"Take you like a drug"

   Era el.

   Era el cel din cafenea.

   Era el cel de pe afișul găsit pe masă.

   Cum Dumnezeului nu îl recunoscusem?

   Inima îmi stătuse în loc pentru un moment și a fost nevoie să clipesc de câteva ori pentru a fi sigură că ce trăiam era realitate

   Nu era doar vocea sa răgușită care se armoniza perfect cu celelalte instrumente, ci și felul în care luminile puternice ale reflectorului se oglindeau pe trupul său ce emana atât de multă încredere în sine încâr hipnotiza întreaga mulțime. Pe șolduri i se odihnea chitara neagră și atinsă de timp care era manevrată cu dexteritate de degetele sale lungi și subțiri acoperite de inele care mai de care. Mi-am ridicat privirea spre brațele sale pavate cu cerneală neagră, însă niciunul dintre desene nu era descifrabil. De asemenea, purta un tricou negru cu Nirvana ce se mula perfect pe mușchii pieptului și ai brațelor sale ce se încordau în momentele când mânuia perfect chitara. Sprâncele îi erau încruntate, semn că era foarte concentrat, maxilarul său puternic era perfect încleștat, iar ochii îi erau acoperiți de aceeași ochelari de soare fumurii de mai devreme.

   Era de parcă poza de pe afiș prinsese viață.

   Mulțimea era în delir, cu toții dansau, cântau cât îi țineau plămânii, ba chiar văzusem o fată cum aproape leșinase în momentul în care solistul îi făcuse cu mâna. Contrar persoanelor din jurul msu, încă din momentul când a fost trasă cortina am rămas aproape neclintită, nevenindu-mi să cred că eram în primul rând la concertul tipului pe care tocmai ce vărsasem cafea fierbinte cu câteva ore în urmă. Cât de mică e lumea.

   În dorința de a-mi distrage atenția dinspre solist și a-mi elibera puțin gândurile de antecedentele noastre, mi-am focusat privirea spre restul trupei. Cu toții erau atractivi și cu toții își controlau cu pură pasiune instrumentele.

   — Eu sunt Harry Styles și noi suntem Elegy, mulțumim că ați venit în seara asta, a vorbit solistul în microfon imediat ce prima melodie a ajuns la final, vocea sa gravă transmițându-mi o căldură în tot corpul.

   — Harry Styles, am șoptit eu mai mult pentru mine, probabil din dorința de a auzi cum sună numele său pe buzele mele.

   Imediat după a început cea de-a două melodie, apoi alta și alta și alta, timp în care am reușit să ma relaxez, să arunc unele gânduri cât mai departe și să mă bucur de atmosfera absolut incendiară din micul local. Săream în sus și în jos, ținând-o de mână pe Norah, cântam versurile melodiilor pe care le știam și încercam să țin cât mai departe gândul că Harry m-ar putea recunoaște. Faptul că erau zeci, poate chiar sute, de persoane în locul ăsta îmi hrăneau speranța că nu mă va recunoaște în veci vecilor și nu voi fi nevoită să trec prin rușinea de a fi trasă la răspundere pentru felul impulsiv în care am reacționat mai devreme.

   Dumnezeule, sunt atât de idioată.

   Pierdusem demult numărătoarea, însă probabil zece melodii mai târziu cei cinci membrii ai formației s-au făcut iar nevăzuți, reflectoarele au fost înlocuite cu vechile luminii ale clubului, iar cortina fusese din nou trasă. Concertul luase sfârșit, picioarele mă dureau îngrozitor și prevedeam o febră musculară îngrozitoare, gâtul mă durea atât de tare încât simțeam că în curând voi rămâne fără voce, iar adrenalina îmi zbura prin vene. Mă simțeam fantastic. Eram extenuată, dar mă simțeam fantastic.

   — Dumnezeule! A fost grozav! a țipat Norah, gesticulând nebunește, în timp ce împreună cu întreaga mulțime de oameni ne îndepărtam de zona unde se afla scena.

   M-am folosit de faptul că mă aflam în mijlocul băii de mulțime pentru a analiza puțin persoanele din jurul meu și înca nu îmi venea a crede că toți oamenii ăștia încăpuseră într-un spațiu atât de minuscul. Bănuiesc că pentru o trupă ca asta merită să te înghesui puțin.

   — Da, chiar a fo-am început eu o propoziție, dorindu-mi să o aprob pe Norah, însă o voce groasă m-a întrerupt și m-a făcut să îmi întorc privirea instant.

   — Hei, tu! Ai fost chemată în spate, a spus unul dintre angajații de la pază, săgetându-mă cu privirea și făcându-mi semn spre spatele scenei.

   — P-p-oftim? m-am bâlbâit eu în speranța că auzisem greșit sau că nu eram persoana care era chemată.

   — Am zis ai fost chemată în spate! a zis de data aproape țipând muntele de om din fața mea.

   Tot felul de întrebări îmi treceau prin minte, însă coerența mea dispăruse demult și nu eram capabilă să dau glas niciuneia dintre ele. De ce dracului aș putea fi eu chemată în spate?

   Mi-am întors privirea spre Norah în speranța că mă va ajuta ea, însă contrar privirii mele îngrijorate, șatena era în culmea extazului.

   — Eva, ești cumva idioată? a șoptit prietena mea, apucându-mi antebrațul pentru a mă trage mai aproape de ea. De câte ori ai ocazia să fii chemată în spate de membrul unei trupe rock, huh? a întrebat ea, ridicându-și sprâncenele. Nu rata șansa asta, fato, distrează-te!

   Ea nu avea nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplase mai devreme, nu avea nici cea mai mică idee că cel mai probabil nu fusesem chemată pentru că unul dintre membrii trupei pusese ochii pe mine, ci pentru că urma să fiu trasă la răspundere pentru reacția mea complet necugetată de mai devreme.

   — De ce–de ce am fost chemată? m-am bâlbâit eu, întorcându-mi privirea spre agentul de pază.

   Acesta și-a dat ochii peste cap, era sătul până peste cap de întrebările mele. Foarte nepoliticos.

   — Crezi că eu știu? a țipat el, încruntându-se la mine. Ori vii, ori nu, mi-a scuipat el cuvintele în față.

   Am încercat măcar pentru o clipă să gândesc rațional, deși era aproape imposibil având în vedere că eram în mijlocul unui club împânzit de fum, prietena mea cea mai bună mă înghiontea în braț, iar o mathala de doi metrii mă săgeta cu privirea. Acea parte din mine care încă gândea limpede îmi spunea să nu mă duc, erau atâtea pericole care mi se puteau întâmpla, însă partea mânată de curiozitatea îmi spunea că era pueril ca tipul ăsta să își aducă aminte de cele întâmplate mai devreme, nu avea ce să mi se întâmple.

   Curiozitatea a ucis pisica, Eva, mi-am spus eu în gând.

   Dar satisfacția a readus-o la viață, am continuat eu citatul în mintea mea și în cele din urmă am luat o decizie. O să mă duc.

   — O-o-kay, m-am bâlbâit eu către agentul de pază. Unde trebuie să merg?

   Acesta mi-a făcut semn să vin după, iar imediat după ce i-am șoptit Norei să mă așepte, l-am urmat până când am intrat într-un hol lung cu pereți acoperiți de sus până jos în graffiti și cu uși negre de o parte și de alta.

   — Prima ușă pe dreapta, mi-a arătat el, iar eu i-am mulțumit cu un simplu dat din cap.

   Imediat ce m-am văzut stând singură în fața ușii complet negre am realizat cu adevărat ce tocmai se întâmpla și nu îmi venea să cred în ce tocmai mă băgasem. Întreg corpul îmi tremura nebunește, încât mă întrebam cum de încă eram capabilă să îmi mențin echilibrul, palmele îmi transpiraseră excesiv, frunte îmi era acoperită de sudoare, iar ochii mei nu exprimau nimic altceva decât îngrijorare. Am încercat ușor-ușor să mă adun și am bătut încet la ușă, însă "Intra"-ul pe care l-am auzit la doar o secundă distanța nu a făcut nimic altceva decât să îmi accelereze îngrijorarea.

   Am împins ușa greoaie, dezvăluind camera micuță și dezordonată ce se ascundea în spatele ei. Stând în pragul ușii, am încercat să analizez încăperea. Nu erau foarte multe obiecte de mobilier, doar o măsuța de cafea din lemn maroniu și o canapea neagră de pielea ce avea rupturi ici-colo. În momentul când ochii mi-au căzut pe persoana ce stătea pe canapeaua ponosită am strâns cu toată puterea pe care o aveam clanța ușii, în încercarea de a-mi opri tremuratul. Era nimeni altul decât Harry. Cu aceeași atitudine arogantă și nonșalantă de mai devreme și-a întors privirea spre mine și am putut observa singurul detaliu care îmi scăpse până acum, ochii săi. Erau de un verde atât de întunecat încât mă simțeam de parcă mă scufundam în valurile unei mări de jad. Stând împietrită în pragul ușii am realizat că nu, nu erau acei ochi verzi care sădesc primăvară până și în cele mai reci suflete, ci erau mai degrabă diavolești, intimdanți și urmăreau doar să te facă să te simți mic și neputincios în fața lor. În ciuda faptului că între noi doi erau câțiva metrii buni, tensiunea era atât de puternică încât mă simțeam de parcă era din nou la doar câțiva centimetrii depărtare de fața mea, respirația sa caldă gâdilându-mi pielea fină a gâtului.

   — Ai de gând să te miști din ușă? vocea i s-a făcut auzită, făcându-mă să tresar din gândurile mele.

   Mi-am târât cu încetinitorul picioarele spre canapeaua unde el se afla, în încercarea de a trage de timp și a amâna cât mai mult momentul când vom fi față în față. Sunt o persoană destul de anxioasă când vine vorba de a cunoaște persoane noi, iar faptul că omul din fața mea nu era doar o persoană nouă, ci și una pe care tocmai o cunoscusem și nu îmi făcuse plăcere, nu făcea nimic altceva decât să-mi accelereze bătăile inimii și să îmi îngreuneze ritmul respirației. Aveam atât de multe emoții.

   — E nevoie să îți spun fiecare lucru pe care trebuie să îl faci? a spus el, incruntându-și sprâncenele. Stai jos! a continuat, bătând de două ori pe locul de lângă el, semn că ar acolo ar trebui să mă așez.

   M-am așezat totuși la o distanță considerabilă, încercând din răsputeri să ascund orice semn al emoțiilor mele. Îmi țineam privirea ațintită în față, știind foarte bine că dacă m-aș uita direct în ochii lui respirația mi s-ar tăia și probabil m-aș topi toată.

   — Noi doi n-am am avut un început prea bun, nu-i așa? a spart el liniștea tensionată

   Orice speranță că nu mă recunoscuse se spulberase.

   Am înghițit în sec, am închis ochii pentru o secundă și am așteptat în tăcere să termine tot ceea ce avea de zis.

   — Cine ar fi crezut că după ce ai aruncat cafeaua pe mine o să fii în primul rând la concertul meu? a continuat, degetele sale lungi atingându-mi bărbia și îndreptându-mi fața spre a sa, forțându-mă astfel să îi întâlnesc privirea

   În momentul când fețele noastre se aflau la doar câțiva centimetrii distanța am avut ocazia să îi analizez ochii mai îndeaproape și imediat cum am observat pupilele dilatate, numeroasele vene mici și roșii ce îi acopereau aproape întregul alb al ochiului și linia apei umflată și înroșită am înțeles de ce în tot timpul ăsta își ținuse ochelarii pe față, era drogat.

   Dinspre bărbie, degetele sale au început să traseze linii fine pe întreaga mea mandibula, transmițându-mi fiori reci în întreg corpul.

   — Unde-i atitudinea aia de mai devreme? a întrebat el rânjind, observând că nu am scos niciun cuvânt din momentul când am intrat aici. Nu mai ai gura așa mare acum, nu-i așa?

   Și-a trecut vârful limbii peste buzele sale rozalii, plimbându-și privirea pe corpul meu, iar doar două secunde mai târziu a spulberat orice fel de spațiu se afla între noi, lipindu-și piciorul de al meu.

   — Nu vii des pe aici, a spus el mai degrabă ca pe o afirmație decât o întrebare. Dacă ai mai fi venit ar fi fost imposibil să nu te fi observat.

   Eu i-am răspuns doar cu un dat din cap, în continuare neavând nici cea mai mică idee ce ar trebui să spun.

   — Cum te cheamă?

   — Eva, i-am răspuns eu scurt. Tu ești Harry, nu-i așa? am întrebat și eu după câteva secunde bune, din dorința de a evita acea tăcere stânjenitoare.

   Drept răspuns doar a dat din cap, iar liniștea s-a lăsat din nou asupra noastră. Nedorindu-mi să mențin contactul vizual, mi-am îndreptat privirea spre măsuța de cafea din fața noastră. În momentul când am văzut că pe mica masă zăceau trei linii de praf alb ochii aproape mi-au ieșit din orbire de uimire.

   — Vrei o line? a întrebat el, observând privirea mea insistentă

   Nu văzusem până acum o persoană care să fie atât de deschisă cu consumul de droguri. Da, mai văzusem droguri, însă doar date pe sub mână sau ascunse prin buzunarele petrecăreților, niciodată în mijlocul unei mese dintr-o cameră unde avea acces aproape oricine.

   — Nu, nu mulțumesc, am răspuns eu ca arsă, dând din cap.

   A râs înfundat pe sub barbă, apucându-mi una dintre șuvițele blonde și învârtind-o pe degetele sale.

   — Concertul...Concertul a fost grozav, m-am bâlbâit eu, schițând un mic zâmbet. Sunteți foarte talentați.

   — Suntem, nu-i așa? a rânjit el.

   — Trebuie să fie frumos să ai așa un talent.

   — Este, a spus el sec și nonșalant, strângându-și ochii de parcă se gândise foarte mult la răspunsul ăsta atât de "elaborat".

   Nu pot spune că rezonez nici măcar puțin cu răspunsul, nu am niciun fel de talent. Serios vorbind, sunt complet afonă, am două mâini și două picioare stângi și lista poate continua.

   Mi-am focusat privirea spre palmele mele care zăceau la mine în poală, încercând din răsputeri să mă distrag de la tensiunea care simțeam că mă sufocă. Am tras aer adânc în piept în cel mai silențios mod posibil, din dorința de a-mi calma emoțiile care puseseră stăpânire pe mine. Mă simțeam de parcă plămânilor mei nu le era de ajuns aerul pe care îl primeau.

   Nu dintotdeauna am fost atât de ușor de emoționat, însă în viața mea a luat îndeajuns de multe turnuri încât acum să ajung în punctul ăsta. Vechea Eva ar fi dezamăgită de mine.

   În momentul în care am ales să iau atitudine în fața lui Harry, a fost de parcă o mică parte din vechea eu și-a refăcut apariția. Vechea Eva era puternică și sigură pe ea–sau cel puțin așa își dorea să pară, pe când actuala este cea firavă și tremurândă, căreia îi este frică chiar și de umbra ei.

   Dar cu toate astea, nu s-ar lăsa niciodată călcată în picioare–mi-am spus eu în gândul.

   —Știi, aș vrea să îți spun că îmi pare foarte rău că am vărsat cafeaua pe tine, am spus eu, primul cuvânt fiind mai degrabă o șoaptă, însă pe parcurs am găsit în mine curajul pentru a vorbi pe un ton normal.

   Alcoolul începuse să își spună cuvântul.

   Mi-am ridicat privirea din pământ și am încetat să îmi plimb palmele transpirate de emoții pe suprafața rochiei mele, ochii mei întâlnindu-i încă o dată pe ai săi. Buzele sale erau strânse într-o linie dreaptă, nedând de gol nici măcar o urmă de emoție, iar sprâncenele i se ridicaseră, formând câteva riduri de expresie pe frunte.

   —Însă ai fost un nesimțit, l-am luat eu prin  surprindere, făcându-l să își coboare una din sprâncene și să își formeze buzele într-un rânjet, semn că era interesant de ce aveam să îi spun. Oricât de mult aș vrea să fiu eu cea care își cere scuze, nu îmi pare rău, aș mai vărsa încă o dată cafea pe tine dacă aș avea ocazia, am fulgerat eu toate cuvintele care îmi treceau prin cap, înainte ca partea mea rațională să își facă apariția și să mă oprească.

   L-am urmărit îndeaproape, urmărindu-i fiecare reacție de parcă era un experiment pus sub observație. Și-a trecut vârful limbii peste buzele sale rozalii, iar mai apoi rânjetul său tipic s-a transformat mai degrabă într-un râset.

   — Și s-a întors atitudinea de mai devreme, a spus el mai mult pentru el, iar eu doar am înghițit. Nesimțit, zici? a întrebat el pe un ton batjocoritor, zâmbetul său fals adâncind o gropiță în obrazul stâng.

   Eu i-am răspuns printr-un dat din cap, deși știam mult prea bine că întrebarea era mai degrabă una retorică, ci nu adresată mie. Mi-am poziționat palmele pe genunchi, în speranță că voi masca felul în care tremurau, dar când mâinile mele tremurânde mi-au acoperit genunchii, era de parcă era devenise și mai evident.

   — Ce păcat, a spus el, simțindu-i sarcasmul din glas, iar cu coada ochiului am văzut cum și-a țuguiat buzele și și-a strâns ochii într-o falsă empatie.
 
   N-am apucat nici măcar să mă gândesc la un răspuns pentru că doar o secundă mai târziu am fost luată prin surprindere de mâna sa rece ce s-a poziționat pe coapsa mea, contactul făcându-mă să tresar ușor. Respirația îmi devenise greoaie, iar inima îmi bătea atât de tare încât mă întrebam dacă nu cumva putea și el să le audă.

   — De ce îți e frică de mine, Eva? și-a apropiat fața perfect sculptată de a mea, șoptindu-mi în ureche.

   Poate pentru că ești mort de drogat?

   — Nu îmi e frică de tine, am murmurat eu, însă știam amândoi la fel de bine că nu era adevărat.

   Mi-a răspus printr-un râset înfundat. Ce Dumnezeului i se părea amuzant?

   — O, ba îți e, a spus el pe un ton batjocoritor, în timp ce degetele sale dansau pe coapsa mea, făcându-mi pielea să ardă sub atingerea sa. Încerci atât de tare să o ascunzi, dar să știi că frica nu se vede Ar trebui să fii idiot să o arăți. Frica se simte, a spus el, apropiindu-se periculos de mult de urechea mea.

   Îi puteam vizualiza zâmbetul prostesc de pe față, chiar dacă privirea mea era ațintită spre cu totul altceva.

   Buzele sale erau la doar câțiva centimetrii de urechea mea, însă faptul că nu le atingeau nu făceau decât să întețească tensiunea dintre noi. Doar câteva momente mai târziu buzele sale pline mi-au atins pentru prima dată mandibulă, continuând cu săruturi mici spre pielea fragilă a gâtului, iar eu pur și simplu am explodat. Eram atât de copleșită încât singurul lucru care îmi ocupa mintea era cât de bine se simțea senzația buzelor sale pe pielea mea. Odată ce m-am acomodat cu sentimentul, ritmul său a devenit unul mai agresiv, iar săruturile sale s-au transformat în mușcaturi ce probabil vor lăsa câteva semne.

   Dumnezeule, o să regret atât de tare asta mâine dimineață.

   Următorul lucru s-a întâmplat atât de repede încât am realizat ceea ce s-a întâmplat de-abia în momentul când m-am trezit stând în poală sa, cu picioarele încolăcite în jurul său și cu buzele sale încă devorându-mi gâtul. Mi-am pus mâinile de-o parte și de alta a gâtului său, degetele mele jucându-se în buclele sale ciocolatii, iar mâinile lui se odihneau pe șoldurile mele. Pentru o secundă s-a desprins de gâtul meu pentru a-și trage suflul, iar atenția i s-a îndreptat asupra buzelor mele întredeschise. Fețele noastre se aflau la o distanță milimetrică una de alta, buzele sale tachinându-le pe ale mele. Mi-am strâns buzele și imediat a înțeles aluzia și s-a refocusat asupra gâtului. Nu voiam să îl sărut. Mi-am luat gândul de la asta și mi-am lăsat capul pe spate în plăcerea provocată de buzele sale.

   Mâinile sale gigantice îmi traversau întreg corpul, coborând dinspre șolduri înspre fund, fapt ce m-a făcut să tresar în momentul când i-am simțit numeroasele inele prin materialul subțire al rochiei. Eram atât de afundată în toate senzațiile și trăirilele noi pe care le resimțeam, încât de-abia mai procesam tot ceea ce se întâmpla. Să mă sărut cu un membru al unei trupe rock, care pe deasupra mai e și misogin, arogant și drogat, într-un bar uitat de lume, era cu siguranța un teritoriu necunoscut de mine și nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge în postura asta.

   Dar iată-mă aici.

   Nu știu dacă trecuseră secunde, minute sau ore, însă în momentul când mâna sa stângă urca spre fermuarul rochiei mele, iar cu cea dreaptă încerca din răsputeri să își scoată cureaua am realizat cât de real e totul. Oricât de mult corpul meu își dorea să râmân pe loc, mintea îmi spunea că trebuie să ies cât de repede din situația asta.

   O anumită întâmplare din trecutul meu m-a făcut să îmi jur că o să stau cât mai departe de situații de genul ăsta și, oricât de mult corpul meu urlă după asta, nu o să îmi calc cuvântul pentru Harry.

   — Harry, am șoptit eu pentru a-i atrage atenția, însă n-am observat nicio reacție din partea lui

   — Harry, am zis pentru a doua oară, dar în zadar

   Trebuie să plec de aici. Asta nu se poate întâmpla, nu aici, nu acum, nu cu persoana asta.

   — Harry, te rog oprește-te, am repetat pentru a treia oară, de data asta mult mai tare

   Mâinile sale mi-au părăsit spatele, și-a ridicat capul din scobitura gâtului și m-a privit cu sprâncenele încruntate de furie.

   — Ce e? a țipat, ridicându-se brusc, făcându-mă automat și pe mine să mă ridic.

   — Nu...nu vreau asta, mi-am găsit eu cu greu cuvintele, făcând tot posibilul să îi ivit privirea furioasă.

  — Nu vrei asta? a râs el, încrucișându-și brațele la piept și apropiindu-se amenințător de mult de mine. Atunci de ce dracului ai mai venit aici?

   Privirea mea era în continuare ațintită spre pământ, neavând tot curajul necesar să mențin contact vizual cu el.

   — Uită-te la mine când îți vorbesc! a țipat de data asta mult mai tare, fapt ce m-a făcut să mă clintesc puțin. Credeai că te-am chemat să jucăm Monopoly? Să vorbim despre politică? a întrebat el ironic, privirea sa transmițându-mi cuțit după cuțit. Dacă nu erai tu, ar fi fost oricare dintre javrele de aici, sper că nu te-ai simțit specială nici măcar pentru o secundă, a încheiat el, spunând ultimele cuvinte cu o falsă empatie

   Ultima frază a fost cea care a stârnit în mine atât de multă furie încât nu mai dădeam doi bani pe faptul că e drogat și pur și simplu am dat glas tuturor gândurilor care îmi trecerea prin minte. Mi-am dus mâinile la piept, în încercarea de a face mai puțin evident faptul că tremuram din toate încheieturile. Nu știam dacă tremur de frică sau de furie, dar cert e că cele două sentimente purtau o întreagă bătălie în interiorul meu.

   — E dezgustător faptul că te așteptai să mi-o trag cu tine după ce ai fost un nemernic, dar distracție plăcută cu oricare dintre javrele de aici, am răbufnit eu, descărcându-mă de toată furia care se instalase, citându-i propriile sale vorbe. Sunt convinsă că toate de-abia așteaptă, i-am spus eu ironică.

   — Ieși dracului de aici! mi-a făcut el semn spre ușa. Peste ceva timp o să te rogi de mine să ți-o trag, a murmurat el pe sub barbă.

   Cuvintele sale au fost picătura care a umplut paharul. Am simțit cum istoria se repetă în momentul în care corpul meu a reacționat înainte ca partea mea rațională să aibă ceva de spus, iar palma mea a făcut un contact puternic cu obrazul său.

   Și-a dus mână spre obrazul pe care tocmai îl lovisem și și-a strâns ochii, încleștându-și maxilarul. Clocotea de nervi. Dar nici eu nu eram mai departe.

   Am rămas pe loc, complet nemișcată, cu mâna dreaptă încă în aer, nici mie nevenindu-mi să cred ce tocmai făcusem.

   — Ești dezgustător! am țipat înainte să plec, trântind ușa în urma mea.

   — O să îmi plătești pentru asta! i-am auzit vocea din spatele ușii, imediat ce am pășit în holul lung pe care părea că îl părăsisem acum o eternitate.

   Dezgustător.

   Tremuram din toate încheieturile, capul îmi bubuia de durere, iar ochii mă ardeau îngrozitor din cauza faptului că încercam din răsputeri să nu dau frâu lacrimilor. Tot ce îmi doream era să mă întorc în apartamentul meu și să uit ca seara asta a existat vreodată.

   Am pornit de una singura pe holul lung, căutând în disperare ușa pe care intrasem. În căutarea mea am văzut o ușă larg deschisă care dezvăluia o cameră complet asemănătoare celei din care tocmai ieșisem. Am aruncat o scurtă privire, iar în momentul când am realizat cine erau persoanele care se sărutau cu ardoare pe canapeaua neagră, gura mea a luat forma literei "O", iar sprâncenele mi s-au făcut una cu linia părului de uimire.

   Norah se sărută cu unul dintre ceilalți membrii ai trupei.

melodia de la media e melodia pe care mi-am imaginat că o cânta trupa la începutul capitolului<3