— Poftim? am întrebat eu, sperând că nu auzisem bine.

   — Am zis că ai fost solicitată de tipul de acolo, a repetat el, făcându-mă să îmi îndrept privirea spre bărbatul de vârstă mijlocie ce era doar la câteva scaune distanță.

   Am înghițit în sec, căutând în minte ceva ce aș putea spune, însă eram complet amuțită. Știai foarte bine în ce te bagi, Eva, când ai venit cu idea asta, nu ai niciun drept să dai înapoi acum-îmi spunea conștiința mea.

   — Uite ce-i, dacă ai ales să îi ții locul Norei în seara asta, atunci ține-l în adevăratul sens al cuvântului! mi-a spus Zach, de data asta pe un ton mult mai agresiv ca până acum. Nu e de ajuns să te învârți pe aici îmbrăcată frumos!

   Am murmurat un "bine" și mi-am croit drumul spre bărbatul care aștepta nerăbdător, ochii săi sorbindu-mă din priviri. Odată ce am ajuns în dreptul său i-am zâmbit forțat și pentru câteva minute am purtat o discuție irelevantă care mă făcea să mă simt foarte incomod, iar asta se citea pe fața mea pentru că tipul deodată m-a întrebat:

   — Vrei să mergem într-o cameră privată? Nu pari în apele tale aici, a remarcat el.

   Nelăsându-mă nici măcar să îi dau un răspuns, mi-a apucat încheietura și m-a îndrumat spre una dintre ușile din spatele clubului. După ce a deschis-o, m-am oprit în pragul ușii pentru a analiza încăperea în care tocmai intrasem-era aproape la fel de spațioasă ca și cabina Norei, pereții erau acoperiți de sus până jos în catifea roșie, iar în mijlocul camerei era o bară metalică.

   L-am urmărit cu privirea pe tipul al cărui nume nici măcar nu știam până în momentul în care s-a așezat pe fotoliul în aceeași culoarea cu cea a pereților. Privirea sa îmi traversa întreg corpul, făcăndu-mă să mă simt absolut dezgustător. Am tras aer adânc în piept, sperând că poate așa voi mai diminua din emoții, și am pășit încet spre centrul camerei. Acum e acum.

   Am început să îmi unduiesc șoldurile în ritmul muzicii ce umplea camera și să îmi plimb mâinile pe suprafața corpului meu. Clientul mă privea printre gene, pe buze întinzându-se un zâmbet pieziș,fiind mulțumit de acțiunile mele. Când atomsfera s-a destins, m-am îndreptat spre bara din mijlocul camerei și m-am învârtit în jurul ei de două-trei ori într-un mod cât se poate de senzual. Odată ce micul meu "show" s-a terminat, am pornit spre locul în care bărbatul a fost așezat în tot timpul ăsta, însă am fost luată prin surprindere în momentul în care acesta mi-a apucat încheietura și mi-a îndreptat mâna spre umflătura din pantalonii săi.

   — Atinge-mă, te rog! a spus el cu o disperare în voce, nelăsându-mă nici măcar să reacționez la acțiunea sa total nepotrivită.

   — Domnule, îmi pare rău, însă nu facem așa ceva aici! am spus eu panicată și speriată, încercând din răsputeri să îmi retrag mâna, însă el era mult mai puternic decât mine.

   —Te plătesc, nu-i așa? a întrebat el retoric. Cât timp te plătesc, vei face tot ce îți spun, mi-a dictat el, cu o mână ghidând mâna mea, iar cu cealaltă ținându-mă imobilizată.

   — Nu sunt plătită pentru așa ceva! am țipat eu, încercând din răsputeri să îmi opresc lacrimile din a cădea.

   De fapt nu sunt plătită deloc.

   El doar a râs pe sub barbă în timp ce una dintre mâinile sale urca spre fermuarul body-ului meu, iar cealaltă era în continuare peste a mea, fortându-mă să îl ating. Tremuram din toate încheieturile și mă rugam universului pentru o minune. Eram atât de neputincioasă încât altă scăpare nu vedeam din situația asta.

— Ce păr frumos, îmi șoptea el, plimbându-și degetele prin buclele mele aurii. Și corpul tău, a continuat el, poziționându-și mâinile unde fuseseră inițial. Atât de frumos...De parcă mă imploră să ți-o trag.

   Mă simt mizerabil.

   — Ajutor! am țipat eu cât mă țineau plămâni, imediat ce am simțit cum fermuarul body-ului meu coboară, iar bărbatul încerca să își desfacă cureaua. Ajutor! am țipat încă o dată, de data asta mult mai tare, însă în secunda următoare palma sa rece mi-a acoperit buzele și țipetele mele au devenit doar niște zgomote înfundate.

   — Cine crezi că te aude aici? a întrebat el, zâmbind diavolește.

   Am început să dau din picioare și să îl lovesc cu pumnii în piept, însă într-o fracțiune de secunde acesta mi-a apucat încheieturile și le-a strâns cu putere, făcându-mă să îmi fie imposibil să le mai mișc.

   — Te rog, te rog, dă-mi drumul, am șoptit eu printre suspine, căutând în privirea sa măcar un strop de empatie, însă omul din fața mea a rămas complet nemișcat.

   Oricât de tare m-aș ține departe de situații ca cea de față, mă simțeam de parcă le atrag înspre mine de una singura.

   Începusem deja să plâng în hohote, lacrimile calde pătându-mi obraji. Eram atât de terifiată de toată situația asta în care mă băgasem de una singură, dar și complet dezgustată de omul din fața mea. Se adunaseră atât de multe lacrimi încât vederea îmi era blurată, iar singurul lucru pe care îl mai auzeam erau doar hohotele mele, însă printre ele am putut distinge sunetul ușii care s-a deschis puternic.

   Din instinct m-am întors numaidecât pentru a vedea cine era potențialul meu "salvator" și am crezut că vederea îmi joacă feste în momentul în care am văzut în pragul ușii figura înaltă pe care aș recunoaște-o dintr-o mie.

   Ochii săi verzi plin de îngrijorare i-au întâlnit imediat pe ai mei, iar primul lucru pe care l-am făcut a fost să scot un alt țipăt înfundat pentru a face și mai evident decât era deja faptul că eram în pericol.

   — Ce se întâmplă aici? a răstit el plin de furie, privirea sa nepărăsind-o pe a mea nici măcar pentru o secundă.

   Nu pot să cred că salvarea mea era în mâinile celui care îmi stărnea atâta teamă.

   — Te pot ajuta cu ceva, tinere? a întrebat nemernicul.

   — Cred că nu, a murmurat Harry. Distracție plăcută! a zis cald și a trântit ușa în urma sa, făcându-se nevăzut.

   Nu pot să cred că tocmai îmi pusesem speranța în el. Era o persoană cel puțin la fel de oribilă ca cel care mă ținea imobilizată, să cred chiar și pentru o secundă că el m-ar putea salva a fost cel mai prostesc lucru. Imediat ce ușa a fost din nou închisă, am început să plâng chiar mai amarnic ca până acum, știind că orice șansă să scap din mâinile bărbatului ăstuia erau nule.

   Hohotele mele de plâns erau din ce în ce mai amare și înăbușite, iar corpul meu se mișcă frenetic, căutând o scăpare, însă eram mult prea mică și neputincioasă în fața muntelui de om care mă ținea imobilizată.

   — Vezi? Nimeni nu ar ajuta o curvă ca tine, a scuipat el cuvintele cu mânie, făcându-mă să dau drumul unui alt plânset înăbușit în spaimă și durere.

   Mă simțeam de parcă aveam un moment de deja-vu.

   Doar două secunde mai târziu ușa a fost redeschisă, de data asta atât de puternic încât aproape a fost smulsă din balamale. Nu-mi venea să cred ochilor în momentul când de după ușa a reapărut Harry de data asta mult mai furios ca înainte. Ceea ce s-a întâmplat în următoarele momente s-a întâmplat atât de repede încât de-abia am reușit să conștientizez.

   Harry mi-a apucat umerii și m-a smuls din strânsoarea monstrului, iar imediat ce mi-am restabilit echilibrul pe propriile mele picioare și mi-am reglat vederea am reușit să conștientizez ceea ce se petrecea în jurul meu.

   Harry l-a apucat pe "clientul" meu de guler și numaidecât l-a trântit pe podeaua camerei. Nu i-a lăsat nici măcar o secundă pentru a reacționa înainte de a se năpusti asupra sa și pumnul său să facă numaidecât contact cu maxilarul lui. Acesta a încercat să riposteze și și-a ridicat pumnul, lovindu-l pe Harry direct în mandibulă și făcându-l să scape un icnet de durere, însă mișcările sale erau mult mai rapide așa că fracțiune de secundă mai târziu, Harry s-a renăpustit asupra sa cu un alt pumn.

   Și apoi a urmat altul și altul și altul, până când degetele lui Harry erau complet acoperite în sânge, iar omul zăcea inconștient pe podea. În ciuda agresorului meu care cedase demult, Harry continua să îi arunce pumn după pumn, privindu-l satisfăcut pe cel neputincios.

   Eu stăteam împietrită în același loc, lacrimile neoprindu-se din curs și corpul tremurându-mi în continuare chiar dacă nu mai eram în pericol. Îmi era foarte greu să procesez felul în care lucrurile luaseră această turnură neașteptată.

   Nu mai văzusem în viața mea atât de mult sânge. Ba mai mult de atât, nu mai văzusem în viața mea fața unui om acoperit în valuri întregi de sânge.

   Harry și-a ridicat ochii spre mine și m-a privit printre cele câteva șuvițe șatene care acum îi acopereau fruntea. Cămașa sa care avea doar câțiva nasturi încheiați era îmbibată în sânge, de pe pumnii săi se prelingea lichidul roșu până spre cot, iar pe față avea câteva pete roșii ici-colo.

   — Pleacă! a țipat Harry la mine, fiind încă năpustit asupra omului inconștient.

   Nu a fost nevoie să îmi spună de două ori pentru că am plecat numaidecât, împleticindu-mi picioarele între ele prin mulțimea de oameni. Imediat ce m-am întors, am realizat că atmosfera din club era exact aceeași ca atunci când plecasem, nimic nu se schimbase. În timp ce lumea mea se prăbușa, în lumea încojurătoare nu se schimbase nimic. Am observat în depărtare doi agenți de pază cum se grăbeau spre camera din care tocmai ieșisem, însă era mult mult prea târziu.

   Mă plimbam prin clubul înghesuit, căutând-o pe Norah, iar când în sfârșit am găsit-o am luat-o prin surprindere cu cea mai strânsă îmbrățisare posibilă. Nu îmi venea să cred pe prietena mea o pândea acest pericol în fiecare seară în care lucra.

   — Hei, Eva, ești în regulă? m-a întrebat ea îngrijorată.

   Eu am dat din cap în semn că nu și în continuare le-am explicat ei și lui Niall care se afla în dreapta sa tot ceea ce se întâmplase, inclusiv partea în care Harry l-a bătut măr pe tipul ăla.

   — Doamne, iubita, îmi pare atât de rău, mi-a spus ea, strângându-mă mult mai tare în brațe. Nu te-aș fi pus niciodată în situația asta dacă aș fi știut ce avea să se întâmple, mi-a șoptit ea, fără ca Niall să audă.

   Mi-am petrecut următoarele cincisprezece minute cu doi care au făcut tot ce le stătea în putință pentru a îmi ridica moralul. Niall m-a impresionat de-a binelea cu felul în care s-a arătat atât de empatic și optimist, părea că își dă cu adevărat silința să mă facă să mă simt mai bine.

   — Trebuie să îl găsesc pe Harry...ca să îi mulțumesc, am murmurat eu către cei doi.

   Nu mă așteptam să zic vreodata asta, dar îi sunt cu adevărat recunoscătoare lui Harry.

   — Îl sun chiar acum să văd pe unde umblă, a zis Niall și și-a scos telefonul din buzunar, însă nu a apucat nici măcar să îl deblocheze pentru că ceea ce a urmat a învăluit tot clubul în teroare.

   Zgomotul ce tocmai îmi perforase timpanul era un sunet pe care nu îl mai auzisem până acum, așa că mi-am ciupit brațul pentru a mă asigura că haosul ce se dezlănțuia în jurul meu era cât se poate de real.

   Sunetul unui foc de armă a umplut întreaga încăpere, iar toți oamenii erau complet terifiați și nu știau cum să facă să părăsească mai repede locul acesta unde parcă se dezlănțuise iadul. În jurul meu lucrurile parcă se petreceau cu încetinitorul, nu mă puteam concentra pe nimic altceva decât sunetul glonțului care se repeta iar și iar în mintea mea. Niciunul dintre noi nu avea idee de unde provenise sunetul asurzitor, dar faptul că putea proveni de oriunde era înspăimântător. Seara asta m-a făcut să conștientizez că în fiecare moment al vieții tale ești la doar o secundă de haos.

   Încă de când eram mici părinții noștri ne-au învățat să nu vorbim cu străinii, să ne uităm și în stânga și în dreapta atunci când trecem strada, să nu alergăm pe trecerea de pietoni, însă nimeni nu m-a pregătit pentru pericolele reale ale vieții. Nimeni nu m-a învățat despre situații de viață și de moarte, așa că iată-mă aici, fiind doar la un pas distanță de a îmi găsi sfârșitul.

   — Haideți după mine! a țipat Niall pentru a acoperi sunetele făcute de mulțimea agitată, dar și muzica.

   Blondul a apucat-o pe prietena mea de mână, iar ea la rândul său m-a apucat pe mine de mână, trăgându-mă după ea în direcția complet opusă mulțimii.

   — Niall, ieșirea e în partea cealaltă! i-am spus eu cu adevarat înspăimântată.

   Frica pe care o simțeam era o frică pe care nu o mai resimțisem până acum. E genul acela de frică pe care o simți de-abia în momentul când realizezi cât de fragilă e viața ta și că moartea te pândește la tot pasul.

   — Aveți încredere! ne-a asigurat el.

   În momente ca astea nu ai încredere în nimeni.

   Acesta ne-a dus până în dreptul unei ieșiri de urgență, iar imediat ce am reușit să "evadăm" am ajuns în spatele clubului, pe o străduță mică și pustie. Am luat-o la goană spre mașina lui Niall care era parcată la câțiva pași distanță. Când am ajuns în dreptul ei, după ce i-a deschis portiera Norei, nici măcar nu s-a mai obosit să o deschidă pe a sa, sărind direct peste ea, întrucât mașina era una decapotabilă. Eu mi-am făcut loc pe bancheta din spate și de-abia în momentul când am plecat de acolo și am intrat pe strada principală m-am simțit din nou în siguranță.

   Ultimele evenimente ale serii se întâmplaseră atât de repede încât a fost nevoie să mă opresc pentru o secundă pentru a procesa că ceea ce tocmai se întâmplase era realitatea, cu nu un vis.

   — Harry unde este? am întrebat eu înainte să gândesc, cu vocea tremurândă din cauza fricii care încă nu îmi părăsise în totalitate simțurile.

   Până la urmă cei doi veniseră împreună, era normal să și plece împreună, nu-i așa?

   Niall a profitat de faptul că ne aflam la semafor pentru a se întoarce spre locul unde stăteam și a mă privi în ochi:

   —Harry o să se descurce și singur, mi-a zis acesta simplu, iar imediat după și-a refocusat atenția pe drum.