Noaptea nu doar că aducea cu ea un frig de nesuportat, dar de asemenea şi eventuali duşmani, oameni superficiali şi bătuţi de soartă, care ciocăneau la uşa de la casă. Pe verandă tata lăsase becul aprins, nu ştiam de ce făcuse asta, din moment ce nu stătea acolo, însă zgomotul care s-a auzit din negura nopţii m-a atras afară. Surprins era cuvântul pe care îl căutam, pentru a-mi descrie starea, căci odată ce mi-am scos capul din casă, dandura aproape albă şi buzele roşii a lui Sofia m-au întâmpinat. Mă strâmbasem, nemulţumit de ceea ce vedeam. Geaca pe care o purta, fie că avea un guler cu blană, era prea subţire pentru luna lui noiembrie. Iar fusta totuşi lungă până aproape de genunghi nu îi ţinea de cald. Era ciudată rău de tot.

          — Ai tăi sunt gata de plecare?

          — Cum?

          — M-au rugat să vin să-i duc eu cu maşina până în oraş, am înţeles la telefon că Chase nu poate să conducă, deoarece a cam băut, iar tu nu ai permis.

          —E cumva Sofia? Venim imediat dragă!

          După ce am claridicat chestia asta, mi-am întors privirea spre fată, care din nou se juca cu al ei păr roşcat, însă de data aceasta îl avea prins într-o coadă de cal. Doar privind-o mă treceau fiori reci, îmi era frig doar stând în prag la uşă, iar ea avea picioarele aproape dezvelite.

          —Nu îţi e frig, nu vrei să intri în casă?

          —Dacă nu este mare deranjul.

          I-am făcut loc, dându-mă căţiva centimetri în spate, ea s-a strecurat îndată şi am închis uşa în urmă. S-a oprit sub arcada care făcea intrarea înspre bucătărie şi a privit cu ochi sticloşi şi plini de admiraţie tabloul de pe scaun, pe care sigur îl aduseseră ai mei, ca nu cumva vremea de afară să-i facă vreo pagubă.

          Am putut observa cum îşi muşca buza şi încerca din răsputeri să înceapă o conversaţie aşa că i-am dat pace, lăsând-o să cugete. Nu m-am mişcat din loc şi am stat alături, până ce aveau ai mei să coboare de la etaj.

          —Pictezi foarte frumos Rowen!

          —Mulţumesc! A venit şi răspunsul meu lipsit de vlagă şi am continuat să o privesc din cap până în picioare.

          —Am vreo şansă să pozez pentru tine cât mai eşti pe aici?

          —Nu ştiu ce să spun...

          —Îmi pare rău... să ştii. Ieri m-am comportat foarte urât şi îmi cer iertare.

          Îşi freca mâinile între ele şi părea exasperată, voia iertare, voia să doarmă împăcată şi i-am oferit satisfacţia. Nu o mai văzusem în felul acesta niciodată, eram intrigat de reacţiile ei. Mi se făcea milă.

          —Este ok Sofia. Uite mâine sau în altă zi, te voi aştepta să colaborăm pentru un portret, ce spui?

          Chipul ei se lumină ca prin magie şi mâhnirea ce-i umbrise privirea înainte, se evaporă într-o secundă. Colţurile buzelor ei se ridicară până aproape de urechi, iar gropiţele nu ezitară să apară.

          —Mulţumesc, o vai, mulţumesc Rowen, eşti un drăguţ!

          —Nu ai pentru ce!

          Şi i-am zâmbit la rândul meu cumva mulţumit de gestul pe care îl făcusem. Ciudat era că încă resimţeam milă. Figura tinerei se transformase în ochii mei, parcă nu mai părea atât de respingătoare. Cu toate acestea nu aveam să-mi las garda jos, niciodată lucrurile nu erau ceea ce par a fi.

          —Domnişoară Gordon, o seară frumoasă!

          —La fel domnule Johnstone!

          —Stai să te ajut!

          Nu ne-a fost uşor să-l coborâm pe tata, eu a trebuit să-l iau pe sus, iar mama alături de Sofia să preia căruciorul. Când în sfârşit am pus picioarele pe podeaua de la parter, ne-am putut relaxa câteva clipe.

          —Sofia eşti foarte amabilă că vrei să ne duci cu maşina ta! L-am fi pus pe Chase doar că nu părea în apele sale şi cred că a şi băut ceva lichior.

          —Iar Rowen al nostru nu are permis, nu îl pasionează maşinile ca pe fratele său, el le are cu pictura. Ai văzut ce bine desenează? Ţi-a promis şi ţie vreun portret ceva?

          —Cu siguranţă!

          Privirile noastre s-au intercalat şi ea doar mi-a făcut cu ochiul, continuând să afişeze acel zâmbet pestriţ şi vesel al ei. I-am condus spre uşă, apoi l-am urcat pe tata în maşină, scaunul său cu rotile se putea împacheta şi l-am îndesat în portbagaj. Ne-am luat rămas bun şi le-am făcut cu mâna până când nu i-am mai văzut, fiind înghiţit de negura nopţii.

          Chase era de negăsit, căci prin apropiere nu părea să fie și nici în garaj, acolo unde își cam ducea veacul pe lângă mașină și unelte. Nu am putut să mai rezist în frigul de afară așa că am intrat în casă, frecându-mi mâinile între ele pentru a scăpa de răceala care s-a năpustit asupra mea. Un zgomot înfundat a rezonat vibrând până la ale mele urechi şi am întors capul înspre uşă, dar nimic, apoi am scrutat împrejurimile, însă din nou nici urmă de ceva care să tulbure liniştea.

          —Chase, tu eşti? Am strigat şi am urcat scările. Dar cu cât mă apropiam de camera sa, prin uşa deschisă nu am zărit nimic care să-mi de-a de bănuit. Nu era de loc acolo, poate că hoinărea prin pădure sau poate că plecase în oraş... Însă eram cam ciudat din moment ce mama spusese că poate băuse. Nu era atât de nebun încât să plece de unul singur ameţit noaptea pe nu ştiu pe unde. Nu?

           Am alungat orice gând negru care putea să-mi bântuie existenţa şi am intrat la mine în cameră de unde am luat pătura. Aveam chef să mă relaxez, aşa cum obişnuiam când eram mic în zilele friguroase ca acestea. Coborând la parter am cotit spre bucătărie de unde am căutat prin dulapuri după cereale şi le-am amestecat cu lapte, ca după să merg în camera de zi şi să deschid televizorul şi să tolănesc în canapea, mutând de pe un program pe altul până ce aveam să dau de ceva amuzant şi de calitate.

          Cu greu dacă mai găseam ceva bun, însă într-un final am lăsat pe un program de desene animate, căci se părea că difuzau un serial mai vechi, pe care îl prinsesem în copilărie şi măcar acela să-mi mai înveselească seara. Am înfulecat câteva linguri de cereale şi am dat sonorul ceva mai tare, din cauza faptului că vântul de afară se înteţea şi toate crengile copacilor se zgribulau spasmodic sub atingerea lui. Mă gândeam dacă cumva Sofia avea să-i aducă pe ai mei acasă, din moment ce nici eu, nici fratele meu nu prea eram în stare de nimic în clipele acestea... Însă nu cred că era chiar o persoană atât de lispită de suflet, avea să-şi facă datoria.

          —Ce viaţă boemă duci tu, îngropat în canapea, mâncând şi uitând de tot ceea ce te înconjoară! Dă-ţi jos picioarele de pe masă, căci doar nu am lustruit-o ca să o murdăreşti tu!

          Din spate vocea gravă a lui Chase răsună ca un fulger, despicând armonia căminului. Mi-am întors capul în direcția sa speriat și i-am întâlnit privirea incruntată și înjectată. Băuse, destul de mult încât să mă abordeze în felul acesta...

          —Pe unde ai umblat? te-am căutat aproape peste tot.

          —Nu e treaba ta, oricum văd că nici nu-ți pasă din moment ce nu ai căutat peste tot. Îmi e foame, mai sunt cereale?

          —Poate că ar fi mai bine să mănânci ceva mai consistent decât cereale.

          Grimasa de pe fața lui nu mă încânta așa că doar m-am ridicat de pe canapea și am intrat în bucătărie, punându-i bolul meu pe masă.

          —Nu vreau asta!

          —Dar nu ai spus că vrei cereale!

           —Nu le vreau pe ale tale!

          A ridicat degetul și a început să gesticuleze haotic ca după să îmi lovească nasul cu un bobârnac. Am simţit, indiferent că nu era mare lucru, însă comportamentul său era de-a dreptul deplorabil. Nu mă amuza, ci mai rău mă enerva. Mi-am dat ochii peste cap, l-am aşezat pe un scaun şi am scos un alt castron din dulap, am luat cerealele şi am început să torn, dar când mâna lui a prins-o brusc pe a mea, am tresărit şi m-am încruntat nervos. Am strigat la el exasperat şi tot ce am primit ca răspuns a fost un rânjet diavolesc şi după replica că nu vrea cereale de care mănânc eu. Aşa că am dat totul dracului, am trântit cutia de cereale pe masă şi am dat să ies, însă m-a prins din nou şi m-a îndemnat să mă întorc cu faţa la el, strigându-mi numele de nu ştiu câte ori.

         —Ce!

          —Nu pleca, stai cu mine.

          —Aş sta dacă mi-ai permite şi nu ai face pe copilul mic şi mofturos. Uite bea nişte apă. Am apucat de sticla care nu era foarte departe de noi pe masă şi i-am înmânat-o.

          Desigur că s-a plâns, m-a refuzat de trei ori, însă într-un final i-am vârât apa aia nenorocită pe gât. Ne-am şi udat în tot acest proces enervant şi tâmpit, dar nu aveam ce face, era o epavă, mirosea a alcool şi mă scotea din sărite. Nu îi stătea de loc bine. Iar acum se agăţase de mine, sprijinindu-se cu toată greutatea lui. Mă dureau braţele, fiindcă era cu mult mai mare ca mine, dar nu am mai comentat, ci l-am lăsat aşa câteva clipe, ca mai apoi să-l întreb dacă se simte mai bine. A murmurat ceva, însă nu am înţeles nimic. I-am apucat faţa în palmele mele şi l-am privit destul de trist. Cum de ajunsese în halul acesta, mi se făcea milă de el. Părea aşa de inofensiv, obosit şi trist. Mi se rupea inima.

          —Hai să te pun în pat, dacă te odihneşti o să te simţi mai bine.

          Nu a mai prostestat de loc şi m-a lăsat să-l ajut să urce scările, după ce am stins televizotul. Când am ajuns la etaj, i-am dat drumul, însă imediat m-a prins de mână şi m-a tras mai aproape, rugându-mă în şoaptă dacă pot rămâne cu el. Inima mi s-a strâns în piept şi am început să-mi muşc buza inferioară. El a observat asta, însă a rămas tăcut, aşteptând cuminte să-i dau un răspuns. Din păcate unul care nu a venit. Şi totuşi nu era nevoie de cuvinte ca să exprim ceea ce simţeam în acea clipă. Cu foarte mare grijă el m-a îndemnat să înaintez înspre a sa cameră, în urmă am putut auzi uşa închizându-se şi cum spatele meu se lipeşte de suprafaţa ei rece. Scâncetul mi s-a oprit în gât, iar buzele sale le-au căutat pe ale mele prin întuneric. Întregul meu corp a tremurat când l-am simţit cum se adânceste în mine, cum mă apasă pe peipt cu o mână, cum orbecăieşte după afecţiune, după fiinţa mea. M-a sărutat uşor, de parcă a fost adierea malcomă a vântului care s-a răsfrând asupra mea. Nu m-am mişcat din loc, împietrisem şi am cedat, răpus de o emoţie care încă mocnea în mine. O curiozitate nebună şi febrilă scânteia în al meu subconştient şi am explodat când degetele sale s-au strecurat prin spatele meu, apucându-mi şoldurile, ridicându-se odată cu haina de pe mine şi coborând, furişându-se prin blugii mei.

          — Spune-mi, s-a oprit el la nivelul urechii mele, te dezgust?

          — Nu, Chase!

          Nu era nevoie să-l văd, când îi simţeam foarte bine căldura trupească atât de aproape. Cu degetele i-am mângâiat obrajii şi gâtul, el a gemut înfrundat şi şi-a lăsat fruntea peste umărul meu, bucurându-se de acest moment, încercând să-şi tragă suflul. Mi-am trecut palma prin părul său lung, prinzându-l în pumn şi strgând de el în jos. Chase şi-a arcuit capul în spate, amorţit de fiorul care l-a străbătut, permiţându-mi să-i pot dezmierda cu sărutări scurte linia mandibulei şi lungul gâtului.

          —Ro...Rowen!

         —Şhh...

          L-am împins în spate şi l-am prins de mână, îndreptându-l spre pat. El s-a supus, buimac şi năucit de cele care tocmai se petrecuseră. A picat vlăguit în aşternutri, iar eu m-am aşezat lângă al său corp, trăgându-i hainele cu grijă. Râsul său cristalin a rezonat în întreaga cameră câteva secunde, eu am zâmbit şi l-am privit destul de mulţumit. Nu am mai continuat ceea ce începusem, ci doar ne-am îmbrăţişat, ţinându-ne de cald, adormind nedespărţiti, până ce dimineaţa avea să sosească.