Următoarea zi m-am simţit neputincios, lăsând toate emoţiile care se nutreau în lăuntrul meu să îmi acapareze fiinţa amorţită. Rămăsesem în a mea cameră, cu uşa întredeschisă, ascultând încordat glasul spart al mamei şi alinturile ei mieroase. Tata rămăsese răpus la pat, fiindu-i greu să se mai ridice din poziţia aceea. Chase fiind nevoit să plece până în oraş, după doctor, după alte minuscule treburi legate de petrecerea surpriză pe care orăşelul i-o organiza primarului. Consideram că era doar o pierdere de timp şi aşa tata era de o mai mare importanţă decât primarul acela durduliu şi bădăran. Însă după cum îl cunoşteam pe fratele meu sigur părăsise căminul doar pentru a se mai reculege. 

          Ştiam cu toţii şi nu o mai negam, sfârşitul era pe aproape, iar tot ce mai putea face era să aşteptăm. Să aşteptăm cripsaţi cum el avea să-şi dea şi ultima suflare. Atât de rău mă copleşeau gândurile negre. Deja nu mai vedeam rostul şederii mele aici, simţeam nevoie să fug cât mai departe de locul acesta. Tot ce mă mai lega de amintiri şi copilărie era el – Juan Martin, iar odată cu moartea sa, eu aveam să pot să mă lepăd de suferinţă... Nu mai păream atât de sigur pe mine. Credeam că întoarcerea acasă avea să îmi vindece rănile, însă ele par mai deschise ca niciodată, mai proaspete şi mai însângerate ca niciodată.

          Dând vina pe trecut era o altă pierdere preţioasă de timp, aşa că am încercat pe cât posibil să uit şi să îmi văd de treabă. Avea să fie o zi lungă, plină de tortură. Nu aveam un plan bine pus la punct, de aceea am coborât pe verandă, încercând să termin complet tabloul pe care îl începusem. Dar cu cât îl priveam mai intens, cu atât focul care mocnea în mine se intensifica, pârjolindu-mi oasele şi carnea. Voiam atât de tare ca totul să se termine cu bine, ca printr-un miracol Juan Martin să se vindece şi să ne fie alături. Voiam să rămân alături de ei, dar devenea insuportabilă tensiunea. Spre marea mea nefericire devenisem indecis şi sentimentul de repulsie creştea treptat. Din nou aveam să-mi iau zborul şi să las în urmă prezentul, care ulterior avea să se metamorfozeze într-un trecut tumultos şi dureros...

          — Rowen, Rowen?

          Strigătul mamei m-a făcut să tresar, neliniştit am urcat scările înspre dormitorul lor, întâmpinându-i cu ochii aproape înlăcrimaţi.

          — Ce s-a întâmplat? Tată, eşti bine?

          — Sunt mai bine acum, te rog, fiule, ia loc!

          Cu greu a ridicat mâna, indicându-mi locul de pe pat. Dând din cap aprobator, m-am aşezat, fără să mai scot nici un sunet. Mama ne-a lăsat singuri, coborând la bucătărie să pregătească ceva de mâncare.

          — Sănătatea e cea mai de preţ fiule, dacă o pierzi pe asta, eşti sortit eşecului şi morţii. Cum te simţi?

          — Bine...

          — Prostii, se vede pe chipul tău cât de îngrozit eşti. Nu ascunde durerea şi las-o să curgă, să te eliberezi de ea. Înţeleg dacă îţi este ruşine, nu văd nimic greşit în asta. Te vei descărca atunci când vei simţi momentul prielnic şi liniştea împrejurimilor.

          — Tată, sunt pe cale să comit o a doua greşeală...

          Nici unul din noi nu a mai spus nimic, ci am lăsat liniştea să ne acapareze. Nu am putut să-l privesc în ochi, aşa cum el o făcea. Mă simţeam minuscul, laşi că mă îndoiam la cea mai firavă bătaie a vântului. Îmi simţeam umerii copleşiţi de greutate şi inima apăsată ca de plumb. O durere usturătoare îmi împungea ochii, nu mai făceam faţă cu stoicism şi raţiune situaţiei. Intuindu-mi încordarea, tata şi-a aşternut palma peste mâna mea, strângându-mi-o ferm. Am ridicat privirea şi într-un final i-am înfruntat ochii aceia cristalini. În ei am putut vedea inocenţa sufletului său prihănit şi secat de boala crâncenă care-l devora pe interior.

          — O să fie bine Rowen, ştiu asta, o simt în oasele acestea îndurerate. Chiar dacă eu nu voi mai fi să vă văd cum creşteţi, cum vă întemeiaţi o familie, timpul va trece fără îndoială, va modela aşa cum trebuie destinele voastre. Nu lăsa trecutul trecut, fiindcă din el înveţi, aşa te vei face puternic. Ştiu cât ai avut de suferit şi ştiu cât te-a măcinat vina, dar încearcă să observi şi părţile bune din tot ce a fost şi va fi.

          — Tată... mulţumesc! Am zâmbit entuziasmat, iar lacrimile au început să-mi curgă şiroaie pe obraji. Înfundându-mi capul în aşternutiri, acesta mi-a mângâiat creştetul, şoptindu-mi cu blândeţe că totul va lua sfârşit, dar să nu fiu trist, căci e doar cursul natural al vieţii.

* * *

          S-a stins la apusul soarelui, după ce a admirat prelung tabloul pe care l-am terminat pentru el şi mama. Chase încă era în oraş, dar am reuşit să-mi adun puţinul curaj pentru al suna şi ai da vestea. Mama a fost cea devastată, care îl striga disperată printre hohotele îndurerate. Din nefericire, odată cu sosirea lui Chase, care a galopat alături de părintele Harvet în casă pentru a face o mică slujbă pentru tata, eu am fugit în pădure, încercând să mă îndepărtez cât mai mult de locul unde se petrecuse nefericirea. Îmi era ruşine de laşitatea şi obiceiul meu prost de a nu face faţă unor astfel de situaţii. Însă cum puteam să mă mai întorc şi să îl privesc atât de livid, lipsit de culoare pe tatăl meu? Nu mi-l puteam imagina pe Juan Martin în felul acela, ci doar îmbujorat şi plin de viaţă. Bărbatul care zăcea în patul din casă nu mai era tatăl meu, ci doar un cadavru, o rămăşită a ceea ce a devorat boala.

          În minte îmi răsunau vorbele sale înţelepte, acum doar ecouri a ceea ce a fost odată. Treptat acesta avea să devină doar o amintire frumoasă, o siluetă neclară în mintea mea tulbure...

          — ROWEN!

          Îl puteam auzi pe Chase cum mă strigă, atât de strident, atât de îndurerat. Dar nu m-am oprit pentru nimic în lume, voiam să dispar din peisaj, era timpul să plec.

          — Rowen, vin-o aici!

          Mi-a prins încheietura mâini, dar m-am zmucit, apoi cu mai multă forţă s-a înfipt în haina mea, străgându-mă în braţele sale, încercând să mă linişteastă. Am izbucnit răpus de oboseală şi tristeţe şi mi-am vărsat amarul şi durerea din inimă. Tata nu mai era, a trecut în nefiinţă şi ne-a lăsat.

          — E vina mea, e vina mea... doar a mea. DOAR A MEA! Am strigat, acaparând cu glasul văzduhul încremenit de frig.

          — Nu, nu, şhh... nu este Rowen.

          L-am văzut pe Chase cum plânge, l-am simţit cum tremură. Era devastat la fel ca mine şi poate mai tare. M-am abţinut, mi-am înghiţit cuvintele şi ne-am lăsat în genunghi, îmbrăţişaţi, suspinând în hohote.

* * *

          Încercam să mă odihnesc, dar nu puteam, fiind captivat de peisajul de afară. Fiecare copac se derula ca într-un film infinit, iar câmpiile şi dealurile păreau atât de mohorâte, mai ales cu norii care acaparaseră cerul, furându-le din culoarea rămasă. Iarna bătea la uşă, aducând cu ea mai mult decât moarte... ci şi remineştienţa asupra prezentului pe care îl lăsam în urmă. Poate că eram încă laş, dar nu am uitat de familia mea. 

          Vorbele tatei rămânându-mi bine întimpărite în minte, iar faptul că îmi învinsesem demonii care mă bântuiseră atâţia ani prin faptul că am apărut din nou în viaţa mamei şi a lui Chase, mă făcuse cu adevărat mai puternic. Nu eram complet vindecat de acest obicei prost de a fugi, dar mă aflam pe drumul cel bun. Aveam nevoie să fiu singur cu mine, să pun cap la cap lucrurile importante din viaţa mea. Şi nu aveam de gând să omit prezenţa familiei mele. Biletul de pe masă avea să confirme această promisiune a mea, iar Chase sigur îl citea în momentul de faţă, derutat, nervos. Nu îl învinovăţeam pentru nimic, el a încercat, vina îmi aparţinea în totalitate.

          M-am rezemat mai bine de spătarul locului în care stăteam, închizând ochii, expirând uşurat. Totul s-a întâmplat atât de repede, dar şi aşa inima mea a rămas afectată de cele petrecute în aceste săptămâni. Am cunoscut o latură diferită a familiei mele, mai ales – l-am cunoscut pe fratele meu. Nu l-am văzut niciodată în postura de a fi tandru şi poate atât de iubitor, dar a reuşit să-mi demonstreze contrariu. A tânjit după mine, pe când eu am vrut mereu să mă îndepărtez din cauza nesiguranţei mele. Şi poate că a fost bine că nu am existat în perioada în care el a crescut în sânul familiei mele. Poate că această revedere ne-a apropiat cu adevărat şi ne-a oferit şansa să ne descoperim sentimente. 

          Nu voi nega – îl iubesc pe Chase mai mult decât un frate, de fapt nu îl văd în felul acesta, ci îl voi pune în poziţia de iubit. Îl vreau în felul acela, cum nu am vrut pe nimeni şi sper la ziua în care ceea ce am reuşit să clădim împreună, să ducem până la capăt. Nu azi, nu mâine, însă într-un viitor cât mai apropiat. Acum vreau doar să reflect asupra celor petrecute, să mă cufund în pasiunea mea şi să dezlânţui acel amalgam de trăiri care tot mişună în mintea mea şi sufletului meu. Vreau să dau voce, trup, înţeles zilelor petrecute acasă, pentru a-mi reaminti de locul din care am venit şi să nu uit că va exista întotdeauna cineva care mă aşteaptă să mă întorc. 

______

Povestea s-a terminat, dar cu toate că am bifat-o ca finalizată, mai am de pus un capitol special. Acel capitol unde se va petrece magie... neagră. :)) Dar trecând peste asta, sper să vă placă acest penultim capitol şi dacă observaţi greşeli şi alte prostioare, vă rog nu ezitaţi să mi le "arătaţi" cumva. Mulţumesc şi lectură plăcută!