NA: am revenit cu următorul capitol. Sper să vă placă, fiindcă eu tot am impresia că e scris ca de un copil de grădiniţă. :)) De corectat am corectat, dar dacă vede cineva greşeli, vă rog să mi le enumeraţi, fiindcă sigur mi-au scăpat. Vă anunţ că nu mai este mult şi termin povestea, poate un capitol două şi un epilog special.  * sugerez să ascultaţi melodia, vă va introduce mai uşor în stările personajelor şi poate vă va şi plăcea. 

_____________________________

          Un univers întreg urma să se destrame sub privirea mea disperată şi îmi vedeam familia cum suferă în tăcere. Noaptea care trecuse o considerasem destul de îngrozitoare, mai ales după ieşirile bruşte şi sălbatice ale fratelui meu, însă în dimineaţa care venise, agravarea stării de sănătate a tatei adusese întuneric peste sufletele noastre. Mama nu părăsise casa şi rămăsese la căpătâiul tatei, privindu-l cu tristeţe cum încearcă să supravieţuiască şi să respire. Chase nu suportase cadrul, cu toate că voise să stea, tata cu puţinele puteri îl rugase să meargă în orăşel şi să termine ce au început cu o zi în urmă. Eu... eu mă alăturasem fratelui meu, fiindcă aveam la rândul meu treburi neterminate.

          Drumul fusese parcă prea scurt şi nici nu apucasem să gândesc cum trebuie. Lucrurile parcă se derulau prea rapid ca noi, muritorii de rând, să putem conştientiza cum materia se dezintegrează. Eram prea iritat ca să suport vreun comentariu răutăcios, aşa că hotărâsem înainte de a părăsi maşina că pe oricine avea să-mi iesă în cale, urma să-l înfrunt cu mândrie şi determinism. Fiindcă aşa trebuia, nu puteam să-mi dezamăgesc familia, nu voiam să fiu slab încă odată.

          Chase mă acompaniase în incinta şcolii. La intrarea în sala de teatru doar simple priviri fugitive ne putuserăm arunca, fiindcă într-un fel sau altul voiam să ne ascundem durerea sau cel puţin el voia să facă asta. O camufla cumva, dar cutele de pe fruntea sa îl dădeau de gol. Îmi zâmbise şi, întorcându-se pe călcâie în direcţia opusă, plecă, spunându-mi că are să mă ia peste câteva ore.

          L-am privit cum dispare din peisaj şi într-un final am întrat în sală, cu o expresie uşor de citit de ochii ageri a doamnei Anchor. Totuşi femeia nu a spus nimic, m-a lăsat să sufăr de unul singur şi să-mi continui munca fără ca măcar să întrebe ceva. Nu am luat în nume de rău gestul ei, la urma urmelor nu era ca şi cum eram prieteni apropiaţi, nu ne cunoşteam atât de bine. Poate că pe ai mei îi ştia, dar eu eram cu adevărat un străin venit de pe alte meleaguri, în căutarea originilor sale, ce se prezentau din ce în ce mai sumbre.

          Câteva minute doar privisem cartoanele, analizând ceea ce făcusem cu o zi în urmă şi parcă muza dispăruse, plăcerea de a picta se ofilise precum o floare care fusese privată de apa dătătoare de viaţă. Ce îmi doream cel mai tare era să mă lepăd de toate aceste emoţii îngrozitoare din lăuntru care se zvârcoleau ca paraziţii, dându-mi o stare de nervozitate şi nelinişte. Încercam să pun pensula pe carton, dar tot ce ieşea din mine era cenuşiu, cu o plumburie apăsare a sufletului. Nu suportam să văd cum distrug ceva aşa de vesel şi frumos, nimic nu mai părea să aibă sens. În faţa ochilor mei totul se dezintegra în particule de praf, însă lumină nu puteam găsi ca să ies din hăul acesta în care mă scufundam.

          Eram conştient de realitatea, era chiar în spatele meu – toate chiotele copiilor, vocea blajină a doamnei Anchor care încerca din răsputeri cu al ei glas să ajungă la mină şi să mă smulgă din nebunia asta intoxicantă. Voiam să mă întorc spre ea, dar corpul parcă îmi paralizase şi împietisem într-o clipită. Clipeam exasperat de starea îndusă de tot acest haos frumos care se ţesea în jurul meu. Nenorocite fie ele de griji şi probleme existenţiale. De ce lucrurile păreau să se repede... Juan Martin era pe moarte şi nu puteam face absolut nimic ca să împiedic acest proces funebru.

          — Rowen?! Băiete eşti bine?

          Am tresărit la atingerea ei fermă, mi-am întors capul şi am văzut lumina care scălda sala într-o straie aurită şi călduţă. Ritmul inimii parcă mi se mai potolise, iar gândurile mi se limpezeau. Ceaţa se evapora şi vedeam clar realitatea.

          — Da, mă scuzaţi... nu mă simt în apele mele.

          — Îmi pare rău, dragule.

          De ce spunea asta acum... nu era ca şi cum... Nici nu puteam să mă gândesc, m-am întors înapoi spre cartoanele mele şi am oftat prelung. Voiam ca nebunia asta să se încheie, să mă simt liber şi să respir liniştit. O imagine tristă mi-a străfulgerat gândul, am icnit încet, apoi o alta şi mai debusolantă. Imaginaţia mea luase razna şi tot ceea ce vedeam era doar moarte, pe tata cum se prăpădeşte şi ne părăseşte.

          Ridicându-mă brusc, scaunul a căzut, sunetul scos a amuţit sala şi toate privirile s-au îndreptat spre mine.

          — Am terminat, vă rog să mă scuzaţi, simt nevoia să iau aer!

          — Ne vedem atunci mâine, Rowen?

          Am dat doar din cap în semn pozitiv, mi-am strâns lucrurile şi am alergat spre ieşire. Aveam nevoie să mă eliberez de angoasa care mă sufoca atât de meticulos. Trebuia cumva să depăşesc momentul şi să îmi văd de viaţă. Însă nu puteam, la naiba dacă găseam o scăpare. Amintirile mă bântuiau şi reînviau la fiecare abatere a mea. Cu cât mă cufundam mai mult spre nenorocire şi gol, cu atât mă acaparau şi mă dezmembrau psihic.

          Părăsisem orăşelul şi mă aventurasem pe o cărare care avea să mă ducă spre pădure, acolo era locul meu. Acolo aparţineam, natura nu avea să mă judece niciodată. Era alinarea mea, era scăparea şi lăcaşul meu de suflet.

          Frigul de afară nu mă mai afecta, nasul mi se înroşise, mâinile degeaba încercam să le feresc, îndesându-le în buzunarele paltonului, fiindcă oricum îngheţaseră. Nici nu îmi mai simţeam bine degetele şi totuşi eram în viaţă, puteam să cuprind zarea şi aglomerarea de copaci din jurul meu. Toţi adunaţi ca într-o sferă infinită pulsatilă şi vivantă. Noiembrie era monoton, dar toamna sensibiliza totul. Cumva mă simţeam înduioşat de evenimente, totul se cobora asupra mea ca o ploaie repezită de toamnă şi fără ca măcar să conştientizez am început a plânge. Nu mi-a luat foarte mult să resimt acel cumul de emoţii care explodaseră în inima mea. Mă durea pieptul, îmi era prea rău şi voiam cu ardoare să îmi înşfac cordul şi să-l scot din mine, să-l azvârlesc cât colo... Dar îmi era imposibil. Trebuia să mă plec acestor nenorocite de stări care mă îngenunghiau în faţa imposibilului. Fiind muritor, doar cu imaginaţia mai puteam să mă desprind de tot ce era real şi să zbor departe, unde boala, tristeţea, frica şi moartea nu existau.

          Pământul era tare, uscat şi singura mea alinare. În genunchi şi cu palmele acoperindu-mi ochii, am suspinat în voie, încercând să mă debarasez de tot ce îmi provoca durere. Gândurile morbide încă îmi vâjâiau în minte şi era atât de greu să le fac să dispară.

          — Rowen! Rowen, eşti aici?

          — Chase!

          — Rowen!

          Vocea lui se apropia, ca un ecou care devenea din ce în ce mai palpabil. Paşii săi zguduiau ţărâna, făcându-mi trupul să tremure. Câteva păsări zburară din ascunzişul lor vegetal, speriate de prezenţa fratelui meu. Nu foarte departe de unde zăceam pipernicit de durere, chipul său se contură frumos, în lumina soarelui. Oprindu-se în loc câteva clipe, stătu şi mă privi încruntat şi încordat. Chiar şi de la distanţa aceea parcă îi auzeam muşchii cum zvâcnesc sub tensiune.

          — Ţi-am spus că vin după tine, de ce ai plecat? De ce nu m-ai ascultat? 

          Acaparat de supărare se apropia cu paşi mari şi apăsaţi de mine. Nu ştiam nici cum să mai reacţionez, doar am rămas acolo pe sol, privindu-l de sus cum se înalţă ca o santinelă deasupra mea, tăind bolta cu al său cap. Ochii săi mă săgetară otrăvitor şi din impuls am vrut să mă târăsc cumva ameţit de o teamă ciudată şi nenaturală. Însă Chase m-a prins rapid de braţ, smulgându-mă din nesiguranţa mea. Punându-mă pe picioare şi ţintindu-mă cu irisurile sale căprui.

          — Îmi pare rău!

          — Asta e tot ce poţi spune? Pe dracu Rowen, văd că faci ce te taie capul.

          — Nu am mai putut suporta să stau acolo, eram neliniştit... îmi pare rău.

          Ceva în el se rupsese, inima începând să-i bată puternic, iar în ochi puteam vedea o umbră de furie, ce creştea şi îi întuneca raţiunea. Palma lui era mai puternică decât crezuse, îmi înroşise obrazul, aproape că mă trântise la pământ. Durerea se răsfira prin fiecare fibră a fiinţei mele şi lacrimile erau pregătite să se scurgă din nou peste al meu chip. Nici nu ştiam cum să mai reacţionez, mi-am îndreptat spatele şi am aşteptat un nou val de nervi să ţâşnească din el. Mi-am deschis braţele de o parte şi de alta a corpului, pregătit să primesc o altă lovitură, dar el doar a bufnit - o mixtură de furie şi amuzament. Însă ceea ce m-a suprins a fost clipa în care şi-a dus palma la ochi, încercând să se ascundă, apoi coborând-o spre gură a vrut să înăbuşească un suspin grav, însă nu a reuşit. Aşa că a izbucnit în plâns. Ruşinat a vrut să se întoarcă cu spatele, i-am permis acest lucru, dar după câteva secunde m-am rezgândit şi l-am cuprins în braţe. S-a zmucit la început, rugându-mă să-l eliberez. Însă ştia mai bine ca oricine că tânjeam după alinarea trupească. Cum şi el năzuia la acest lucru în secret.

          — Lasă-mă, pentru numele celui de sus!

          — Nu! I-am răspuns cam apăsat şi şi-a întors trupul în direcţia mea. Ochii i se înroşiseră, iar lacrimile-i curgeau învoluntar. Chase nu face asta, fiindcă la rândul meu sunt măcinat de aceiaşi suferinţă crâncenă. Câteodată mă pierd în furtuna emoţiilor, dar am nevoie de tine... mai mult decât aş fi crezut.

          — Îmi pare rău Rowen, te-am lovit... nu am intenţionat să fac asta... dar, doar...

          Apropiindu-mă de el i-am cuprins faţa în palmele mele, privindu-l cu aceiaşi intensitate ca întotdeauna. Puteam să-i văd suferinţa şi din păcate până acum nu avusese ocazia să se exteriorizeze aşa cum trebuia. Ţinuse doar pentru el, un gest nobil ca să nu ne îngrijoreze părinţi, dar nu eram proşti, era uşor de citit atunci când se întrista. Aborda un comportament diferit, zâmbea fals sau se enerva, acelea erau aspectele care îl dădeaun de gol.

          — Îmi pare rău!

          — Să nu îţi pară!

          Sărutul a venit natural, amândoi aveam nevoie de asta, să ştim că exista acolo cineva pentru noi. Că nu eram singuri care suferim şi că totuşi în lumea asta crudă, putea şi dragostea să existe şi să înflorească.  

          Puteam pentru câteva clipe să ne despărţim de material, de tot ceea ce ne înconjura şi să gustăm din fructul interzis, care era mai dulce ca oricând. Destul de stângaci şi înfriguraţi ne-am sărutat din nou şi din nou până când ne-am împleticit trupurile într-un nod strâns, greu de rupt. Căldura pe care o emanam în urma acestui act era vicioasă, ataşamentul nostru unul faţă de celălalt se accentuase în ultima perioadă petrecută împreună. Descoperisem atâtea şi acum mi-ar fi fost foarte greu să mă debarasez de ceea ce clădisem. 

          Finalul fusese uşor debusolant, pe când părăseam pădurea, realizam că sfârşituş era după colţ. Totul atârna de un fir de aţă, totul rămânea la altitudinea tatei. El fusese şi era de fapt lucrul care mă ţinea aici, Chase şi mama începuseră să-mi fie dragi din nou şi le eram recunoscători că după atâta amar de ani, mă acceptaseră cu braţele deschise, fără a mă judeca. În mine încă sălăjluia teama, o flacără care mocnea neîncetat, pârjolindu-mă pe interior, punându-mi deciziile la îndoială. Şi mă cutremura gândul că puteam lua o decizie care avea să ne afecteze pe toţi cu o intensitate devastatoare.