Eram destul de tăcuţi, cuprinşi parcă de o amorţeală solemnă. Nici unul din noi nu scosese nici un cuvânt pe gură, nici nu cutezam, poate de ruşine, stânjeneală, motivele puteau fi diverse. Personal nu doream să mă complic, venirea mea aici era una intemeiată. Nu venisem neapărat pentru ochii mamei plânşi de jind şi nici de obiceiurile oscilante ale lui Chase, ci sosirea mea aici era datorată condiţiei precare de sănătate a tatei, care nu mai avea mult de trăit.

          El stătea în capătul de la uşă al mesei şi mai trăgea ochiade scurte către noi restul, să vadă cum ne adăptăm noilor condiţii de viaţă. Se săturase să vegeteze şi puteam să-i observ dorinţa aprigă de a deschide un subiect, dar pe moment prefera să tacă şi să cugete prelung asupra ceea ce urma să spună. Nu părea să fie într-un ceas bun o discuţie mai diferită, cu conotaţii atât de personale. Şi totuşi de ce ar fi fost aşa ciudat? Motivul era simplu: noi nu mai constituiam o familie unită. Ai mei cât şi Chase, poate, năzuiau, aspirau la ceva cosmic, greu de atis, la care eu nu mă întindeam ca să apuc cu mâinile. Puteam însă să încerc, dar mă conformasem cu situaţia de faţă.

          Realizasem prea târziu că mă jucam cu mâncarea, fratele meu pusese ochii deja pe farfuria mea şi parcă din priviri mă mustra. Aş fi scos limba, m-aş fi strâmbat sau pur şi simplu aş fi putut să-i spun că nu e treaba lui ce fac. Era până la urmă problema mea dacă mai doream să mănânc sau nu. Plictiseala punea încetul cu încetul stăpânire pe mine, iar gândul îmi fugea departe, în locuri nevăzute şi neexplorate de om până acum. Mă pierdeam în mrejelefantasticului şi ca din senin îmi amintisem de schiţa pe care o făcusem dedimineaţă. Trebuia să-mi scot din bagaje pensulele şi vopselele, trebuia să pictez. Simţeam o nevoie acută de a face aşa ceva.

          — Am terminat, mulţumesc pentru masă. Mamă, mâncarea ta rămâne cea mai bună.

          Femeia se îmbujoră la complimentul dat. Nu aveam motive să o linguşesc de dragul de a îmi spăla păcatele, acesta era adevărul. Îmi lipsise mâncarea gâtită în casă, eu nu mă pricepeam. La New York aveam noroc cu o prietenă bună care mai trecea pe la mine ca să-mi gătească, cât timp eu o schiţam. Fiecare primea ce-şi dorea şi nu cheltuiam multe cu e prim preajmă.

          — Nu vrei şi desert scumpule?

          — Poate mai încolo, acum aş vrea să mă retrag. Tată, ai nevoie de ajutor?

          Săracul de el nu se mai putea ţine pe picioare, boala îl afectase atât de tare încât era nevoie de un scaun cu rotile. Nu puteam da vina complet pe leucemie, era bătrân şi suferea de multe altele. Observasem că terminase de mâncat şi parcă din priviri îmi atrăsese atenţia. Mă voia lângă el şi aveam să-i îndeplinesc dorinţa.

          — Mulţumesc fiule, e bine să te avem din nou pe aici. Ce plănuieşti să faci?

          Câteva secunde am cugetat asupra celor spuse de el ca după să-i dau un răspund vag.

          — Vei vedea.

          L-am împins de cărucior până la baza scărilor. Era mai bine dacă nu pictam în cameră, în aerul acela prea îmbâcsit. Trebuia să deschid şi un geam să se aerisească încăperea, dar am fugit repede ca să îmi iau servieta de lemn unde îmi ţineam pensulele şi vopselele. Alături de un scaun mic pe care îl găsisem poposind lângă birou. Lipsea totuşi ceva, dar se putea să rezolv mica problemă. Am coborât la parter şi tata mă aştepta cu privirea plecată înspre podea, jucându-se cu degetele. Părea nerăbdător, îi lipsea activitatea, iar eu eram ca un elan ce avea să-l propulseze spre nemărginit. Avea nevoie de aşa ceva. Nu aş fi suportat să-l văd cum se scufundă într-o monotonie degradantă. 

          — Voi picta pe verandă, dar îmi lipseşte un şevalet.

          Şi-a ridicat capul şi m-a privit drept în ochii. Pupilele îi era traversate de o sclipire slăbuţă, dar care mocnea. Era încântat de propunere şi sigur avea el soluţia la problemă.

          — Am păstrat şevaletul tău de când erai mai mic, este în garaj. Să mergem să-l scoatem de acolo.

          Am prins de mânerele de sus ale căruciorului şi am împins spre uşa de la ieşire. Chase se oferise să ne-o deschidă, dar imediat ce am ieşit ne-a şi lăsat. Părea să plece cu maşina în oraş cu treabă. Nici nu ştiam ce lucrează sau dacă lucra, nu a spus nimic, doar la anunţat pe tata că fuge până la bătrânul O'Conner ca să întrebe de nişte scule. Doar am dat din cap în semn de „la revedere" și după a dispărut din peisaj. Pe tata nu l-am mai întrebat nimic, ci doar am deschis ușa mare de la garaj.

          — Trebuie să fie prin spate, pe lângă cutiile acelea. Îl vezi fiule.

          Am aruncat privirea prin jur, doar pe alocuri era un strat gros de praf, dar în rest părea curat. Chase sigur se ocupase de curățenie și multe unelte de construit sau care ajutau la reparatul mașinilor păreau să fie frumos aranjate pe un suport. Nu îl știam pasionat de muncă manuală. În copilărie își dorea foarte mult să devină pompier... sau ceva luptător profesionist. Cu siguranță timpul îi schimbase opiniile și îl adusese cu picioarele pe pământ. Într-un fel sau altul îmi părea rău de el, căci dădea impresia că nu părăsise acest orășel niciodată. Se armonizase cu împrejurimile sălbatice și vaste, ducând o viață simplă alături de bătrânii noștri. Nu îl invidiam, dar mă simțeam puțin vinovat. 

          Vântul adia încet de tot și aducea cu el răcoarea. Adusesem din casă câteva pături, pe care una i-am oferit-o tatei să și-o pună peste picioare, iar cu cealălaltă m-am înfășurat. Mama, din casă, ne-a spus că ne va aduce ciocolată caldă. Nici unul din nou nu a comentat. Tata nu părea adeptul dulciurilor și nici nu știam dacă avea voie să consume prea multe. Nu cunoșteam toate detaliile legate de boala sa, însă l-am lăsat să mă privească cum îmi instalez șevaletul și așez pânza pe el. Mă cărasem cu câteva lucruri după mine, pentru ştiam că voi simţi nevoia să desenez sau să pictez. Treceam printr-o perioadă delicată, iar stresul era la ordinea zilei. Dacă nu acum, cu trecerea timpului avea să se instaleze în lăuntrul meu. Doar privindu-mi tatăl cu coada ochiului puteam să simt că mă sufoc de tristeţe. Era aşa de dezolantă figura lui uscăţivă şi bolnăvicioasă. Leucemia îi furase anii tinereţii, îi furase roşeaţa din obraji şi puterea de a trage mai tare. Se resemnase din păcate, dar şi aşa se mai putea vedea acel foc interior al său care mai mocnea, chiar dacă slab.

          Prindea viaţă atunci când mă analiza pe mine cum încep să pictez, să pun straturile fundamentale de culori. Îl lăsasem să admire chiar şi caietul cu schiţe pe care îl cărasem după mine. Era acolo şi desenul cu el şi mama dormind. Nu îmi spusese nimic, doar îl privise în tăcere, zâmbind pentru sine.

          Nu mai aveam nevoi de acea schiţă, căci imaginea de ansamblu era bine întipărită în mintea mea. Lăsam doar mâinile să-şi facă treaba şi dorinţa arzătoare pe care o simţeam cum mă pârjoleşte pe interior să mă mâne în a crea ceva nou. 

          — Picturile tale mereu m-au calmat. Câteva au rămas în urma ta şi le-am păstrat. Când mă simţeam pierdut şi lipsit de speranţă reveneam asupra lor.

          — Desenam urât pe atunci şi oricum majoritatea creaţiilor mele sunt peisaje dezolante, cenunşii sau natură moartă. Rar am pictat lucruri vesele.

          — Şi câteva mai colorate s-au strecurat printre acele tablouri. Le-am înrămat aproape pe fiecare. M-am regăsit în ele şi într-un final cred că am reuşit să te înţeleg Rowen. Ai ţinut multă durere în suflet, nesiguranţă, frică. Lucruri lumeşti, pe care toţi le cunoaştem, dar tu le-ai exprimat la un cu totul alt nivel, mult mai electrizant, mai viu, mai dureros.

          Mâna mi se oprise şi împietrisem la auzul acelor cuvinte. Se părea că Juan Martin trăise alături de mine indirect tot ceea ce simţisem de-a lungul anilor. Mi-ar fi plăcut să-i întorc vorba, să îi râd în faţă şi să-i spun că aşa ceva este inposibil. Însă când m-am întors şi l-am privit mi-am dat seama că el nu minţea. Chipul său era brăzdat de riduri, ochii cândva plini de culoare erau şterşi, iar sclipirea aceea se stingea treptat. Era bolnav, îndurerat şi pe moarte, nu avea motive să se ascundă. Timpul nu era de partea lui şi profita de el pe cât mai mult.

          Îmi veneasă plâng din nou, dar mă abţinusem, întorcându-mă la tabloul şi pictând.