Noaptea care tocmai trecuse nu fusese una atât de liniştită precum crezusem. Mă foisem tot timpul, negăsindu-mi locul în pat. Gestul lui Chase îl catalogasem ca fiind prea degajat, familiar, lucru cu care eu nu mai eram obişnuit şi totuşi acea strânsoare îmi oferise o altă senzaţie. Una care nu o împărtăşeau de obicei băieţii. Poate exageram, poate mă lăsasem prea afectat de îmbrăţişare, oricare ar fi fost motivul trebuia să las lucrurile în spate şi să merg mai departe. Însă tot mă gândeam cum am să dau ochii cu el odată ce aveam să-mi părăsesc camera.

          Întreaga dimineaţă, încă de la primele ore - şase, şapte, mă trezisem şi îmi lăsasem la înmuiat pensulele, le ştersesem şi apoi le îmbibasem din nou în vopsea. Aveam nevoie să pictez, era printre puţinele activităţi care mă arunca din nou în visare sau mă lovea direct de realitatea crudă. Nu conta unde eram dus de câtre artă, atâta timp cât puteam să-mi exteriorizez sentimentele. Mă liniştea acest lucru şi cu greu mă mai deslipeam de ceea ce începeam să fac. Totuşi cum timpul trecea destul de repede, nu sesizasem că deja era ora doisprezece. Trebuia să cobor să mănânc şi poate să-l verific pe tata, să văd dacă se simte bine.

          Hotărâsem să las pictatul pe mai încolo, poate când avea să se facă seară să ies pe verandă la lumina becului şi să mai bâzgălesc puţin. Afară soarele părea ascuns de după o pătură groasă de nori, urma să plouă, dar încă era plăcut cât să fac o plimbare prin pădure şi să-mi aerisesc creierul.

          Am fugit la baie pentru a mă spăla şi reîmprăspăta puţin, încă mă simţeam ameţit de la somnul nu foarte lung de noaptea trecută. Procesul de a mă dezmetici nu durase prea mult, căci nerăbdarea mă scotea din sărite. După ce m-am şi îmbrăcat în ceva îndeajuns de călduros am intrat în camera alor mei, ca să îl găsesc pe tata încă învelit în pătură, răpus de oboseală şi boală. Credeam că are să fie deja jos, alături de mama, gătind sau pălăvrăgint, însă se părea că mă înşelasem.

          Timid de tot am păşit, făcându-mi simţită prezenţa, bărbatul a gemut bucuros şi mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. O nouă durere mă săgetase în piept şi parcă iar mă năpădeau lacrimile când îmi imaginam cum moartea are să-l ia de printre noi, să-l treacă în nefiinţă. Cu un alt impuls şi stăpânire de sine mi-am reprimat emoţiile şi m-am afişat în dreptul său, în genunchi, apucându-i mâna în palmele mele, mângâindu-i-o.

          — Ai dormit bine tată? A venit întrebarea mea, cu toate că poate ştiam răspunsul.

          — Între şi între, mai mult am stat şi cugetat în întuneric, am privit-o pe mama ta cum doarme şi cred că atât, la un moment dat m-a luat somnul şi pe mine. Spune-mi ce planuri ai pentru astăzi?

          Ceva măreţ nu plănuisem, dar i-am povestit şi am râs amândoi preţ de câteva secunde. Între noi se strecurase o melancolie acută, ce pulsa frenetic în inimile noastre. Juan Martin îşi închise ochii, iar capul şi-l lăsase aşezat în partea dreaptă a pernei.

          — Te doare ceva?

           — Totul, a râs scurt. Mă gândeam la trecut, la timpurile acelea când eram în putere şi te-am cunoscut prima oară. Erai aşa mic, slăbănos, dar sprinten. Nu îţi arătai voioşia în faţa celorlalţi şi prea bine ştiu de ce, dar cu mine nu te-ai sfiit aşa tare. Te-am făcut să râzi prima oară şi lucrul acesta mi-a umplut inima de bucurie.

          I-am zâmbit cald şi încercam şi eu să-mi reamintesc acele zile frumoase de primăvară, când venise să îl ia pe Chase de la şcoală. Ne văzuse pe mine şi pe mama, în faţa ei se îmbujora de fiecare dată, căci o considera o femeie frumoasă şi aşa era. Ea îi făcea cu mâna şi îi surâdea încântată. Eu mă ascunsesem de după fusta ei lungă şi roz pal, strângând materialul. Nu de ruşinea lui, ci mai mult voiam să mă fac nevăzut atunci când Chase mă ţintea cu ochii. Irisurile sale străluceau şi mă pândeau cu grijă. Părea o fiară care îşi aştepta prada să facă un pas greşit. Eu nu am mişcat, cu toate că mama mă atingea încet pe creştetul capului, îndemnându-mă cu vocea ei suavă să înaintez. Am dat de câteva ori din cap în semn că „nu", iar Chase a răbufnit, stirgându-mă o găină fricoasă. Adulții au râs, eu aproape că plângeam, dar mi-am scos limba, el se repezise, dar Juan Martin îl prinsese de tricoul vernil și îl mustrase. Imediat s-a potolit și-a cerut scuze față de mama mea, dar nu și față de mine.

          Așa a început povestea noastră. În zilele ce au urmat ne vedeam aproape des la școală, iar nărodul de Chase începuse să mă urmărească din umbră, venind aproape peste tot unde mergeam eu. Câteodată mă proteja, alte ori mă tachina și râdea de lipsa mea de curaj. Ai noștii pe de altă parte își țeseau propria lor idilă, la început nerostită, care mai apoi a înflorit într-o relație drăguță, iar cu timpul într-o căsnicie superbă.

          — Au fost vremuri frumoase, dar care au apus...

          — Cine a spus că după apus și lăsarea nopții, nu mai vine și răsăritul la un moment dat? Rowen, a început bărbatul să spună şi mi-a strâns palma în mâna sa uscăţivă, m-ar bucura nespus dacă tu ţi-ai reînoi relaţia fraternă cu Chase. Şi dă-i atenţie şi mamei tale, dintre noi toţi ea a suferit cel mai mult. Tu nu ai fost aici ca să o vezi, dar noi... noi nici nu am mai ştiut ce să-i face, doar o hrăneam cu iluzii şi promisiuni. Am avut noroc cu scrisorile, i-ai mai luminat viaţa. Aşa că lasă-mă pe mine, sunt bătrând, ştiu că voi muri, dar tu vreau să îţi trăieşti viaţa alături de familia pe care încă o mai ai. Fructifică sentimentele ce le nutreşti în suflet, nu le distruge, nu te îndepărta de cei ce te iubesc şi îţi vor binele.

          Zâmbetul ce i l-am oferit a fost unul strâmb, forţat şi aproape că am răbufnit în lacrimi. Mă afecta de fiecare dată şi aş fi fost în stare să mă prăpădesc acolo peste el şi să-mi dau frâu liber emoţiilorle furtunoase, care mă răscoleau haotic pe interior. Nu am făcut-o, orgoliul nu m-a lăsat şi poate că mă încăpăţânam degeaba...

          M-am ridicat şi i-am cerut iertare, apoi am părăsit dormitorul, coborând la perter şi luându-mi paltonul negru pe mine. Nu am putu să o ingnor pe mama care lăsase spălatul vaselor şi îmi zâmbise candid. I-am răspuns la gest şi am sărit la ea în braţe, strângând-o cu putere, ea a suspinat şi s-a lăsat moale în strânsoarea braţelor mele. I-am sărutat tâmpla, apoi obrazul şi m-am îndepărtat încet de tot, spunându-i că ies să fac o scurtă plimbare. Ea tot continua să-mi zâmbească şi mi-a făcut cu mâna când am ieşit pe uşă.

          Imediat ce am simţit aerul rece cum mă loveşte peste faţă, m-am rezemat de uşă şi am expirat puternic, ca după să înghit o gură mare de aer proaspăt. Momentul acela a fost emoţionat şi nu mi-am găsit curajul necesar să-i spun cât de rău m-am şi încă mă simt că am făcut ce am făcut... Eram un caz pierdut, poate că Chase avea dreptate - sunt doar o găină fricoasă. Fug de prorii mei demoni, în loc să-i confrunt.

          — Uau! Rowen Johnstone, de când nu te-am mai văzut eu pe tine. Ai crescut şi eşti şi frumuşel pe de o parte.

          I-am simţit ochii cum mă cercetează cu o plăcere bolnavă şi plină de interes. Îi împărtăşeam curiozitatea şi uimirea. Nu mă aşteptam să o mai văd vreodată, dar iată că era aici, pe pământul familiei mele, cu degetul jucându-se într-o şuviţă de a ei roşcată şi zâmbind bână la urechi. Gropiţele ei mereu îmi plăcuseră şi fusese mereu frumoasă, dar şireată.

          Cu paşi ca de divă se apropie de mine, trecu de scări şi se poziţionă în faţa mea, aplecându-şi chipul înspre al meu, privindu-mă de jos, cu ochii ei verzui şi arzători.

          — Ţi-a mâncat pisica limba, s-au eşti uimit de ceea ce vezi?

          Nu ştiam cum să-i răspund, dar nu îmi plăcea aşa de mult atitudinea ei jucăuşă, emana un parfum seducător şi cam ameţitor. Simţurile aproape că-mi luaseră razna. Ce puteam face? Un zâmbet mă scăpase de alte introduceri inutile şi când l-am zărit pe Chase cum iese din garaj, am mulţumit toţi zeilor pentru salvare.

          —Sofia, maşina ta pare în regulă, trebuie doar să-i schimbi roţile cu cele de iarnă. Te descurci cu asta?

          Ochii ei se rotiră înspre fraţele meu, ce-şi ştergea domol mâinile cu o cârpă. Stătu puţin pe gânduri, analizând situaţia de faţă şi rânji satisfăcută de ideea care îi răsări din senin în minte.

          — Mă poţi ajuta tu, eu nu le am cu maşinile. Şi deci Rowen, nici nu aşteptă să i se dea un răspuns, căci imediat se împinse mai rău în mine, când ai venit, cât stai?

          Teama mea cea mai mare se adeverea treptat, venirea ei aici avea să-mi tulbure căminul şi liniştea sufletească. Îmi jurasem că nu calc picioar în oraş şi nici nu plănuisem să mă văd cu altcineva înafară de ai mei şi Chase, care oricum era o pacoste. Sofia nu era genul meu de om, nu o suportasem de mic copil, era şireată, frivolă şi acum ca de nicăieri avea şi un interes în mine.

          L-am privit pe fratele meu cu coada ochilui şi îl imploram să mă ajute, dar nu a spus nimic, doar s-a întors pe călcâie şi a intrat în garaj să se uite la nenorocita aia de maşină. Din nou eram lipsit de putere... Sigur transpirasem şi poate obrajii mi se şi înroşiseră de la cât sânge îmi era drenat în corp. Ea sigur voia altceva de la mine, nu o interesa atât de mult persoana mea, dar a trebuit să mă resemnez şi să vociferez.

          — De trei zile sau patru cred... nu ştiu cât stau. Sunt aici pentru tata.

          — Oh, să ştii că îmi pare rău pentru tatăl vostru, a fost un om minunat. Vorbea de parcă deja ar fi murit, dar el încă respira. M-am încruntat şi mi-am făcut loc să trec.

          — Unde mergi? A întrebat rapid Chase din garaj.

          — Să mă plimb puţin.

          — Perfect, putem merge toţi în oraş la o bere sau la o cafea, mie mi-e indiferent. Tot ce vreau e să petrec ceva timp cu voi doi, acum mă simt cuprinsă de nostalgie.

          —Nu... nu cred că e o idee aşa bună, aş prefera să fac o plimbare prin pădure. Nici nu vreau să vă deranjez, mergeţi voi. I-am îndemnat, vrând cumva să ies din situaţia actuală.

          — Cum să deranjezi Rowen, scumpule, hai, hai!

          S-a apropiat de mine şi m-a prins de braţ, trăgându-mă spre maşină. Cu greu am intrat în ea, am ales să stau în spate, cât timp Sofia era la volan şi Chase pe locul de lângă şofer. Mă uitam cu tristeţe şi disperare pe geam la casă şi la pădure cum se pierd în zare. Înghiţeam în sec şi începeam să mă panichez, totuşi am păstrat o expresie neutră, ca nu cumva să fac vreo scenă. Şi am aştepta cuminte sentinţa la moarte...