Ziua lui Dephne a fost ocupată după plecarea clientului ei interesant. Seara, mergând pe aleea întunecată către cartierul ei, era ușurată de faptul că se schimbase de costumul de serviciu. Îi era frig în blugi și tricou, dar nu ca și în fustă.

Cu cât se apropia mai mult de blocul ei, cu atât își amintea mai clar de conversația cu fratele ei. Pașii îi deveneau din ce în ce mai lenți până când se opri, văzând în depărtare silueta întunecată a unui om care aștepta la ușa de intrare în bloc. "Ticălosul" Dephne își schimbă brusc direcția, făcând ocolul zonei. Inspira adânc aerul de seară, rugându-se să plece fratele ei de acolo. Se mai certaseră ei în trecut, dar ea nu mai avea puteri să se certe cu el. Voia să lase timpul să curețe totul...

Răsuflă ușurată când ajunse în fața blocului, fără nimeni în jur. A luat cheile din buzunar și a deschis ușa. Un val de răcoare îi făcu pielea de găină când intră în scara blocului. Nu reuși să facă mai mult de 3 pași spre scări, când apăru Marcus, sprijinit de perete cu mâinile încrucișate.

- Nu ți-a fost dor de fratele tău, Deph?

Ea îl ignoră, înaintând spre scări, când o prinse de braț, bruscând-o spre el. Fața calmă i se crispă, privindu-i hainele și părul lăsat pe umăr al fetei.

- De unde vii la ora asta?

Vocea lui autoritară o enerva. Nu era îngrijorat când venea în hainele scurte de la cofetărie, dar când venea în hainele cu care ieșea în oraș era o problemă? Dephne nu își luă privirea din ochii lui furioși, afișând nonșalanță.

- Ce îți pasă, Marcus? Tu mergi unde vrei, spuse fluturând din gene și desprinzându-se rapid din strânsoarea lui. Iar eu merg unde vreau.

Ea urcă pe scări în continuare, rânjind cu spatele la el în timp ce îl auzea cum scrâșnea din dinți. El ura să nu aibă controlul, iar ea ura să fie mințită. Acum erau chit.

- Nu te juca cu mine! mârâi el, dar îl mai auzea slab, fiind cu un etaj mai sus.

Trecuse mult timp de când nu îl mai enervase atât de tare și îi făcea plăcere să o facă. Odată ajunsă la etajul 3, s-a retras pe un hol întunecat lateral, așteptând ca Marcus să treacă pe lângă ea, spre etajele superioare. Apoi, cu un mers silențios, coborî până la parter. Spre nenorocul ei, Bert era la marginea scărilor, zâmbindu-i. Și-a lăsat picioarele să cadă zgomotos pe scări.

- Ce faci aici? îi spuse tăios când ajunse în fața lui.

- Mă asiguram că prietenul meu ajunge acasă și că o împielițată nu îi face probleme.

Dephne nu era intimidată mai deloc de înălțimea și masivitatea lui, privindu-l în ochi la fel ca pe bucățile de pui de la KFC, la care descoperea că aveau os atunci când le mușca. Le ura pe acelea.

- Ești îngrijorat că eu îi fac probleme? un colț al gurii se ridică. Mă flatezi, Norbert.

Nările i s-au mărit și și-a încleștat pumnii, dar nu mult până să apară Marcus în spate, făcându-l pe Bert să se retragă de lângă ea. Întrebarea din privirea lui Marcus nu scăpă neobservată de sora lui. El nu știa de ce Bert era acolo, dar ea putea ghici. Vroia să îi spună personal să nu se amestece în planurile lor de la lac. Și pentru asta, pentru a se satisface în cele mai nepotrivite momente, Dephne se aplecă spre urechea lui Bert, care era la nivelul ei din moment ce stătea câteva trepte mai jos.

- Păstrează-mi o barcă în weekend.

Mârâitul lui îi cutremură obrazul în timp ce se retrăgea spre Marcus cu un zâmbet pe față. Păstrând contactul vizual cu marele blond, ea îi aruncă cheile lui Marcus peste umăr. Nu văzuse ce semn a făcut el în spate ei când Bert plecă cu o expresie de lup nehrănit din bloc. Cu un pas ușor și alunecos, Dephne urcă în fața lui pe scări, de data asta fiind în fața ușii apartamentului când fratele lui a ajuns.

- Intrăm? îl întreabă, fără niciun zâmbet pe față de data aceea.

**

Cassian aproape a uitat că avea un cal în grădină. Se trezi mai devreme decât de obicei. Se uită la ceas "8:35. Nici măcar nu mi-e foame!" mormăi pentru el. Trase plapuma grea de pe el și își trecu mâna peste față, mormăind. După ce a coborât scările, și-a pus pe el un tricou abandonat de pe canapeau din living, apoi s-a îndreptat direct spre bucătărie. Trebuia să găsească o soluție cu mâncarea pentru că el nu se pricepea deloc să gătească.

Ultimul lucru pe care îl mâncase a fost tiramisul de la acea cofetărie. Aducându-și aminte de ea și de discuția cu unchiul lui, Cassian își închise ochii, frecându-și tâmpla. Avea muncă de făcut în acea zi... sau așa spera. După ce a reușit cu mișcări lente să își prăjească un ou, a ieșit în grădină. Spera să se trezească de la aerul rece de dimineață. A așezat farfuria cu mâncare pe un butuc mic, apoi se sprijini de gardul care îi ajungea până la șold , privind spre deal. Alesese o casă modestă, aproape de pădure. Linzie nu avu nimic împotrivă, iar pe tatăl lui nu îl interesa ce făcea cu banii atâta timp cât nu îi dădea la jocuri de noroc - ironic, așa câștigase Mavi marea sumă de bani. Nu îl interesa în ce cartier se afla dacă priveliștea îi inspira liberate.

Când se întinse spre mâncare, telefonul îi sună în buzunar. Și nu era numărul lui Linzie.

- Alo?

- Cassian, dragule! spuse o voce feminină.

Răcoarea sfâșietoare a aerului de dimineață, precum și vocea ascuțită a fetei îi provocă o durere de cap. Se uită la ceas. Era 10.

- Îmi pare rău că te sun în mijlocul zilei, dar am aflat că ești în orașul meu!

- Ăă... ești Isa?

Un chicot se auzi la capătul telefonului ca un clincăt asurzitor de clopoței.

- Da, Cassian! Uite, nu am prea mult timp acum. Abia am aterizat. Vrei să ne întâlnim după-amiaza asta?

- Ai fost plecată? o întreabă în timp ce ochii nu îi putea menține în loc.

Cu colțul ochiului văzu locul gol de pe butuc unde se afla mâncarea lui, dar nu mai era acolo nici oul, nici farfuria. Începu să se creadă că nu și-a luat afară cu el mâncarea.

- ... și apoi am urcat în avion azi dimineață! terminase ea, deși el nu o ascultase.

Când el își ridică privirea spre spatele casei, ochii i se măriră.

- Sfinte Sisoe!

Și acelea erau momentele în care era șocat de faptul că avea un cal lângă el, dar...nu era doar atât. Nu doar că îi furase mâncarea. Avea o farfurie de porțelan în gură!

- Ești bine? se auzi o voce cristalină din telefon.

Cassian făcu un pas spre animal, cu mâinile atârnând în față, pregătit să ia obiectul din gura lui, dar nu făcu decât mai rău. Calul se dădu un pas - o copită în spate, mușcând și rupând în mai multe bucăți farfuria.

- I-Isa, tatăl tău e veterinar, nu?

- Da, șovăi ea. De ce?

El se dădu un pas în spate spre a nu speria din nou animalul.

- Am un cal în fața mea, Isa. Și îmi mănâncă farfuria.

- Ce?

**

Atmosfera de dimineață din bucătărie era tensionată. Dephne nu vorbise nimic cu fratele ei întreaga noapte, dar nici dimineața. Se mișca agitată pe lângă el, pregătindu-se pentru facultate.

- Deph.. ai mușcat din sandvișul meu acum!

Ea, aplecată peste ghiozdan, molfăi un scuze cu mâncarea în gură. El a tras atunci spre el porția ei, așezându-se la masă. După câteva sunete de lucruri scăpate pe jos din baie, ea s-a reîntors în bucătărie. Și-a luat felia de pe farfurie, singura rămasă pe masă, primind de la Marcus un mârâit exasperat.

- Nu-mi mai lași nimic de mâncat acum?

Dephne, prea ocupată să răspundă cu mâncarea care îi umpleau obrajii, își luă geaca de blugi din cuier și ghiozdanul pe un umăr.

- Deph, nu-mi spune că o să continui jocul tăcerii până diseară!

Ea se încruntă la el în timp ce se încălța cu balerinii, sprijinindu-se cu o mână de ușă. De când erau mici jucau jocul tăcerii atunci când erau certați, iar Dephne nu renunțase la obiceiul acela.

Marcus, încă în pijamale, o privea peste umăr, ticăind.

- Tsc. Măcar ți-a luat costumul pentru serviciu?

Îmbufnarea de pe fața ei dispăru. Deschise gura pentru a spune ceva, dar se opri, fugind în cameră pentru a-și lua hainele uitate.

- Ah ! O să întârziu la curs acum din cauza ta! țipă ea din cameră, venind cu pași zgomotoși spre ușă.

- Ai spus mulțumesc? Cu plăcere, draga mea surioară.

După tonul vocii, ea nu trebuia să îl vadă ca să își dea seama că spunea asta zâmbind. Drept răspuns, Dephne își miji ochii la el, scoțându-și limba la el înainte să închidă ușa. Marcus oftă, luând cutia de cereale de pe frigider și aprinzând televizorul.

Din alte motive s-a grăbit Dephne pentru a ieși din apartament. Avea cursuri, desigur, dar examenele care erau săptămâna următoare veneau în prim-plan. Cum locurile de la bibliotecă se ocupau rapid, Dephne a fugit tot drumul între stațiile de autobuz. Veneau mai rar în zona ei. Ajunsese extenuată la intrarea în bibliotecă, unde o aștepta o colegă de facultate.

- Ai fugit? se aproprie colega. Ți-am scris că Miranda ne-a ținut locuri.

Dephne, respirând cu o rată apropiată de hiperventilație și cu mâinile pe genunchi, își îndreaptă fața roșie spre Tiffani. Încercă să spună ceva, dar se dădu bătută, respirând pe gură în continuare. Colega ei se uită în jos la ea cu mâinile în șolduri.

- Nici măcar nu ți se mai deschide telefonul, nu-i așa? spuse și îi luă ghiozdanul din mână, care era mai greu decât se aștepta. Ce ți-ai pus aici?

- Strictul.. chh.. necesar, răspunse Dephne printre respirații.

Tiffani o luă de după umăr și o trase pe mica întârziată înăuntru. După un drum binevenit cu liftul, Miranda le aștepta la o masă circulară de lângă fereastră, cu nasul în laptop. În liniștea țipătoare de acolo, Dephne își putea auzi pulsul din ureche. Se așeză în scaun, punând capul pe masă. Tiffani o lăsă să doarmă, începând să citească din cursul ei.

**

- Cassian, te simți bine?

- Am un cal, ok? exclamă el la telefon, trecându-și agitat mâna prin păr.

- Am înțeles, oftă Isa. Te întrebam dacă te doare capul.

"Capul?" Tot ce vedea Cassian în fața ochilor era botul calului care rumega porțelanul spart.

- Isa, calul meu mănâncă o farfurie! Vorbesc despre el.

- Caii nu mănâncă farfurii, dragule. De aceea te întreb dacă ești bin-

Dacă calul înghițea cioburile, nu doar îi zgâria esofagul, ci îi masacra intestinele ca un asasin minuscul. Era pentru prima oară când avea un animal, o responsabilitate. Nu putea să îl piardă după 2 zile, oricât ar fi el de pacoste pentru Cassian. Mâinile transpirate abia mai țineau telefonul la ureche.

- Nu mă pot apropia de el, o întrerupse. O să înghită cioburile dacă îl speriu.

Se auzi o altă voce în fundal, apoi Isa reveni la telefon, cu o voce mai puțin calmă. Între timp, el își șterse palmele de pantaloni, privind îngrijorat problema din fața lui.

- Doar.. încearcă să i le scoți și apoi mergi la veteriar. Trebuie să închdi acum. Ne vedem mai târziu.

Isa i-a închis telefonul, Cassian rămânând neputincios în fața patrupedului negru din fața lui.

- Haide, micule rumegător de farfurii. Să vedem ce putem face.

**

În drum spre serviciu, Dephne nu mai avea putere să alerge. După ziua complet neproductivă de la bibliotecă, ea încercă să compenseze învățatul care nu a avut loc acolo, în autobuz și pe stradă. Lumea se trăgea din fața ei, deci putea cu încredere să înainteze pe trotuar cu ochii în carte. Cu o mișcare de rutină, împinse cu șoldul ușa laterală de la intrarea în complexul Palmio, ușă care era aproape deloc folosită de oameni. Restul o preferau pe cea rulantă.

" Cota de piață exprimă ponderea deținută de o firmă sau un produs în cadrul... Uh!"

Cineva îi luă din mână cartea. Își întâlni privirea cu a Edlirei.

- Ah! ticăi iritată Dephne, punându-și ghizdanul pe o masă din apropiere. Am examene săptămâna viitoare! Puțină compasiune, Ed.

Chipul alb al prietenei sale era înconjurat de bucle de un azuriu spălăcit, care semănau cu ochii ei. Deși îi spuse de atâtea ori că avea un păr blond superb, Edlira tot se vopsea acasă în culori îndrăznețe. Era prima culoare pe care o considera acceptabilă după luna cu părul mov.

- Nu ai avut timp de asta la bibliotecă? flutură din gene, apoi se aplecă spre ea cu o privire intimidnată. Sau ieri spre exemplu. Aș adora să aud ce ai făcut ieri.

- Ieri am fost la cursuri și aici, iar azi am dormit tot timpul la bibliotecă.

Îi ignoră privirea colegei ei, care spunea atat de multe și totodată nimic, așteptând o continuare a poveștii. Dephne, în starea de ebrietate de după somn, nu își dădu seama la ce aluzii făcea Edlira. Își luă cartea din mâna ei și se îndreaptă spre tejghea.

- O haide! spuse prietena din spatele ei. Ți-am făcut rost de o întâlnire, apoi ai de aface cu un client superb și nici măcar nu recunoști că ieri ai avut o zi jackpot !

Dephne s-a întors spre ea, surprinsă.

- De unde știi..., ea se opri când îi analiză fața mai atent. Te-ai dat cumva cu machiaj ?

Stând mai departe de ea, putea vedea imaginea în ansamblu : luciul de buze și o urmă fină de tuș la colțul ochilor. Părul îi era aranjat mai atent decât de obicei, iar obrajii ei palizi erau acum roșii de la blush.

"A, nu... S-a înroșit!" Dephne dădu palma cu ea însăși în mintea ei, ca o mamă mândră care își vede fiica care ascunde secrete piperate.

Tot entuziasmul ei se nărui când sprancenele Edlirei se uniră. Ea își ridică degetul arătător într-un mod amenințător spre Dephne.

"Ah... E doar nervoasă. Și sperăm să... - Aagh!"

Dephne se lăsă pe vine, ferindu-se de ghiozdanul care îi zbură deasupra capului. Se auzi un bubuit puternic în pertele din spatele ei, apoi, ridicându-se încet, o văzu pe Edlira venind spre ea.

- Nu evita subiectul! ridică ea tonul. Cine era băiatul?

- Ed! hâsâi Dephne. Clienții...

Dar privind spre mese, Dephne nu văzu niciun client. Înghiți în sec, apoi prinse într-o mână ustensila cu care lua prăjiturile, pășind încet în spate.

- Ed, nu mai arăta ca o prădătoare agresivă și explică-mi despre ce vorbești!

Ea pufni, oprindu-se la câțiva pași de ea, cu o mână sprijinită de tejghea, plimbându-și unghia pe sticlă.

- Deci presupun că acum nu vei mai ieși sâmbătă dacă ai planuri cu noul... -

- Noul ce? o întrerupse Dephne, lăsând cu putere cleștele de bucătărie înapoi pe tejghea.

O tresărire de rânjet apăru pe chipul Edlirei. Își ridică capul spre Dephne, fixând-o cu o privire șireată.

- Nu mai spun nimic. Dar când mă vei anunța, să te aștepți să mă lași să te văd purtând platformele acelea de la ziua ta de naștere.

Încăpățânată până la oase, Dephne nu credea în niciun băiat care să îi atragă atenția sau vice-versa. Își îndreptă bărbia, spunând nonșalant :

-Bine. Dar tu ce poți spune în apărarea ta?

Buzele Edlirei s-au strâns într-o linie.

- Dacă tu spui nimic, nu o fac nici eu, muschetaro!

- Prea bine.

Dephne o privi cu atenție ultima oară înainte să se aplece spre ghiozdanul ei spre a-și lua costumul de serviciu. Se gândi o clipă unde să se îmbrace cu ele. Atunci când se ridică, își aminti de ziua precedentă, când a venit de la etaj după ce și-a schimbat hainele și s-a întâlnit cu acel client care a stat pe lângă ea ceva vreme. Despre el vorbea Edlira. Realizarea ei nu veni însă prea târziu. Prietena ei se afla în același loc, privind gânditoare în gol.

- De fapt... , începu ea, iar Edlira și-a întors brusc capul către ea, ascultând. Mi-am amintit despre cine vorbesti, dar nu mi se pare că e relevant.

Îi reveni zâmbetul pe fața colegei ei, care își sprijini capul în mâini într-o mișcare elegantă.

- Lasă-mă pe mine să decid asta.

În timp ce Dephne ștergea mesele, îi povesti despre clientul mofturos care, în mod surprinzător, a ajutat-o la servit. Edlira stătea pe un scaun, pufnind.

- Ai avut dreptate. Dacă era relevant, ar fi revenit.

Dephne își afișă dinții când găsi o pată lipicioasă pe masă, ștergând insistent zona.

- Ți-am zis, spuse Dephne și suflă o șuviță din coc care îi venea pe nas. În plus, mă bucur. Nu am nevoie de un serviciu mai insuportabil, mai ales în perioada asta.

Edlira își intinse mâna spre cartea colegei sale, prea ocupate cu curățenia și citi câteva rânduri de curiozitate. După două rânduri fără logică, Edlira renunță și o urmări pe Dephne, căzând pe gânduri:

"Oare unde o fi prințul ei?"

**

În filme, atunci când cineva se muta în cartier, vecinii făceau cunoștință cu el acasă, cu prăjituri și discuții de complezență. Cassian își întâlni în acea zi vecinii, holbându-se și chicotind spre el în timp ce își împingea calul pe trotuar.

Cum nu avea curajul de a-l trage de căpăstru de teama de a nu răni botul animalului de care, cu greu, a scăpat de cioburi, a încercat în mai multe moduri să îl facă să înainteze. Simplul fapt că primea priviri amuzante în jur nu era din cauză că era un cal pe străduță, ci pentru că Cassian se chinuia să îl împingă de posterior spre a se mișca. Animalul acela avea să-i aducă moartea.

- Buni, buni! striga un copil, trăgând de fusta lungă a femeii. Pot să îl ating?

Vis a vis de bătrâna cu copilul care cumpărau legume de la o alimentară, se afla o mică fântână, în jurul căreia stăteau pe bancă o întrunire a pensionarilor. La acea oră din dimineață, adulții se aflau la serviciu, Cassian sfârșind doar cu bârfe la adresa lui de la cei mai vârstnici fără activitate. Sau ziare în mână. Îi fusese mai ușor pe aleea dintre case, unde nimeni nu îi încetinea, dar aici toată lumea atrăgea atenția animalului.

- Ce faci băiete cu măgărița asta pe trotuar? îi zise unul dintre bătrânii de lângă fântână.

- Mergi cu ea pe stradă, îl completă altul.

- Pe stradă? întrebă Cassian confuz.

Distras de vocile răgușite și grosolane ale bărbaților, copilul de adineauri se furișă lângă el și mângâie abdomenul negru al armăsarului.

- Păi doar nu au devenit caii animale de companie! bătu unu cu mâna peste picior.

- Păi și nu o să-l calce mașina? Cassian se simțea din ce în ce mai stupid.

Râsetele lor s-au transformat în scurt timp în tuse în batiste. Băiatul îi privea, umilit mai rău ca în clasele primare când recita în fața colegilor. Se auzi un țipăt de copil în spatele lui, apoi ceva ce îl prinse de spatele piciorului și îl dezechilibră.

Întins pe asfalt, o vedea pe bătrânică ridicându-și nepotul de pe el, cerându-și scuze și cerându-l pe nepot pentru că se apropiase de animal. Cassian se spijini în coate, privind calul care rămăsese în același loc. Unul dintre pensionari s-a ridicat de pe bancă și a venit lângă el, bătând ușor spatele armăsarului.

- Băiete, unde duci calul ăsta așa pe stradă?

- La veterniar, a răspuns el în timp ce și-a dus mâna la ceafă, unde avea să iasă un cucui frumos.

Bătrânul se aplecă spre el, întinzându-i o mână. Cassian o acceptă, fiind ridicat în sus cu o forță mai mare decât se aștepta.

- Mulțumesc, domnule.

- Spune-mi Travis, îl bătu puternic pe spate și Cassiam simți cum plămânii i se dezlipeau de coaste. În mod normal, veterinarul trebuie să vină la cal, dar dacă tot dăm de el la colțul străzii...

Bătrânul Travis a prins ferm curelele de piele din jurul capului calului, apoi animalul a început să meargă deodată cu el. Lui Cassian nu îi veni să creadă.

- Ce stai acolo, băiete? îl privi bătrânul peste umăr, apoi începu să fluiere, cu armăsarul de-a stânga lui.

**

Domnul și doamna Carf se aflau în companie, alături de asistenta lui Cassian. Ea le prezenta documentele cu contractele recente. Ei deja erau la curent cu tot ce s-a întâmplat în firmă de când au plecat, cu ajutorul femeii în sacou de lângă ei.

- Nu trebuia să ajungă Cassian aici deja? o întrebă Glyn pe Linzie în timp ce citea rapoartele.

- E tânăr! flutură Helen din mâini. Și eu mă trezeam greu la vârsta lui.

Linzie se încruntă, verificând mesageria din telefon. Nu primise niciun semn de la el.

- Am să îl sun. spuse ea, formând numărul.

Helen dădu din umeri, așezându-se lângă soțul ei la masă în timp ce asistenta stătea în picioare, privind cerul pe fereastră.

- Unde ești, Cassian? îl întrebă odată ce el răspunse la apel.

- Ămm... eu sunt la clinică.

Un val rece îi trecu pe șina spinării. Linzie începu să se gândească în ce posibilități putea să se rănească acasă încât să meargă la spital.

- Eu sunt bine! adaugă el repede. Doar...

Cassian se opri din vorbit, fiind întrerupt de o altă voce :

- Sunteți Cassian Axel?

- Da, răspunse el, îndepărtând telefonul de la ureche.

- Vă așteaptă doctorul.

Ceva foșni la capătul telefonului, iar Linzie putea jura că și-a pus telefonul în buzunar în timp ce urca scările. Îl văzuse făcând asta de prea multe ori.

- Ce spune Cassian? o întrebă Helen de la masă.

Asistenta acoperi microfonul mobilului, ascunzându-și îngrijorarea din glas.

-Nu îl aud prea bine. Am să ies pe hol.

Lăsându-i pe cei doi soți singuri în sala mare de ședințe, ea ieși pe ușă, suflând cu greu în timp ce își dusese înapoi telefonul la ureche, ascultând.

- Este fată, fu primul lucru pe care îl rosti medicul.

Linzie îi auzi suflarea tăiată a lui Cassian și simți și ea cum inima i-o lua la goană.

- F-fată?

Vocea băiatului îi zgudui ceva în interiorul ei. Asistenta se albi la față, mușcându-și limba pentru a nu spune ceva la telefon. Trebuia să asculte în continuare. Cassianu nu putea fi la spital pentru așa ceva. Trebuia să fie o neînțelegere. Era prea tânăr.

- Este bine că ați ajuns aici cu ea la timp. Lucrurile puteau să ia o întorsătură urâtă, zise doctorul.

- Să vă aduc un pahar cu apă? se auzi o voce feminină. Sunteți cam palid.

Linzie era de asememea palidă, gândindu-se cum lui îi tremurau picioarele în spitalul de maternitate la fel cum tremura și ea acum pe hol.

- Eram doar îngrijorat, răspunse Cassian cu o voce stinsă.

Linzie își dădu seamana că ținea prea strâns telefonul doar din momentul în care apăsă din greșeală cu buricele degetelor pe ecran, provocând zgomot. Dar ea nu mai auzea nimic. Vedea pete negre dansând în fața ochilor ei.

Nu se putea ca el să... să aibă un copil. Era un băiat educat. Îl cunoștea de mulți ani și știa tot ce făcea el. Cum putea să ascundă așa ceva?

- Linzie? vocea lui Cassian de la telefon o adusese cu picioarele pe pământ.

- La ce clinică ești? grăi ea, abia atunci simțind ce uscată îi era gura.

- Nu știu sigur, dar era cea mai apropiată de unde mă aflam. Imediat plec, deci nu e nevoie să... -

- Spitalul Quentic? l-a întrerupt ea, mergând în pas alert spre lift.

- Sunt la o clinică veterinară.

Asistena se opri în loc, clipind de câteva ori până să reacționeze.

- Ce?

Cu toate că nu avea copii, instinctul matern o umplu de dezgust și de indignare. Cum a avut tupeul să aducă o gravidă la veterinar? Femeile nu erau animale!

- Știu că nu trebuia să o aduc aici, dar m-am panicat și era cea mai apropiată și... -

- Nemernicule! răbufni ea, fiecare silabă rostogolindu-se pe limba ei ca o minge de foc. Cum ai putut face așa ceva?

Se auzi balamalele ușii scârțâind. Linzie s-a întors spre Helen, care își vârî capul pe hol.

- Totul e în regulă ?

Toată culoarea rămasă din obrajii asistentei i se scurse într-o clipită. Înghiți în sec, încercând să își regleze respirația.

Și-a dus mâna cu telefonul la spate, ascunzându-și articulațiile roși și pielea albă cu care strângea mobilul ca pe o ancoră.

.

Mă doare deja burta de la râs

.

~Hhh

Chuuu~

.

Încă mă doare când inspir.

.

Până data viitoare...

Aștept reacțiile voastre! ^^

Vă salută Milka.
Care este fată

Nu încerca să o numești armăsar.
Ai grijă, are fălci puternice.
Am demonstrat asta mai devreme