.

        — Nu! Sunt bine, doar mi-am adus aminte cât de mult am uitat să mai fiu... eu.

       — Of... Nu te mai gândi la asta Dana. Ce a fost, a fost. Trecutul nu contează acum. Ai alea să pleci pe un alt drum atunci și acum trebuie să suporți consecințele. Ceea ce contează în acest moment este prezentul și viitorul. Viitor pe care tu ai să-l modelezi după bunul plac. Și vorbind despre viitor, de ce nu-i acorzi o șansă blondului ăluia ce te tot caută în ultimele trei luni?

        — Lui Denis? Nici vorbă! Nici nu știu cum naiba a reușit să dea de mine acel nemernic. Nu vreau să-l mai văd în viața mea!

         Îmi dau ochii peste cap, căci nu mi-l doresc pe lângă mine. Nu știu cum naiba a dat de mine, căci niciodată nu a vrut să-mi spună. Dar după trei luni de la publicarea articolului despre concursul de Crăciun în ziar, m-am trezit cu Denis la poarta reacției. Îmi venea să-i dau cu geanta în cap și să-l strâng de gât, căci s-a ținut după mine mai ceva ca un scai de haine. O adevărată râie pe capul omului.

         După ce a venit zilnic timp de o săptămână, am acceptat să ies cu el la o cafea și am ajuns să ne împrietenim, dar tot nu-l pot suporta. Bine, asta e mai mult o barieră pentru mine, căci de fiecare dată când îl văd, îmi aduc aminte de Mădălin și conflictul lor copilăresc. Niciodată nu l-am întrebat pe Denis de ce se urăsc atât de mult.

          — Ce Doamne iartă-mă ți-a făcut bietul bărbat?

         Cris începe să râdă în timp ce parchează mașina în fața clădirii unde se află noul meu loc de muncă. Pielea începe să mă furnice și nici nu-l mai ascult ce vorbește că mă copleșesc prea tare emoțiile. Am niște fluturi în stomac de spui că sunt la prima întâlnire amoroasă și-mi e frică să n-o dau în bară. Am până și lacrimi în ochi la cât de fericită sunt.

          Cu întreg corpul tremurând mă dau jos din mașină și trag adânc aer în piept ca să îmi stăpânesc cât de cât emoțiile. Niciodată nu credeam că voi fi atât de fericită. Am cea mai frumoasă realizare din lume. Visul meu...

         — Felicitări!

         Vocea ce o aud în spatele meu, îmi taie respirația și mai tare. Rămân blocată pe asfaltul cald și nici dacă m-ar forța cineva nu aș putea mișca vreo particulă din corp.

         Mădălin...

         — Ești foarte frumoasă!

        Îi simt respirația pe umărul meu dezgolit și întregul corp mă furnică. La naiba, nu credeam că mi-a lipsit atât de mult.

         — Cum? Este tot ce reușesc să articulez, căci mi-am pierdut și vocea.

         — Când două persoane sunt sortite să fie împreună, nu le poate despărți nici timpul, nici distanța și nici viața. Iar eu mi-am dat seama de acest lucru cam târziu. Sper, totuși, să nu fie prea târziu căci...

          Atingerea lui mă face să tremur și mai am puțin și cad jos, la picioarele lui.

         — Te iubesc, Dana!

                                                  SFÂRȘIT