23 martie 2020

   În cele din urmă ziua asta ajunsese la sfârșit. După o zi întreagă în care doar am preparat cafele și am înghițit în sec la ifosele lui Grace, în sfârșit puteam răsufla ușurată.

   Mai aveam o singură masă de șters înainte de a putea pleca, iar în momentul în care am ajuns entuziasmată în dreptul ei ceva mi-a atras atenția. Pe masa ascunsă în colțul cafenelei se afla aruncată o foaie de hârtie. Am apucat-o între degetele mele și mi-am încruntat sprâncenele, citind literele aruncate aparent alandala pe bucata de hârtie.

ELEGY
LIVE AT DEBOUT
2302 OLD LANE, 11 PM

   Creierului meu i-a luat puțin timp să înțeleagă mesajul pe care foaia respectivă încerca să îl transmită. Era afișul a ceea ce părea a fi concertul unei trupe mici dintr-un bar de undeva din apropiere. M-am uitat pentru câteva momente îndelungate la coala dintre degetele mele. Chiar și imprimată, imaginea mă captiva. Din câte îmi puteam da eu seama, era un instantaneu dintr-un concert, însă în ciuda faptului că era un singur moment surprins într-o fotografie, mișcările agresive ale solistului erau transpuse perfect și păreau atât de vivide. Nu îi puteam distinge mult prea bine trăsăturile feței din cauza calității slabe a pozei și a efectelor aplicate, însă limbajul corpului era cu adevărat intrigant, de parcă se născuse pentru a ocupa o scenă.

   M-am oprit din holbat și am îndesat hârtia în buzunarul de la spate al blugilor mei. Poate voi ajunge cândva la unul dintre concertele lor.

   Am o pasiune nemărginită pentru muzică. Într-adevăr, visul meu de a deveni o cântăreață celebră s-a spulberat complet în momentul în care am aflat că sunt total afonă, dar în continuare iubesc muzica la fel de mult. Toată copilăria mi-am petrecut-o pierzând timpul în magazinul de vinyluri al tatălui meu, așa că lui ar trebui să îi mulțumesc pentru asta.

   De fiecare dată când găsesc lipit neglijent pe vreun zid sau aruncat pe vreo bancă dintr-un parc un afiș pentru vreun concert, mă opresc în loc și îmi rup câteva secunde pentru a sorbi din priviri imaginea. Muzica e fascinantă. Artiștii sunt fascinanți.

   După ce am șters pentru ultima oară tejgheaua metalică, mi-am dat jos șorțul verde pe care îl purtam, l-am aruncat în cuier și cu pași repezi m-am îndreptat spre ușa cafenelei în care lucram. Odată ajunsă afară am fost înâmpinată de briza rece a vântului ce mi-a transmis un fior puternic în întreg corpul, dorindu-mi din ce în ce mai mult să mă teleportez în iulie când soarele dăinuie în mijlocul cerului.

   — Băga-mi-aș! am murmurat eu în timp ce căutam cu disperare cheia de la ușa cafenelei, însă era de negăsit. Nu sunt deloc o persoană organizată, iar geanta mea cu siguranță lasă de dorit.

   Am scăpat un scâncet de frustrare, luând de la capăt căutarile. În momentul de față sunt ferm convinsă că ar fi de un milion de ori mai ușor să găsesc un ac în carul cu fân decât o cheie argintie printre toate obiectele absolut inutile care au ajuns în mod subit în geanta mea. Grace, șefa mea, m-ar ucide fără niciun strop de remușcare dacă ar afla că am plecat fără să închid ușa și i-am lăsat cafeneaua deschisa peste noapte.

   Telefonul meu a început să sune nebunește, însă oricine ar fi poate aștepta. Dar de parcă bâzâitul telefonul nu era de ajuns, o tuse forțată mă distrage de la căutările mele, făcându-mă să-mi ridic ochii din dezastrul meu de geantă.

   — Cu ce te pot aju-? am început eu enervată, insa atunci când privirea mea s-a intersectat cu cea a persoanei din fața mea cuvintele mi-au rămas în gât.

   Prin întunericul des am putut observa silueta unui bărbat, iar prima reacție a corpului meu a fost să îsi încordeze toți mușchii, luând o poziție defensivă. Mi-am strâns puternic pumnii, unghiile mele probabil începând deja să îmi lase răni îm piele. Era o reacție instinctivă pe care cu siguranță o au toate femeile pentru că sa fii singură pe stradă în întunericul nopții e una dintre cele mai terifiante lucruri. Nu a scos nicio vorba, pentru secunde îndelungate doar m-a analizat din cap până în picioare, având grijă să nu îi scape niciun detaliu. Ușor-ușor sentimentul de îngrijorare începea să își facă aparitia, până la urma eram pe o stradă întuncată la o ora târzie, iar în fața mea se afla un bărbat pe care nu il mai văzusem în viața mea. Nu îi puteam vedea ochii, întrucât se aflau în spatele unei perechi de ochelari de soare, însă simțeam cum îmi traversează întreg corpul, buzele sale formând un rânjet.

   Cine dracului poartă ochelari de soare noaptea?

   Statura sa înaltă, brațele acoperite aproape în întregime de tatuaje și privirea care mă pătrundea chiar și prin ramele negre ale ochelarilor nu făceau nimic altceva decât să mă intimideze. Faptul că nu îi puteam distinge prea bine trăsăturile, întrucât singura sursă de lumină era un felinar, doar contribuia la îngrijorarea mea.

   — Voiam doar o cafea, nu știam că o să vină la pachet cu o fată așa frumoasa, a zis el foarte nonșalant, accentul său britanic puternic fiind foarte evident.

   — E închis, mi-am găsit eu într-un final cuvintele, sperând că o să-și vadă în continuare de drum și nedorindu-mi să fac vreo scenă de față cu un străin.

   Nu mă simt deloc în largul meu în momentele când primesc complimente, în special atunci când vin din partea străinilor dubioși, așa că afirmația sa nu a făcut decât să-mi facă sângele să îmi fiarbă în vene mai tare decât o făcea deja.

   Însă în loc să se care, s-a apropiat chiar mai mult de mine, mirosul puternic de mosc invadându-mi nările și făcându-mă să înghit în sec nodul ce tocmai mi se pusese în gât, întrebându-mă care va fi următoarea sa mișcare. A apăsat pe clanța ușii, deschizand-o, iar apoi și-a aruncat victorios privirea spre mine.

   — Nu pare a fi închis, a spus el pe același ton plin de aroganță.

   — Uite ce-i, am început eu de data asta mult mai enervată decât înainte, e închis, poți verifica și programul! am continuat, făcându-i semn către programul atârnat pe ușă. Așa că te rog frumos să pleci de aici!

   Plus că cine dracului bea cafea la ora asta? mi-am spus în gând, nu aveam curajul necesar să dau glas tuturor cuvintelor care îmi zburau prin minte.

   Bineînțeles că mi-a ignorat complet rugămintea, iar rânjetul i-a întins enervant de mult pe față, scoțând la iveală două gropițe. Știa foarte bine că mă speria , motiv pentru care a preferat să rămână în același loc și să mă reexamineze din cap până în picioare într-un mod deloc subtil. Tot ce îmi doream în momentul de față era să mă întorc pe călcâie și să plec cât mai repede de aici, însă nenorocita de cheie era de negăsit, iar un străin insistent refuză să plece din fața cafenelei.

   — Nu plec fără cafea, iar singura cafenea din Brooklyn deschisă e chiar asta, deci nu prea ai de ales, draga mea, a zis în cele din urmă, fața sa netrădând niciun fel de emoție.

   — Ei bine, ghinion, nici asta nu e deschisă! am spus eu printre dinți, adunându-mi tot curajul pe care îl puteam avea.

   Trebuie să recunosc, sentimentul de frică să își facuse apariția de mult timp, însă încercam din răsputeri să-mi păstrez o postură fermă. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de-a lungul timpului e oricât de frică ți-ar fi, ultimul lucru pe care ți-l poți dori este să o faci arătată. Frica îi face pe oamenii vulnerabili în fața celor din jurul lor, iar acesta era ultimul lucru pe care mi-l doream în momentul ăsta.

   — Noroc că ești tu aici și vei face o excepție, nu-i așa? a zis el pe același ton încrezut în timp ce se apropia neașteptat de mult de mine, făcându-mă să tresar în momentul în care i-am simțit respirația calda atât de aproape de propria mea față.

   Preț de câteva secunde bune nu m-am clintit din locul în care mă aflam, milioane de fiori străbătându-mi șira spinării. Era atât de aproape de mine, încât îi puteam descifra ritmul domol al respirației sale și simți cum parfumul său puternic îmi invadează nările. Privirea mea era ațintită fix către pământ, încercând din răsputeri să îmi focusez atenția asupra a orice altceva în afară de străinul din fața mea. A fost nevoie să îmi adun tot curajul care știam că se ascunde undeva în spatele fricii care mă devora și într-un final mi-am ridicat ochii pentru a îi întâlni privirea. Fața sa era ușor înclinată, ținându-și una din sprâncene ridicată. Era vizibil amuzat de felul în care eu am reacționat.

   — Sunt sigur că putem găsi noi un mod prin care să te răsplătesc, mi-a șoptit, apropiindu-se de urechea mea. Îi puteam simti respiratia calda pe laterala gâtului meu, o senzatie de căldura traversându-mi întreg corpul.

   Urăsc cu toată ființa mea astfel de situații. Urăsc felul în care noi femeile suntem nevoite să trăim cu o continuă frică de a nu fi asaltate în orice clipă și mai mult de atât, urăsc felul în care unii bărbați profită de vulnerabilitatea noastră

   Am tras aer adânc în piept și mi-am dat ochii peste cap de frustrare, calculându-mi în minte posibilitățile pe care le aveam. Planul A era sa plec cât de repede puteam, să mă întâlnesc cu Norah, prietena mea cea mai bună și să ne continuam seara așa cum planificasem. Opțiunea asta cu siguranță îmi asigura moartea sau cel puțin pierderea job-ului, așa că am tăiat-o de pe listă. Planul B era să continui să îi dau de înțeles acestui tip că n-am de gând să îi fac cafeaua și ar face bine să se care. Nici planul ăsta nu era tocmai cel mai în regulă, până la urmă în fața mea era un străin a cărui statură înaltă mă intimida cumplit și ne aflam pe o strada pustie luminată doar de câteva felinare, așa că am recurs la planul C.

   — Bine, în regulă, îți fac nenorocita de cafea! am bufnit eu vizibil acaparată de frustrare, știind că asta era singura modalitate prin care puteam scăpa de el și să-mi văd în continuare de viață.

   S-a depărtat în sfârșit de mine, senzația de ușurare traversându-mi întreg corpul știind că nu mai aveam o pereche de ochi care să îmi învadeze spațiul personal mai mult decât mi-aș fi dorit.

   Am pătruns înapoi din cafeneaua pe care doar ce o părăsisem cu doar câteva minute în urmă și în care sincer nu mai speram să mă intoc până luni dimineața, croindu-mi drum spre spatele tejghelei. În momentul în care am observat obiectul argintiu ce sa afla pe tejghea singurul lucru pe care mi-l doream era să îmi smulg tot părul din cap de nervi. Cheile pe care le căutăm în disperare zăceau chiar acolo, parcă făcându-mi în ciudă.

   — Aici erați! am țipat eu, apucându-le și îndesându-le în buzunarul de la spatele blugilor, respirând ușurată.

   Odată ajunsă în fața tuturor celor necesare pentru a prepară cafeaua am observat că străinul ce îmi încurca toate planurile se așezase pe unul dintre scaunele înalte, lăsându-mă pe mine să îl analizez mai în detaliu, ci nu doar în lumina palidă a unor felinare. Buclele sale cafenii arătau neobișnuit, de parcă nu se străduise deloc pentru a le aranja, însă în același timp încadrându-i chipul perfect. Lumina din cafenea se reflecta armonios pe fața sa, scoțând în evidenta pomeții săi, dar și maxilarul său încleștat. Rânjetul atât de enervant pe care îl formau buzele sale rozalii și pline fost înlocuit de o expresie complet neutră. De asemenea, nici ochii nu trădau niciun fel de emoție, întrucât se aflau încă ascunși în spatele lentilelor ochelarilor de soare.

   Cine s-o mai crede și tipul ăsta?

   Trebuie să recunosc, necunoscutul din fața mea, în ciuda faptului că se juca cu nervii mei, era de o frumusețe pe care nu o întâlnești peste tot. Trăsăturile sale mă duceau cu gândul la unul dintre zeii greci, chipul său arătând de parcă ar fi fost sculptat cu atenție de unul dintre cei mai renumiți sculptori ai lumii. Însă era un lucru care îmi făcea curiozitatea să crească de la secunda la secundă-ce se ascundea în spatele acelor ochelari, care era piesa lipsă a înfățisării sale. Un lucru era cert-fie ochii săi căprui, verzi sau albaștrii, cu siguranță îi armonizau perfect chipul.

   Sunt trezită din transă de un tuset urmat de o voce îngâmfata:

   — Ai de gând să faci cafeaua aia sau o sa te holbezi în continuare? s-a răstit el nervos la mine, fapt ce m-a făcut să tresar.

   Exteriorul său abunda în frumusețe, încât nu a mai rămas nici măcar un strop pentru interior.

   În timp ce cuvintele îi părăseaue gura, auzeam cum piciorul său lovea nervos podeaua, semn că nu eram singura care se grăbea. După ce că îmi rup din timpul meu pentru cafeaua sa de la ora 10 tot el este cel complet lipsit de bune maniere. Mi-am dat ochii peste cap pentru probabil a treizecea oară pe ziua de azi și m-am întors spre esspresor-ul de cafea. Cu cât terminam mai repede, cu atât eram mai aproape de petrecerea la care urma să merg cu Norah.

   — Știi, n-arăți deloc ca o fată pe care aș întâlni-o într-o cafenea, a spart el liniștea care nu durase mai mult de câteva minute, punând accent pe cuvântul "deloc". Credeam că fetele ca tine au alte planuri vineri seara.

   Eram pe punctul de a răbufni, însă doar am înghițit în sec și mi-am dat ochii peste cap, preferând să îmi păstrez o atitudine calmă. Grace îmi repeta de nenumărate ori pe zi cât de important este să am o atitudine prietenoasă față de fiecare client, însă unii dintre ei chiar îmi testau limitele.

   — Fetele ca mine? am întrebat eu nesigură cu vocea aproape tremurândă.

   Știam foarte bine că răspunsul nu va fi nicidecum unul pe placul meu și că urma să regret întrebarea pe care tocmai o pusesem, însă gura m-a luat pe dinainte.

   A scăpat un râset înfundat, clătinându-și capul în stânga și în dreapta în pur amuzament.

   — Da, știi tu, toate acele miliarde de fete care se cred unice și speciale când de fapt au personalitatea unei gume de șters, mi-a răspuns el la întrebarea pe care în momentul de față mi-aș fi dorit să nu o fi pus deloc. Dar asta e o discuție pentru altă dată, draga mea, acum ce ar fi să te întorci la cafeaua aia? Avem de câștigat amândoi, tu scapi mai repede, eu am vedere în exclusivitate la fundul ăla.

   Ochii mi s-au mărit de uimire și simțeam cum obrajii mi se încălzesc. În ultimele zece minute mi-am dat toată silința pentru a nu răbufni și a crea o scenă în fața acestui străin intimdant care, trebuie să recunosc, mă făcea să mă simt foarte mică în fața sa, însă mi-a ajuns. Comentariile la adresa corpului meu sunt unul dintre puținele lucruri pe care le urăsc din adâncul sufletului, mai ales atunci când sunt venite din partea bărbaților care au impresia că ne complimentează în momentul în care ne aruncă astfel de replici ridicole.

   — Ce ar fi să nu te mai comporți de parcă ți se cuvinte totul? Pun pariu că dacă ai fi venit aici fără atitudinea asta ți-aș fi făcut cafeaua cu cea mai mare plăcere! am turnat eu vizibil nervoasă peste măsură.

   — Am spus eu cumva că mi se cuvinte totul? Ți-am spus doar să îmi faci cafeaua aia mai repede, nu e nevoie să te comporți ca o nefutută.

   Am tras aer adânc în piept, simțind cum deja corpul meu începea să tremure ușor-ușor.

   — Nu te-ai pus niciodată în locul unei femei, nu? Nu te-ai gândit niciodată cum e când un dobitoc vorbește despre corpul tău de parcă ești doar un obiect, nu o ființă rațională? Ei bine, lasă-mă să te luminez eu, dragul meu! E absolut dezgustător, e josnic! am spus eu, de data asta aproape țipând și gesticulând frenetic.

   Asteptam un răspuns din partea sa, însă tot ce a făcut a fost să își mute mâinile sub bărbie, privindu-mă cu dezinteres. Când în sfârșit a dat să spună ceva, i-am tăiat-o înainte să apuce să lege vreo propoziție:

   — Și ghici ce? Ești un arogant și un superficial și nu ai niciun drept să pui toate femeile în aceeași categorie! am spus eu aproape țipând, mânată de furie și de dorința de a lua apărarea tuturor femeilor care s-au săturat să fie obiectivizate. Cară-te în momentul ăsta! am finalizat eu tot ce aveam de zis, indicând spre ușa din spatele său, sperând ca de data asta rugămintea mea să nu fie în zadar.

   — Femeile din ziua de azi, a oftat el sarcastic complet amuzant de toata situația, semn că nu dăduse nici măcar doi bani pe ceea ce îi spusesem. Nu le mulțumești niciodată, nu-i așa?

   Și-a pus palmele pe tejghea, sprijindindu-se pentru a se ridica. Eram profund surprinsă că în sfârșit mă ascultase și mă lăsa o dată pentru totdeauna în pace. Odată ce s-a ridicat a revenit la înălțimea sa impunătoare. Când m-a privit de sus prin ochelarii săi fumurii am simțit cum tot curajul din mine se risipea puțin câte puțin. Pentru a doua oară în seara asta am rămas înghețată într-un loc, cu respirația tăiată și buzele tremurându-mi de frică. Deși îmi era imposibil să îi văd ochii, simțeam cum mă priveau arzător, făcându-mă să mă simt atât de mică și neajutorată.

   După clipe de tăcere care s-au simțit ca ore în șir el a tușit zgomotos, pregătindu-ma pentru replica acidă pe care urma să mi-o arunce.

   — S-a enervat puțin prințesa, nu? a spart liniștea tensionată, rânjetul tipic întinzându-se pe fața sa, în timp ce se îndrepta cu încetinitorul spre ușă. Nu ești așa cum credeam, să știi, și-a încheiat el nonșalant fraza complet ironică, aflându-se în dreptul ușii, pregătit să plece așa cum îl rugasem, însă o parte din mine simțea că nu îl puteam lăsa să plece așa.

   — Stai așa, i-am spus făcându-i semn pentru a aștepta un moment după ce l-am urmărit în tăcere cum pleca spre ușa. Nu-ți uita cafeaua!

   Am apucat paharul de carton și am pornit spre ușa. A întins mâna pentru a lua paharul, zâmbind doar cu unul dintre colțurile buzelor sale. Când se aștepta mai puțin, conținutul fierbinte al paharului a făcut contact cu tricoul negru pe care îl purta, dar și cu pielea pieptului său, făcându-l să scoată un scâncet. În secunda următoare zâmbetul i s-a risipit de pe față, iar printre dinți a mârâit niște cuvinte pe care oricum nu le-am înțeles, fiind complet uimit de gestul meu. I-am trântit ușa direct în față și i-am zâmbit prietenos așa cum zâmbesc fiecărui client care părăsește cafeneaua.

   Imediat după ce s-a făcut nevăzut în negura nopții, m-am sprijinit de ușa cafenelei, cugetând puțin asupra celor întâmplate. De regulă, în prezența străinilor sunt o persoană timidă și cât se poate de înțelegătoare, astfel că eu însămi eram profund uimită și speriată până în măduva oaselor de ceea ce tocmai făcusem. Ieșisem complet din zona mea de confort și mă simțeam mai anxioasă ca niciodată, însă măcar îi dădusem căcatului ăluia fix ceea ce merita.